Ioan Crişan

În bucătărie miroase a tocană. Ce bine miroase! O felie groasă de pâine cu o farfurie de tocană şi pe urmă poţi să stai cu nasul lipit de geam. Borcănaşul de castraveţi îl grijeşte bunica pentru revelion, când va face salată de Boeuf. Este bună salata de Boeuf cu carne de vită sau de găină şi tot felul de legume! Şi cârnaţul fiert în zeamă de varză este aşa de bun, şi sarmalele cu varză acră, dar asta numai după postul Crăciunului. Anul acesta bunica nu a mai pus varză la murat, a cumpărat doar zece căpăţâni, pe care ni le-a pus nenea Romică la el în butoi. Trebuie să ţinem post, cum spune bunica şi domnul Părinte, că numai aşa ne ajută Dumnezeu! O să mâncăm imediat, dar asta numai după ce termină bunica mâncarea. Sunt în vacanţă, afară este frig, iar seara coboară. Oameni zgribuliţi merg repede pe stradă, vor să ajungă mai repede acasă la căldură. Peste o săptămână vine Crăciunul şi celelalte sărbători de iarnă, noi, elevii, suntem în vacanţă şi nu mai avem de învăţat şi de scris. Mie îmi place la şcoală chiar dacă este puţin frig şi în pauze nu ne lasă în clasă. Doamnele învăţătoare ne lasă pe holuri şi ele merg în cancelarie să bea cafea de la automat. Tanti Popov, femeia de serviciu îi ceartă pe cei care fug şi îşi pun piedică pe culoare, iar copiii râd de ea şi îi spun că ea este doamna Directoare. Tanti Popov se supără câteodată şi ridică mătura la cei care fug, dar nu a lovit pe nici un copil niciodată. Mie îmi era tare frică de ea mai înainte, dar într-o zi, când eram cu bunica la poarta şcolii, a venit şi tanti Popov şi a vorbit cu bunica despre mămica mea:

- Să nu-mi spui doamna Antim, că micuţa asta cuminte e fetiţa sărăcuţei noastre de Ileana, Dumnezeu să o hodinească!

- Ba da, doamna Popov! a prins a lăcrima bunica.

Tanti Popov a plâns, m-a strâns în braţe şi m-a mângâiat pe păr, şi a blestemat pe nu ştiu cine. De atunci nu mai mi-e frică de ea. Bunica mi-a spus că toată lumea o iubea pe mămica mea şi că atunci când a murit a fost jale mare. În pauze stau cuminte lângă geam cu Melania, colega de bancă, şi ne uităm afară în curtea şcolii, unde băieţii mai mari se joacă cu mingea. Bunica vine când se termină orele să mă ia de la şcoală şi atunci nu mai mi-e frică de copiii mai mari care le împing pe fete sau le trag de păr şi de haine.

Întorc capul şi privesc la bunica care mestecă în cratiţă cu o lingură de lemn. Din mâncarea făcută, pe vremuri, în acea cratiţă a mâncat şi mama, când era aşa ca mine. Bunica mi-a povestit o mulţime de lucruri despre părinţii mei şi mi-a mai spus că au fost fericiţi şi au mers la mare cu mine când eram mică-mică! Cred că a fost frumos atunci când am fost mică. Numai de tăticul meu nu îmi povesteşte bunica, dar mi-a povestit odată tanti Corfaru, că tăticul meu şi-a pierdut mintea de durere atunci când a murit mama. După un an şi ceva, tăticul meu l-a prins pe un nene senator, l-a trântit cu capul de bordură şi i-a strigat că este criminal. Apoi a fost arestat şi închis pentru mult timp. Tanti Corfaru mi-a mai spus că nenea acela a fost şi este un ticălos care a dat ordine rele şi au murit mulţi oameni, dar că acum locuieşte la Bucureşti în Casa Poporului şi e apărat de lege.

