Turnura

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––-

Voi începe ca într-o poveste adevãratã ce-a fost. Poate poveste nu e tocmai corect spus, te poate duce cu gândul la un basm, la o nãscocire a minţii omului, la o plãsmuire fantasticã. Ultimul epitet scris, „fantastic”, o sã-l împrumut cu voia voastrã şi întâmplãrii acesteia, o întâmplare cu mult miez în viaţa adultã a personajului principal. Miez ce a rodit, ce a fondat. Aşa încât, lãsaţi-vã purtaţi de mine în amonte, spre sursa a ceea ce a fost sã fie, prin şuvoaiele şi torentele istorioarei, sã cãutãm un  izvor, un înţeles, o explicaţie. Dacã existã …

A fost odatã, ca de obicei, într-o viaţã genericã de om, o persoanã c-o întâmplare. Sau o întâmplare c-un om. Il chema Dan şi era alintat în familie, copil fiind, Dani. 2 fraţi, Adi, cu 3 ani mai mic şi Claudia, cu 9 ani mai mare. De pe malul mãrii, din antica cetate a Tomisului, unde s-au întâlnit la un moment dat tracul, grecul, romanul şi misionarul creştin, plãmãdind ceea ce se cheamã civilizaţia ponticã. Dan era interesat de astfel de chestiuni, fiind cu-adevãrat devorator de istorie scrisã, oralã şi materialã, relicve, ruine, cetãţi etc. Pietroaie vechi, cum ar zice un neofit. 

Liceu absolvit, cu nume de roman, „Traian”, aflat pe strada omonimã. Se hotãrãşte sã dea la Drept, o facultate umanistã la care o probã era istoria, pe lângã limba românã, în Craiova, Sibiu şi Cluj Napoca, dar aterizeazã în Bucureşti. Sã fie destinul? Şi-a pus astfel de interogaţii în primul an de Capitalã, dupã care a lãsat-o baltã. Pe termen lung, e de prisos, nu te ajutã la nimic.

„Şocuri” culturale nu prea a avut, întrucât n-a avut complexe de provincial, venea totuşi din al doilea sau al treilea (pentru cârcotaşi!) oraş al României, dar ceva noutãţi tot a descoperit. Spre exemplu, ideea de club de distracţie. In Constanţa erau discoteci moderne, cu muzicã contemporanã şi vapori de fum ce se degajau pe ring (ca în pop-ul anilor ’80), dar dacã voiai sã fii învãluit de o muzicã retro sau alternativã şi o atmosferã ceva mai caldã, încinsã pe alocuri, d-apoi Bucale era locul. Enumerarea unor astfel de locuri n-ar fi foarte lungã, dar mã limitez a vã menţiona un Club A, un Hard’n’Heavy, un So What?… Cunoscãtorii mã înţeleg cu siguranţã.

O altã chestiune ar fi multitudinea de evenimente culturale, de la concerte la conferinţe, dezbateri, discuţii libere în general, studenţesti, stagiuni de teatru la mai multe astfel de instituţii culturale, filme de Cinematecã etc.    

Aşadar, a cam fãcut ce v-am descris eu aici succint, singur sau cu un grup de con-constãnţeni cu care îşi umplea multul timp liber. Beţii, jocuri de cãrţi, table, ruleta micã de plastic care le încingea spiritele, creştea adrenalina şi golea buzunarele şi-aşa strâmte, petreceri, nopţi albe, zile negre, îngrãşat porcul în Ajun de sesiune, mici „rebeliuni” intelectuale la cursuri sau seminarii, ba chiar la chefuri, exprimarea propriilor pãreri, drepturi individuale, depãşirea propriilor limite, devorare de clasici împreunã cu post-moderni etc. Laolaltã de-a valma, cât sã încapã în câţiva ani de studenţie şi tinereţe furibundã, dar totuşi în limitele normalului, adicã cât sã apuce sã descindã şi într-o oarecare maturitate post-absolvire şi în gãsirea unui job decent mai stabil care sã-i asigure un minim de trai. Dar nãravurile n-au dispãrut cu totul. Nici n-ai cum, pot spune, fãrã a fi defel fatalist. Important e ca ele sã nu afecteze, sã nu depãşeascã o anumitã linie continuã, subţire, care te desparte de eşec, de ratare, de o deprimare perpetuã sau abdicare bruscã de la viaţa primitã în dar, ce-i drept însã, ne-cerutã, ne-solicitatã.    

