Ultimul Pan

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...
Elena-Simona Popescu
fluierarul din munţi începe să tacă
de faţă cu prispa casei
cu pădurea cu ceilalţi
aura notelor sale muzicale
demodându-se se estompează
în acest mileniu care îl refuză
aruncându-l în prăpăstiile trecutului
ca pe-o icoană îngălbenită de vreme

ştie că vine ploaia când îl dor degetele
le-a cioplit cu dalta şi ciocanul pe toate
o dată cu butucii de prun ciopliţi în sunete
aude cruzimea vântului cum bântuie fereastra
de când galsul nu-i mai încearcă fluierele

prunii plâng de dorul mâinii lui
care i-ar putea izbăvi în minuni
trupul degrabă s-ar descotorosi de carne
să facă din oase instrumente suflate de vânt

a fost odată un om care croşeta cântul
acum un munte pustiu l-a adoptat
ca pe-o piatră de râu
în poartă cu părul mai alb decât albul
ca un înger de vorbă cu tăcerea
aşteaptă dezvrăjirea
când degetele mâinilor vor începe să cânte:
a fost odată ca niciodată o lume bună
care-şi trecea firul timpului printr-un fluier
şi fericirea se oprise pe frunţile omenilor în sunete
care ascundeau sărutul lui Dumnezeu

Acest articol a fost publicat în numărul 28

Lăsaţi un răspuns