———————————————————————————————–

Interludiu:
„Vei fi judecat după felul în care i-ai privit pe alţii. Sensul vieţii tale trebuie să fie totuna cu tine.

Apa de ploaie aparţine Cerului şi pământul Vieţii, şi tu să fii stăpân doar peste tine. Oglinda îţi arată întotdeauna imaginea pe care tu singur ţi-o creezi. Ea nu are nicio vină pentru felul în care arăţi.”
Fragment din Cartea Nescrisă.

Capitolul 1: Un porumbel albastru

Din momentul în care închid ochii, respiraţia mi se relaxează şi mă pierd. Visul începe la fel ca întotdeauna. Cerul bufneşte supărat şi pământul porneşte a se mişca. Muntele prinde viaţă trosnindu-şi încheieturile şi florile de statura unui om mediu ce se răsfiră la poalele lui, ţipă speriate. Sunt flori cântătoare, consumatoare de păsări. Trupuri de porumbei albaştri neînsufleţiţi stau pierdute printre ele drept dovadă. Legenda spune că florile prin cântecul lor l-au mâniat pe cel mai mare zeu şi acesta le-a blestemat să se hrănească cu cei ce le-au creat. Bineînţeles, tot legenda aminteşte că păsările au fost acelea care au dat viaţă florilor. Dintre toate zburătoarele, se pare că porumbeii albaştri sunt cei mai predispuşi la a cădea în ispita cântecului îmbătător. Floarea se deschide şi zeci de ţepi veninoşi sunt pulverizaţi instantaneu în direcţia păsării. În majoritatea cazurilor, acel moment reprezintă sfârşitul.
Atunci cântecul florilor e trist, plin de remuşcări, dar asta ţine doar până la următorul fâlfâit de aripi. În acea clipă, notele joase, lugubre, se transformă în extaz.
Florile poartă numele de stihii şi, din acest motiv, puţinii mei prieteni mă iau mai mereu peste picior. Numele meu e Stih, mama mi l-a dat înainte de a mă naşte, dorindu-şi din tot sufletul ca eu să devin cântăreţ. Sorţii i s-au arătat potrivnici, căci după primele testări, cei înţelepţi au decis că menirea mea e să fiu Rătăcitor.
Mama s-a întristat, şi e de înţeles, căci meseria de Rătăcitor e una dificilă şi nu poţi ştii cu siguranţă, dacă viaţa ta îşi va găsi vreodată rostul. Dacă, într-un final vei reuşi să laşi ceva în urmă. Un înţeles care să-i împlinească pe ceilalţi.
Câteodată îmi crestez venele şi din ele curge sânge albastru de porumbel şi nu pot să nu mă întreb când îmi va sosi timpul. Când voi auzi şi eu cântecul florilor…
Tata, care e pictor, a venit odată acasă cu câteva stihii, pe care le-a înfipt într-o vază. A spus că muzica lor îl relaxează, îl inspiră.
Două zile am stat închis în cameră, fiindu-mi prea teamă să ies şi să dau nas în nas cu acele primadone carnivore. Mama a râs de mine, explicându-mi că pentru noi florile sunt inofensive, dar imaginea acelor împroşcând aerul în căutarea mea m-a făcut să stau deoparte.
A treia zi s-au ofilit şi tata m-a rugat să le iau şi să le arunc afară, dar atunci când m-am apropiat de vază, una dintre ele a murmurat o frântură de cântec şi, fără voia mea, am ţipat. Din acel moment părinţii m-au clasificat ca fiind un laş şi mi-au reproşat dezamăgiţi că, atunci când voi deveni bărbat şi voi fi pus să iau gâtul tradiţionalei păsări de curte, nu voi fi în stare.
Nu am putut să-i contrazic, căci aveau dreptate. Rolul meu în viaţă nu e să omor fiinţe, ci să găsesc acel ceva care să-mi spună cine sunt eu şi cine e lumea. Doar atunci îmi voi fi găsit sensul.
Cerul bufneşte din nou şi de data asta muntele îşi scutură bolovanii colţuroşi peste stihiile înspăimântate. Plânsetul lor este acoperit definitiv cu piatră. Un porumbel albastru planează disperat în căutarea acelei note magice, acea mireasmă auditivă care îi va aduce moartea, dar nu o găseşte. Gângurind răguşit zboară mai departe.
Mă trezesc asudat. Sub mine cearceaful e fleaşcă. Ceva îmi spune că, în curând, va trebui să plec. Unde, nu ştiu. Probabil rătăcind…
Bufnetul mă face să tresar şi să mă trag în spate. Ceva tocmai s-a izbit violent de geam. Aprind lumina, fără grabă, încercând să-mi alung teama. Lipit de sticlă e un fulg mare şi albastru.
„În sfârşit şi-a găsit floarea”, îmi şopteşte mintea. Sting lumina şi mă arunc în pat. Pătura e din material aspru şi la contactul cu ea pielea mi se irită, dar, dedesubt, cu ea trasă peste cap, sunt ferit de toate.