Dar sã mã întorc la acea întâmplare de care vã spuneam. E o întâmplare cu tâlc, cu mult miez pentru evoluţia vieţii mele în aceastã parte de lume. De la ea pot spune cã s-a deturnat, nu ştiu cât în chip voluntar propriu şi conştient atunci, un anumit curs care poate se desprindea din felul meu de-a fi şi din experienţele mele anterioare.  S-a deturnat de la un curs ca sã se contureze incipient un altul, desprins şi cu rãdãcini în primul curs, dar totuşi diferit şi din ce în ce mai distinct de acela iniţial.

Am mers cu prietenii de-atunci şi cu noua mea prietenã, viitoarea Ela, într-un club studenţesc, în centrul vechi al Blãnarilor, într-una din zilele sãptãmânii, nu-mi amintesc exact care, pentru cã majoritatea pãreau week-end, sã ne râdem, sã bem şi sã dansãm, sã ne încingem la propriu şi sã fierbem de dorinţã, cam în ordinea asta, aş adãuga. Aceastã Ela, o cunoscusem cam în aceleaşi împrejurãri, în acelaşi club, o remarcasem deşi era cam beznã şi la faţa locului, pe ring şi în capul meu înceţoşat şi tulbure la acea orã din noapte. Faţa drãguţã, de un alb contrastant cu umbrele şi întunericul din jur, m-a atras. Adãugaţi la asta, un zâmbet ştrengar, uşor cenzurat, poate de timiditate şi atunci veţi avea întregul tablou. Şi mã veţi fi înţeles… Deşi am dansat şi cu prietena ei, ce pãrea mai volubilã, în sinea mea pe Ea am ales-o.

Dupã câteva vizite la cãminul ei din Regie, la ore de zi şi de searã, câteva ale ei la garsoniera mea din sud-estul Bucureştiului, unde stãteam, de ceva timp, cu un prieten tomitan, ceva parcã diferit de cunoştintele mele anterioare cu fete, prindea substanţã, dar tot eu îmi dãdeam seama cã era prea devreme sã mã pronunţ astfel, pentru ca, în plus, sã afirm cu egalã mãsurã, cã încã nu ştiam ce vreau sã fac mai departe, încotro s-o ia viaţa mea, voiam doar sã trãiesc clipa, ştiu cã sunã ca o lozincã a tinerilor, dar în fapt asta era şi în mintea mea. Dilatarea clipei respective sau multiplicarea ei la infinit, dacã era posibil. Un „carpe diem” perpetuu. Sau „live fast, die young”, dacã vreţi într-o notã mai contemporanã, mai cool.   

Aşadar, într-o searã ulterioarã primei luãri de cunoştinţã, peste câteva sãptãmâni, tot în grup, am ocupat o masã pe lângã ring parcã, acolo era acţiunea, febra, am fost şi pe la bar sã ne facem proviziile bachice, mai multe beri, ca de obicei, cã erau mai ieftine, dar şi ceva vodkã cu mere sau portocale, dacã aveam ceva bani, pentru efect mai rapid. Transpiraţie, atingeri, râsete, agitaţie, tumult, muzicã ce ne plãcea la nebunie, totul decurgea în limitele „normalului” nostru, în marginile impuse de noi ritmului nostru de viaţã. O ne-limitare mãrginitã totuşi de un firesc curs al desfãşurãrii întâmplãrilor.

