Marcel Cuperman

Prin deşertul fără umbre, arzător şi dezolant,
Unde soarele e tartor, iar nisipul ambulant,
Bate-un vânt de uscăciune cu cristale de opal,
Adunând toţi credincioşii sub un cort de rit papal.

Într-un colţ de cort, acolo, în sectorul de femei,
Stă o tânără fecioară şi se roagă cu temei.
Faţa-i albă, ca de înger, străluceşte preafrumos,
Ascultând la ruga sfântă, ce-i cântată de-un bărbos.

Ea-i venită de departe, tocmai din Galilul vechi,
Însoţită de-al ei Iosif, şi de alte trei perechi.
Au plecat cu luni în urmă, ca să caute popas,
Căci e timpul ei să nască; multă vreme n-a rămas.

O fecioară care naşte? Asta nu s-a mai văzut.
Ce miracol să se-ntâmple? Ce miraj de necrezut?
Pentru ea, o biată fată, pură ca un nor de nea,
Ce se scaldă în izvoare precum blânda rândunea?

Ea a fost de cer aleasă, purtătoare de mesaj,
Tocmai fiindc’-a fost curată, necurtată de vre-un paj.
Dumnezeu a înzestrat-o cu un sfânt angajament,
Şi a pus în ea sămânţa; n-a fost nici un accident.

Restul se cunoaşte bine şi minunea s-a produs,
Salvatorul de păcate pe pământ a fost adus.
El sălăşuieşte-n oameni şi le poartă paşii grei,
Ca să ierte cu blândeţe, de-s prieteni sau mişei.

14 August 2008