Gabriela Grigore                                         

Marea albastră spre mine vine
şi-mi mângâie glezna cu mâinile fine
Spuma cea albă adusă din larg
atinge ţărmul c-un gest suav
Un val de catifea dezmiardă
trupul nisipului cald
c-un sărut umed şi sărat
De ce oare lumea gândeşte
că numai sărutul dulce ne prieşte?
A-ncercat vreodată plaja să evite
apropierea lor fierbinte?
Soarele obosit coboară în mare
Şi-şi pregăteşte perna pufoasă
pentru culcare
Marea-l primeşte zâmbind
Şi-l leagănă-n braţe
ca p-un prunc mult iubit
Se împletesc într-o îmbrăţişare tandră
N-ai observat că noaptea marea e caldă?
Dar după noapte se face dimineată
Şi-l strigă pe soare să se trezească
Deşi marea plânge, suspină
Îl lasă să plece pe bolta senină
El o sărută cald pe fruntea largă
Promite solemn c-o să se-ntoarcă.
E iarăşi zi, e iarăşi dimineaţă
Marea-i tot mare şi e tot albastră
Valul ei lung faleza spală
Vine şi pleacă, iară şi iară…