O privesc pe bunica cum face treabă pe lângă sobă iar buzele ei rostesc rugăciuni. Aproape tot timpul bunica spune rugăciuni, le spune în gând, iar buzele repetă. La radio se cântă colinde ale unui nene care vine în fiecare an să ne spună că linu-i lin. De un timp nu mai auzim altceva decât linu-i lin şi de nenea cu păr blond şi lung, care vine în fiecare an să ne cânte, apoi pleacă în altă ţară, unde este mai bine. Pe stradă, când trebuie să mergi undeva, din magazine şi din chioşcuri se aude tot mereu că linu-i lin. Ce să fie când linu-i lin? Şi la televizor se cântă colinde, dar televizorul este în camera mare şi acolo nu facem căldură, pentru că este prea scump. Ascult colinde, muzică şi ştiri la radio. Nenea Ioachim spune că la televizor nu este adevărat ce se vede, adică este adevărat ce se vede, dar totuşi nu e adevărat chiar tot, mai ales când vine un moş, care dă daruri la toţii copiii îmbrăcaţi frumos. La ce se gândeşte bunica de plânge atunci când aude colinde mai vechi? La copilăria ei? La bunicul? La moş Crăciun? La mama? La tata? La mine? Eu nu plâng şi nici nu mă gândesc la moşul! Moşul de la televizor, de multe ori seamănă cu nenea ambasador care l-a împuşcat pe Ceauşescu, de care povestesc toţi oamenii de pe strada noastră în pragul Crăciunului! Şi de domnul acela cu faţă de broască vorbesc oamenii şi îl înjură. Nenea Ioachim, de la a doua casă de noi, plânge de câte ori vorbeşte despre eroii de la revoluţie, despre băiatul lui, care, spune el, a căzut chiar din prima zi, aşa cum au căzut pe urmă şi gemenii lui şi tanti Roşca, şi… mămica mea. Bunica îl ceartă când îl aude, dar nenea Ioachim tot plânge şi dă din mână în timp ce se întoarce cu spatele şi întră în curtea lui. De ce ţine nenea Ioachim pumnii strânşi tot timpul, când îl vede pe nenea acela cu pipă în gură şi cu barbă, care râde tare şi care spune peste tot că el a fost erou la revoluţie, iar ceilalţi au fost nişte proşti?

Dormim în bucătărie pe dormeză amândouă şi nu ne este frig. Bunica se trezeşte dimineaţa devreme şi aprinde focul în soba Vesta, apoi se roagă sub icoana cu candelă, de lângă tabloul cu mine şi părinţii mei. Tot timpul se roagă bunica. De multe ori mă trezesc noaptea şi îi privesc buzele care i se mişcă şi în somn. Ştiu că pentru mine se roagă tot timpul bunica!

Este vacanţă, este frig afară, noaptea coboară şi tocana aceea miroase aşa de bine! Privesc prin geam la trecătorii tot mai rari. În curând vine Crăciunul, cu daruri şi mâncăruri bune. Cu prăjituri şi cozonac, sarmale, friptură… Nici anul acesta nu o să avem brad. Bunica nici nu se roagă să avem brad de Crăciun. Până ieri, s-a rugat să vină pensia la timp, acum se roagă să nu se facă mai frig în iarna asta şi să nu o ia, încă, Dumnezeu. Tot mereu se roagă bunica să nu o ia, încă, Dumnezeu. Nici eu nu mă rog să avem brad. În piaţa din centrul oraşului este un brad mare cu multe becuri şi pachete mari, învelite în hârtie lucioasă, agăţate de crengi. Îmi spun, în gând, că acela este şi bradul meu şi nu îmi mai trebuie altul, să nu o necăjesc pe bunica. Bunica mă duce câteodată, pe înserat, în Orăşelul Copiilor, şi este frumos, sunt multe chioşcuri cu bunătăţi şi jucărele, şi vată de zahăr pe beţişor, baloane în toate culorile şi gardieni. Şi la noi, la şcoală, a fost adus un brad mare, care a fost împodobit de doamnele învăţătoare şi de un domn profesor de la sport. Când am să mă fac mare, o să fac cum pot şi voi avea câte un brad în fiecare iarnă, şi îl voi împodobi frumos. Doamna învăţătoare ne-a dat poezii, ca să le învăţăm pentru când vine moşul la şcoală. Ea îi spune moşului, Santa-Claus, şi ne spune şi nouă să îi spunem aşa. Eu spun Santa-Claus, dar în gând îi spun tot Moş Crăciun. Doamna învăţătoare de la noi, cei din clasa a doua, este tare frumoasă şi miroase a parfum. Colega mea, Melania, spune că o aşteaptă tot mereu un nene mai bătrân şi cu burtă mare, într-o maşină neagră, la poarta şcolii. Nu o cred, pentru că eu am văzut-o odată cum se săruta cu domnul director, dar nu am spus la nimeni. Când o să cresc mare vreau şi eu să mă fac frumoasă, şi să am multe rochiţe. Şi acum am două, pe care mi le-a cumpărat bunica. Am şi paltonaş, şi geacă groasă, şi ghetuţe noi. Bunica are şi ea un palton cu care merge la cumpărături şi la taxe, şi mai are încă un palton negru, cu care se îmbracă atunci când mergem la biserică. Mi-a spus că este paltonul pe care i la cumpărat bunicul, când trăia. Avem un tablou în camera cu televizorul, şi în acest tablou sunt bunica cu bunicul, când erau tineri. Stăteau amândoi aşa de serioşi atunci când au făcut poza, că de câte ori mă uit la ei, îmi vine să râd. Bunica îl şterge de praf mai mult decât pe icoane, dar eu cred că ea vrea numai să îl mângâie pe bunicul, după care îi pare rău, dar cred că mai mult îi pare rău după mămica. Ea crede că eu nu o văd cum priveşte la tabloul mămicii mele? Nu îmi mai amintesc de bunicul, pentru că atunci când trăia el eu eram mică şi locuiam cu mămica şi cu tăticul la bloc. De mămica îmi amintesc numai un pic, pentru că eram prea mică atunci când a murit.