Pe parcursul nopţii, ne-am mai împuţinat, unii se îndreptaserã cãtre case, cãtre paturi şi perne moi. Mai rãmãsesem eu, Ela mea încã de pe-atunci şi un prieten bucureştean de origine, un bãştinaş. Cât am fost la baie, undeva în fundul pivniţei – ring, la un moment dat, începuse o melodie ceva mai lentã şi prietenul meu a invitat-o pe ea la dans. Nu aveam nicio problemã, nu eram din fire gelos, dar la întoarcere, vãzându-i destul de apropiaţi, am reconsiderat parţial, pe moment, detaşarea mea. Nu am fãcut nimic, am aşteptat sã se termine dansul, dar dupã ce am rãmas singur cu ea, i-am spus câteva cuvinte, nu mai conteazã ce anume, nu erau decisive, sentenţioase, dar pe ea au deranjat-o. Asta îmi amintesc cu precizie. Ne-am apropiat şi depãrtat de mai multe ori, ne-am şi ciocnit poate, pe ring fiind, sub aparenţa unui dans post-modern mai bruscat. Mişcãri acompaniate de vorbe înainte şi înapoi, incisive şi repliative.

Dupã care, la un moment dat, am remarcat cum ea a ocolit un colţ de interior şi a luat-o înspre scãri. Pleca. Pe loc m-am decis sã nu mã duc dupã ea, în speranţa cã se va întoarce şi-şi va da seama de greşeala plecãrii pripite, de exagerare. Câteva minute am ascultat liniştit muzica din club, dând din cap şi încercând sã explic prietenului, ce între timp se întorsese şi el de la toaletã, cât mai detaşat posibil, ce se întâmplase. În tot acest timp, realizez cã de fapt Ela nu s-a mai întors şi probabil plecase la cãmin, dupã care, la garã sã ia trenul de zori de dimineaţã înspre casã, la Mizil la pãrinţii ei. Ştiam de asta, îmi spusese demult cã vrea sã plece, în zorii zilei, direct din club, acasã.

Revenindu-mi parcã din transã, în urmãtorul moment mã grãbesc şi eu spre ieşire, urcând repede scãrile, de parcã aş mai fi avut vreo şansã s-o prind undeva în capãtul strãzii. Degeaba, evident nu era nici pe acea stradã, nici pe bulevard, poate nici în staţia de autobuz. Mã decid sã alerg spre staţie şi sã iau un autobuz spre garã, acolo aş mai avea ceva şanse de a o ajunge şi de a-i spune… La asta cred cã m-am gândit tot drumul. Ce sã-i spun în eventualitatea mult doritã de a o prinde. Autobuzul, deşi era 5 dimineaţa şi încã destul de întuneric pe-afarã, mi s-a pãrut cã a prins toate stopurile, cã de-abia se deplasa, cã cei câţiva pietoni zgribuliţi de pe trotuare mergeau mai repede decât acest amãrât autobuz RATB. Când am zãrit coloanele şi peronul Gãrii de Nord, m-am reînsufleţit în speranţa mea de a o prinde şi de a nu-i mai da drumul, de a o strânge la piept, unde sã-şi reverse cu suspine şi tremur, lacrimile, reproşurile, sentimentele.  

Cobor şi alerg într-un suflet spre tabela cu „plecãri” şi „sosiri”, deoarece nu mai ştiam exact la cât pleacã acel accelerat spre Ploieşti. Mai era 1 minut şi pleca de la linie. Disperat o apuc spre linia indicatã pe tabel. Mã uit în faţã, vãd câteva siluete rãzleţe care nu aduceau a fiinţa iubitã, mã uit în spate, mai pustiu chiar. Stau pironit locului şi mã gândesc ce-ar fi logic şi raţional sã fac. N-aveam timpul material de a colinda vagon dupã vagon în cãutarea ei. Se prefigura o fugã în van. O fugã pe care s-o povestesc ca exemplu de ratare. De eşec. O prea zadarnicã tentativã, ca sã forţez limitele limbii şi semanticii române.

