Vizita

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 3,40 din 5)
Loading...

Ileana-Lucia Floran

 

În bucătărie e forfotă mare. Pe plită fierb mai multe oale şi peste tot sunt vase cu câte ceva în ele. Şucu şi Buni muncesc de zor. Se vede de departe că aşteaptă musafiri de seamă.
Apăi, tu ce zâci? I-o plăcea carnea cu rişcaşă?
No, stăi încet, Ghiţă, că mâncarea noastră le-o plăcut la tăţi, oricât de domni or fi fost.
Ştiu, dară! D-apăi mă gândesc să-i facem pe plac copilului ăstuia cu care vine Irina.
Apăi, dacă vrei să fie bine, du-te de taie hoara aia odată, că nu mai am vreme să fierb zama dacă nu te grăbeşti. Iote, laşca-i uscată, o tai minteni.
Bine, mă duc. O ciupeli tu, sau ţi-o aduc gata de băgat în oală?
Las’ că vin eu în şopru pe când îi de ciupelit. Pune-o numa’ colo’ pe cârpător.

Din uşă, Şucu se întoarce:
Apăi cuţâtu’ ăla bun, unde-i?
Unde să fie, Ghiţă, în fiocu’ de la coastăn, unde l-ai lăsat.
No bine, dacă-i acolo, l-oi găsi.

Buni zâmbeşte în urma lui. Îi ştie ea metehnele. Nu găseşte nimic, niciodată. Într-o zi, venind din grădină l-a găsit bosumflat în faţa raftului încărcat cu borcane, deoarece nu găsea dulceaţa aflată exact în faţa lui.

Deschide uşa şi strigă spre şopru:
Ai găsit cuţâtu’, Ghiţă?
De unde să-l găsesc, că numa’ tu ştii pe unde le pui…fir-ar al cui ştiu eu de cuţât, că iote cum pierd vremea şi până să vină trenul nu mai sunt decât câteva ceasuri.
Stăi o ţâră, că vin, numa’ să mă mai uit odată în cuptor la plăcintă…

Buni deschide uşa cuptorului şi mulţumită de ceea ce vede, îl închide repede la loc, să nu se lase plăcinta. Murmură încet, aşa pentru sine:
Până vin din şopru îi coaptă…o să se bucure Irina, asta-i place cel mai mult…

Coboară scările aproape în fugă, să nu se lase aşteptată. Are peste 60 de ani dar e foarte harnică şi iute. Poate şi pentru că este micuţă şi slăbuţă ca o fetiţă de 15 ani. Numai părul alb, strâns sub batic o trădează, altfel nici n-ai crede câţi ani are. Obrazul este neted şi luminos iar ochii negri zâmbesc mereu în ciuda atâtor greutăţi întâmpinate. Ochii aceia frumoşi, codaţi şi cu gene lungi i-a moştenit şi Irina, în rest, are firea bunicului, iute la mânie dar bună la suflet, fără a ţine vreodată duşmănie pentru ceva. Foc de paie.

Între timp, bunicul a tăiat găina cea grasă, pentru supa cu tăieţei şi acum, fluierând, îi smulge penele într-o oală cu apă fiartă. Absolut tot ce face, face cu plăcere. Pentru el nimic nu este corvoadă. Munceşte, cântă sau fluieră întotdeauna. Poate de-asta anii nu-l împovărează. Are cu 13 ani mai mult decât soţia sa, dar nu pare să-i simtă.
Gata, ai venit şi tu la spartu’ târgului. Iote, acolo în cratiţă sunt bucăţile pentru rişcaşă, iar în oala roşie cele pentru zamă.
Pentru pilaf şi supă, Ghiţă, că nici nu ne-o pricepe băiatul acela crescut la Bucureşti…
No, dară acum nu m-oi fandosî şi eu ca tine…mde, tu ai făcut pensionu’, eu nu. Eu am învăţat meseria de pantofar de la tata şi până la urmă am ajuns contabil cu mânecuţe la un birou prăfuit…vezi tu, cum te schimbă vremurile?
Apăi dejeaba te mai gândeşti la astea, că-s trecute toate, bine că ne-am descurcat şi acum suntem amândoi la pensie…
Dacă n-am fi avut necazul cu fata, am fi putut zâce c-am avut o viaţă bună…
Nu cârti în faţa lui Dumnezeu, Ghiţă, aşa a fost să fie, iote, o avem pe Irina…
Da, dreptate ai, e cuminte şi ne iubeşte…
Apăi, cum altfel? că doară noi am crescut-o!
Ce s-ar fi bucurat tată-său şi mumă-sa de o zi ca asta…
Aşa-i, vezi cum trece vremea? parcă ieri avea 5 ani şi fugea după câne prin curte şi iote acum, îi profesoară…
– Ştii ce mi-a zâs la telefon? c-a luat licenţa cu 10…
Ştiu, că mi-ai spus de o mie de ori…da’ îmi mai poţi spune de o mie, că şi io mă bucur…