Nu mai trec oameni pe stradă. Mâncarea este gata, dacă bunica pune masa. Ce bine miroase tocana de cartofi! Ne facem rugăciunea şi mâncăm amândouă, una lângă cealaltă. Avem şi gogonele la masă, lângă tocană şi sunt bune. Bunica ştie să facă de toate şi mă învaţă şi pe mine. Ştiu să gătesc chifteluţe marinate, mai ştiu să fac clătite şi macaroane cu brânză! Mai este puţin şi se va sărbători din nou naşterea domnului Isus, mai sunt încă trei ani şi vom trece în noul mileniu, şi atunci, se spune, va fi mult mai bine pentru noi. Tanti Corfaru, vecina de peste drum, spune că atunci va fi sfârşitul lumii şi că este mai bine aşa, pentru că numai atunci vom fi cu toţii egali. Oare chiar va fi mai bine?

Şi anul acesta, la fel ca şi în alţi ani, de ajun, cred că va veni unchiul Ştefan la colindat cu tuşa Uţa, şi sigur îşi va aduce cu el doi-trei prieteni cu nevestele, aşa cum face în fiecare an, şi vor cânta colinde frumoase, pe mai multe voci. Ei nu intră în casă, colindă la uşă, ne urează Crăciun fericit şi pleacă mai departe. Bunica cântă din bucătărie împreună cu ei, apoi îi invită în casă, la un pahar cu vin, deşi ştie că ei nu o să intre, cum nu intră la nimeni. Aşa le place lor să colinde şi să ducă vestea despre pruncul sfânt. Seara de ajun, seara dinainte de Crăciun, e seara când bunica face focul şi în teracota din cameră, e seara în care nu plânge, e seara mea şi a bunicii mele, şi a noului născut. Atunci, chiar dacă îmi vine somnul, sunt în cameră pe canapeaua unde bunica spune că s-a născut mama, o să privesc la televizor şi pe măsuţă voi avea farfuria cu cozonac şi prăjituri. Bunica, din fotoliu, va privi şi ea la televizor, iar eu copila ei, nepoata ei, o să adorm cu gândul că, poate atunci când mă voi trezi, va fi şi tăticul în cameră cu noi. Nici nu m-am gândit că, totuşi, vroiam un cadou de la Moşul. De la adevăratul nostru Moş, nu de la Santa-Claus! Cadoul de la Moşul cel adevărat, să fie acela ca să vină tăticul meu şi să îl strâng în braţe, că mămica mea, sărăcuţa, nu mai poate veni…