Pe când mã pregãteam de o searã începutã bine şi terminatã prost, o zãresc venind grãbitã c-o geantã pe umãr, a cãrei greutate o contrabalansa lãsându-se uşor cu jumãtatea corpului în partea opusã. Alerg spre ea, ca pentru a o ajuta cu geanta, destul de firesc mi-o dã, iar faţa ei deşi era plânsã, nu putea disimula complet un diafan zâmbet în colţul gurii…

Ne agãţãm de primul vagon cu uşa deschisã, cãci între timp trenul se pusese abia perceptibil în mişcare, cãutãm un prim compartiment pe care sã-l invadãm cu geanta ei grea, mulţumim de înţelegere acelor cãlãtori, dupã care închidem uşa şi stãm drepţi cu faţa la geamul murdar ce dãdea afarã, de pe coridor.      

Mişcãrile mecanice de mai devreme şi mai ales pornirea trenului nu ne-au permis o îmbrãţisare pãtimaşã ca în revederile din filmele de dragoste, dar acolo pe hol, dintr-o parte, imitãm, la început mai timid, apoi mai hotãrât, o atingere fizicã freneticã cu braţele, faţa, umerii. Cuvintele erau puţine şi intense, fiecare avea o greutate şi o încãrcãturã pe care vorbirea curentã, oralitatea seacã, detasatã n-o puteau avea vreodatã. Pãreri de rãu, remuşcãri, „am exagerat…”, „nici eu n-am reacţionat normal…”, „offf, ce prostie…”, „meritam eu asta…?”, „da’ tu ce credeai…?”, „n-o sã se mai repete…”, „promite-mi cã…” etc. Jurãminte de înnoire, de renaştere, de abandonare, de angajare, de pãsare, de mai multã şi adevãratã IUBIRE. Chiar dacã pânã atunci ne mai spusesem sporadic „te iubesc”, abia în acel drum prin noaptea ce se prepara sã facã loc încet zilei, expresia a cãpãtat adâncul şi autenticul înţeles. Era valabil pentru amândoi, ne revelam nouã înşine şi celuilalt reciproc. Chimie, biologie, fiziologie, psihologie, filozofie, toate ştiinţele erau aruncate de-a valma în joc pentru relevarea şi celebrarea sentimentului nostru suprem, menţionat şi în Biblie, ca metodã de salvare. De mântuire şi atingere a proximitãţii divine. IUBIREA. De aproape, de vecin, de seamãn. Seamãn de sex opus, în cazul nostru particular.

Faptul cã la un moment dat, a venit naşul, cãruia i-am dat cât era obiceiul pe distanţa respectivã, cã eu n-o luam în direcţia casei mele, n-aveam decât hainele de pe mine, cã era frig, iarnã fiind, şi cu uşi deschise în timpul mersului, pentru cã era un tren românesc, colindând România (nu-i aşa?), cã mirosea puternic a tutun şi alcool ieftin, cã în jurul nostru era plin de navetişti, oameni sãrmani, în general, erau nişte detalii nesemnificative, nişte simple anexe ale decorului, necesar ca martor al cãlãtoriei noastre iniţiatice, în descoperirea noastrã cã suntem douã pãrţi ale unui întreg. De fapt atunci, pot spune acum cu detaşarea datã de timpul scurs, s-a produs TURNURA. Viaţa mea o lua într-o direcţie şi o datã cu acea întâmplare cunoştea o buclã, o unduire, un zvâc în sensul ei de curgere care poate n-a deturnat-o complet din albia ei, dar cu siguranţã i-a dat o altã substanţã, un alt flux ce îşi crease rãdãcinile şi era gata sã fiinţeze prinzând contur şi materie într-o direcţie nouã, neexploratã pânã la acea vreme. Iubire conştientã atunci, ulterior materializatã în viitor concubinaj. Cu ElA.

Ajunşi în Gara Ploieşti şi nu mai ştiu care punct cardinal anume, cã doar e nod feroviar, am condus-o cãtre linia de unde trebuia sã schimbe pentru direcţia Mizil, încã „acasã” pentru ea pe vremea aceea, un orãşel de Bãrãgani, veche staţie de poştã cu cai, al cãrui nume derivã din turcescul „menizil”.

