Undeva, la capăt de lumi, Oraşul – fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Aris se trezeşte din cauza unei gâze mici şi roşii, care i se plimbă pe mână. O îndepărtează uşor şi se ridică în picioare, trosnindu-şi spatele. De rochiţa ei albastră stau agăţate firicele de Iarba Domnului. Iarba căreia dacă îi dai foc, te face fericit. Fumul ei îţi aduce în minte fragmente din viaţa ta încă netrăită şi câteodată, a altora. Te lasă să pluteşti într-o moleşeală bolnăvicioasă şi lumile ţi se deschid în faţă precum uşile caselor. Te face să-ţi doreşti să nu te mai trezeşti niciodată. La sfârşit capul îţi plezneşte şi efectul de durere nu trece decât odată cu a doua lună plină. Vrăjitorii bătrâni o folosesc pentru a-şi înmulţi puterea, a descoperi vrăji noi sau lucruri neştiute. Ea e mică însă, prea tânără să rişte. Au mai fost şi alţii care au aruncat această iarbă-n foc şi au luat-o razna, sau pur şi simplu au dispărut. Tot ce poate face în legătura cu Iarba Domnului, e să se scuture de ea.
Părinţii lui Aris s-au născut orbi, aşa că s-au unit nefiind suflete-pereche. Când Marele Înţelept a testat-o, i-a atras atenţia că e foarte posibil ca nici ea să nu-şi găsească în această viaţă jumătatea.
– Poate ar trebui să alegi şi tu un orb, i-a spus unul dintre înţelepţii mai tineri.
Marele Înţelept l-a mustrat arătându-i toiagul.
– Fata mea, tu ai drumul tău de parcurs… O să vină timpul când puterile îţi vor creşte şi oamenii se vor speria de tine şi te vor alunga din Oraş. Să nu îţi fie teamă, viitorul tău va avea o însemnătate. O vei găsi cumva…

Era o noapte frumoasă, liniştită, când sălbăticiunea a pătruns în Oraş, sărind zidul de parcă ar fi fost o simplă denivelare.
Aris s-a ridicat din pat şi încă dormind, a deschis uşa şi a păşit în stradă.
În piaţa pustie, în mijlocul chipului sângeriu pictat de lună, stătea şi aştepta creatura. Era înaltă cât doi oameni cu braţe musculoase ce se terminau cu gheare. S-a cocoşat toată, aşteptând ca fetiţa pirpirie să ajungă în dreptul ei şi s-o înhaţe fără tăgadă. Urma să o ducă sus, pe Dealurile Plângerii şi s-o îngroape de vie. Ţipetele ei şi tremurul sufletului ce părăsea trupul, îi vor îmbrăca inima în bucurie. Fetiţa îi stătea acum în faţă, dar sălbăticiunea nu o atacă. Îşi simte puii fremătând în burtă şi judecă că în maxim cinci zile o să le dea drumul. O să-i elibereze.
Îşi îndreaptă spatele solzos şi unul dintre paznicii de noapte o descoperă şi fluieră alarma.
Puii sunt neliniştiţi şi luna plină nu face decât să-i agite. Urma de om e acum atât de aproape încât îi poate simţii mirosul de trup fraged şi neînceput.
Creatura are o rămăşiţă de proiectil pierdută pe undeva prin şoldul drept, care, de fiecare dată când plouă, îi dă drept răsplată dureri măcinătoare, insuportabile. A încercat de multe ori, dar schija e prea încăpăţânată să se lase scoasă. Acum puiul de om îi atinge locul cu pricina, cel al durerii extreme şi şoldul o fulgeră atât de tare încât se clatină pe picioare. Cască botul într-un mârâit surd, fără putere, şi colţii ascuţiţi precum cioburile strălucesc.
Fetiţa se îndepărtează, dar fără teamă. Frântura de proiectil începe să iasă din carne ca trasă de o aţă invizibilă.
Sălbăticiunea e atât de uimită când vede bolţul de fier cum atinge caldarâmul, încât nu mai aude hârâitul oţelului ce mişcă pe deasupra ei cuşca-capcană.
Durează o clipă până când maşinăria se prăbuşeşte peste ea din înaltul cerului, prinzând-o între colţii imenşi de metal şi sfârtecându-i corpul. Ultimul ei gând zboară la ghemotoacele din burtă, apoi luna e acoperită de un nor mare şi negru şi lumina ei nu mai revine niciodată…
Noaptea când Aris a fost alungată din Oraş…
Oamenii nu suportau ideea ca printre ei să trăiască cineva căruia o sălbăticiune să nu-i poată lua viaţa.
Acum acea noapte e trecută, dar nu într-atât încât să nu-i mai bântuie visele. Există fantome şi multe dintre ele ţi se ascund în cap.

Acest articol a fost publicat în numărul 43

Lăsaţi un răspuns