Între timp, bucăţile de găină sunt aşezate în „kuktă” şi puse la foc. Bunicul a cumpărat „oala minune” de vreo 2 ani, când au apărut în magazin lucruri aduse din Ungaria într-un schimb comercial. La început, bunica s-a temut, nu era obişnuită cu aşa ceva, apoi, văzând că totul fierbe mai repede, a început s-o folosească tot mai des.
Gata, uită-te la ceas, să nu se facă fleaşcă, la jumate să opreşti focul, mă duc să dau de mâncare la porc…
Să nu stai mult, Ghiţă, că trăbă să tai prăjitura…
Nu stau mult că fiertura e gata, numa’ i-o vărs în vălău… laşca ai tăiat-o?
Am tăiat-o, e pusă acolo pe blidul de plastic.
Bine, aduc şi nişte roşii din grădină să facem o salată?
Adu, cum nu? bine c-ai zâs…şi roşii, şi castraveţi şi ceapă verde.
Imediat, într-un sfert de oră îi gata salata…să nu uiţi de oală…

Bunicul iese fluierând. Mângâie câinele care se gudură prietenos, aruncă nişte boabe de porumb la găini, priveşte cu drag porumbeii cu coadă rotată şi ia oala cu fiertură pentru porc. Au gospodărie mare. Muncesc amândoi întreaga zi, dar au tot ce le trebuie şi nu au avut nici un fel de greutăţi s-o ţină pe Irina la facultate cinci ani. Aproape că nu cumpără nimic. Ulei şi orez, în rest, toate sunt de-ale casei. Bunica face pâine în cuptorul din şopru. Au o holdă cu grâu şi macină făină în fiecare an.

Bunicul a terminat cu animalele. Ultimii care şi-au primit porţia, au fost iepuraşii. Bunica a rărit ieri morcovii aşa că astăzi, iepuraşii au primit ceva pe gustul lor. Intră în grădină să adune legume de-o salată şi priveşte cu drag în jur. Atunci când s-au mutat aici, grădina era părăsită, buruienile erau mai înalte decât un om, acum însă, se puteau mândri…pe o parte aveau o livadă superbă cu tot felul de pomi fructiferi, de la caise până la gutui şi nuci, iar pe cealaltă, legume de tot felul şi flori. Irinei îi plăcea foarte mult să citească în grădină. Bunicul îi amenajase un loc special la umbra nucului, cu bancă şi măsuţă. Iarba era atât de deasă şi moale acolo, încât fetiţa stătea de multe ori desculţă şi mângâia cu tălpile covorul verde şi mătăsos.

Îşi alungă toate gândurile, bune sau rele şi fluierând, dădu drumul la apă să spele legumele. Era o zi mare. Nu trebuia să se lase copleşit de emoţii. Irina ştie că aici e oaza ei de linişte şi pace, că aici e acasă şi nimic nu trebuie să-i ştirbească bucuria acestei zile.

Bunica priveşte ceasul. Mai este mai puţin de o jumătate de oră până la sosirea trenului. Îl aude prin curte pe bunic şi deschide uşa să-l strige:
Ghiţă, nu ai terminat? acuş vin copiii…
Gata, am adus tot ce trăbă!
Dă-le-ncoace să le tai…
Da’ ce frumos ai făcut prin bucătărie! Nici nu mă aşteptam să deretici aşa repede…
Da, m-a ajutat Dumnezeu, toate îs la locul lor.

Bunica începu să taie legumele iar bunicul aduce din cămară sarea, uleiul şi oţetul. Irinei nu îi plăcea salata prea acră, aşa că bunica adăugă doar un strop de oţet, aşa, de gust.
Ai emoţii, aşa-i? întrebă bunica zâmbind…
Păi, cum nu? mai ştii cum ziceam? să ne ajute Dumnezeu să trăim până ajunge Irina în clasa I…şi uite, acum am ajuns să trăim şi clipa în care e absolventă de facultate…

Bunicul îşi şterse o lacrimă…
Ştii ceva? schimbă bunica vorba…nu te duci în calea ei până la staţie? Poate i-o fi greu bagajul…
Ba mă duc, cât îi ceasu’?
E vremea, du-te, că mai faci vreo cinci minute şi până acolo.

Bunicul dă să iasă. În curte se aude căţelul. Poarta era larg deschisă şi Irina aruncase deja toate bagajele pe jos şi luase căţelul în braţe:
Ce dor mi-a fost de voi!!!
Irina, draga bunii, dragă!
Lasă cânele şi hai să mă îmbrăţişezi şi pe mine! glumeşte bunicul – sau numa’ de el ţi-o fost dor…
Şucu, Buni, ce bine e acasă! Irina dansează prin curte, îi sărută zgomotos pe bunici pe obraji şi fără să stea pe gânduri inspectează toată ograda, cu căţelul alergând în urma ei.
Nu s-a schimbat deloc, e tot fetiţa noastră…şopteşte bunica.
Da, cum de e singură? se dumireşte bunicul…Irina, unde e Radu?

Irina se opreşte din joacă, se întoarce spre cei doi bunici şi şopteşte pierit, dintr-o dată cu un glas serios:
Nu mai vine, s-a răzgândit…
No, dă-l bruşului, că nu-i nici o pagubă…o consolează bunica, dacă nu ştie ce pierde, nu te merită! Hai în casă să mânci, că ţi-o fi foame…
Sper că ai făcut pilaf! se alintă Irina scuturându-se de toate gândurile.

Aici, viaţa nu poate fi decât frumoasă e…acasă!

Acest articol a fost publicat în numărul 23

Lăsaţi un răspuns