Parcã n-am mai fi dorit sã ne despãrţim vreo clipã, dar chiar şi în starea aceea de fericire împletitã cu ostenealã fizicã, mi se pãrea totuşi absurd s-o conduc pânã la domiciliul ei, unde poate mi-ar fi deschis taicã-su, într-o ţinutã sumarã de casã, care habar n-avea de mine, nici mãcar de faptul cã fata lui întâlnise pe cineva, care a fãcut-o sã plângã, dupã care s-a suit în tren cu ea şi a condus-o pânã la uşa apartamentului ei din altã localitate. Şi de unde a pornit toatã isprava asta? Cum de unde? Dintr-un club din centrul Bucureştiului, Capitala rãu famatã prin anumite cartiere ale sale, cunoscutã pentru destrãbãlãrile şi desfrâul post-revoluţionar al studenţilor veniţi la facultate, cândva dupã miezul nopţii, eram mai mulţi, am şi bãut, ne-am ales noi… Dialogul imaginar cu taicã-su, din capul meu, era avangardisto-suprarealist cu inserţii rococo. Era prea mult şi pentru mintea mea şi pentru fantezia mea, debordantã, de altfel. Cel puţin, pentru acea dimineaţã.

O sui în tren, iar sãrutãri, îmbrãţişãri şi fãgãduieli, dupã care încep sã mã gândesc şi pragmatic la ziua de azi, de mâine, unde este „acasã” pentru mine, cã ar trebui sã mãnânc ceva, mã rodea stomacul, astfel cã intru în sala de aşteptare şi caut primul tren înapoi spre Bucureşti, aflu cã am unul în aproximativ jumãtate de orã, „ce bine!” gândesc, „putea sã dureze mai mult”, mã cotrobãi în buzunare dupã ceva bani, remarc cã mai am puţini, cât sã dau şpaga de întoarcere naşului, aşa cã nu mai pot sã-mi cumpãr nimic sã-mi astâmpãr foamea, „ce nasol!”, zic…

Urc în trenul meu, caut un compartiment gol, unde sã stau numai eu, sã dorm, sã visez, sã reflectez, ah, dar bineînţeles cã n-am gãsit aşa ceva, trenul era destul de plin, ziua îşi intrase binişor în drepturi, oameni ocupaţi, cu treburi, guralivi, cu poftã de drum şi conversaţie, plase, sacoşe, genţi burduşite ce stau sã se rupã, discuţii tâmpite cu voce ţipatã la mobil, numai „cremã” ce sã-ţi spun…

Mai mult mecanic, teleghidat, mã afund pe scãrile rulante în gura de metrou din incinta Gãrii de Nord, nu mai aveam bani de cartela magneticã, încerc sã vorbesc cu doamna la menopauzã din cutia portocalie de tablã şi sticlã, sã mã lase sã trec de turnicheţi, cu voia ei, ca sã nu mã mai strecor când ele nu sunt atente, cum am fãcut de atâtea ori înainte, eram trudit, dar mã simţeam mai bun, mai onest, mai conform regulilor, dar pe naiba, ea era odihnitã şi plesnea de tihnã în scaun capitonat, ba cred cã avea obrajii rumeni de atâta sforãit în somn, iar mustãţile sale mijite jucau odatã cu mişcãrile în sus şi jos ale gurii ce-mi spunea „nu, cumpãraţi-vã cartelã cu 2 cãlãtorii”, nu simţea nevoia sã facã „un bine”, n-avea astfel de porniri filantropice. Atunci, n-aveam ce sã fac, doar am şuierat o înjurãturã la adresa ei, mã adusese cu picioarele pe pãmânt din starea mea de semi-visare sau semi-trezie, cum doriţi. Şi aştept. Ce? Nu ştiu, un moment, o persoanã, ceva. Providenţã. Trebuia sã acţionez, eram prea obosit sã aştept acolo sau sã iau RATB-ul pe sus, prin oraşul deja aglomerat la acea orã, trafic de Capitalã … Când observ pe încã cineva cã-şi introduce cartela în aparat, mã ascund dupã alura lui înaltã şi încerc sã trec neobservat pe la turnichetul paralel. Da’ de unde? Deja aud în urechi, vocea ei stridentã, de femeie frustratã, ameninţând cu alarma şi poliţia şi … nici nu mai conteazã, cãci am zbughit-o pe scãri în jos, nu era loc şi timp de negociere, ştiam doar cã nu trebuie sã stau pe loc, cã trebuie sã mã pierd în mulţimea de pe peron. Dumnezeu sau mãcar vreun sfânt de-al Lui, vreun apostol, a fost totuşi cu mine. Nu s-a declanşat alarma aceea zgomotoasã, mai mult decât stridentã, ca o alarmã de bombardament, care te îngheaţã locului, te blocheazã psihic şi cinetic dacã ai „privilegiul” s-o auzi. Avusesem ocazia de câteva ori. Dar acum nu. Linişte din acest punct de vedere, anume tehnico-anti-contravenţional. Sau poate n-a mers butonul, s-a blocat şi el, nici nu mai avea importanţã. In a doua variantã, i-aş fi râs în faţã. Un metrou alb-gãlbui murdar de jeg şi cu logo-uri graffiti trage la linie şi apoi se ascunde în tunel, în beznã. Lume agãţaţã de bare, toate scaunele ocupate, aproape plin vagonul. Ptiu!, ghinion. Mã rezem de o barã şi eu. Abia cu o staţie înainte de Dristor, oprirea mea, reuşesc sã mã prãbuşesc  efectiv pe un scaun roşu din plastic tare.

Micile obstacole de parcurs, lumeşti, terrane, ce le-am întâmpinat atunci şi prezentat vouã acum, nu reuşiserã sã mã doboare psihic, la nivel mental, sufletesc, cel mult nu fãcuserã decât sã-mi cãleascã şi mai mult voinţa şi alegerea interioarã ce-o fãcusem. Era preţul mundan plãtit, în opinia mea, pentru declanşarea efectelor TURNURII. Un preţ plãtit în rate timp de o perioadã nedeterminatã, ce scapã orizontului nostru uman predictiv …

Ajung în sfârşit, în garsoniera mea, dupã orele prânzului, rupt de obosealã, cu ochii roşii şi obrajii fripţi, cu un stomac gol, care cerşea ceva de digerat, cu intestine hãulind de goliciunea lucie ce le umplea, dar cu un suflet, o!, un suflet plin de sentimente bonomice, calde, senine, cu un piept luminat pe dinãuntru şi probabil, dacã mã vedea un om care mã ştia cât de cât şi se uita mai atent la mine, ar fi vãzut razele ce-mi ţâşneau din el şi i s-ar fi radiat şi lui faţa de atâta energie solarã degajatã de mine.

De fapt, stãteam cu cineva, un prieten din Constanţa, care se îmbãia în momentul în care am tras uşa dupã mine, am crãpat uşa de la baie, l-am salutat scurt, el mi-a rãspuns printre apã şi sãpun, dar n-a apucat sã mã vadã bine şi îndeajuns pentru a descoperi la mine ce v-am spus mai devreme. Ar fi putut fi primul martor ocular şi încã la scurt timp dupã transfigurarea mea, dacã n-aş fi adormit aproape instant buştean, neîntors, înfãşurat undeva între cearşaf şi pãtura moale, în patul meu finalmente, pentru tot restul zilei. Eram frânt fizic, dar împlinit psihic, motiv pentru care dormeam ore în şir şi probabil, nu-mi mai amintesc bine, dar cred cã visam frumos, genul de vis din care n-ai vrea sã te trezeşti curând…

Şi acum când scriu aceste rânduri de aduceri-aminte, nostalgice poate ar zice unii, dar autentice şi reale aş completa eu, am o uşoarã senzaţie dulce-rãcoroasã pe limba mea creponatã, crevasatã de papilele gustative. Şi pereţii gurii şi gingiile îmi sunt îmbibate de aceeaşi impresie finã, umedã, plãcutã.

Nu, nu poate fi numai de la sorbitura de apã rece ce am îngurgitat-o cu nesaţ adineauri…

Acest articol a fost publicat în numărul 54

Lăsaţi un răspuns