Treisprezece cântece de demult pentru o pictoriță

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

I

Inima colorată a unei păduri
este tabloul…           
cercuri-cercuri
copacii tăi inima ta.

Ce alb chipul tău!
De vină este penelul.
Câte culori!

                       II

Era …aşa…
o casă-n multe case,
câte ferestre-ntr-o fereastră da?

Era …aşa…
o casă într-o casă,
la temelie sta
credinţa ta.

Era albastru viu
şi mai era…
…era un zâmbet
faţa albă a ta.

( Era sau nu era?)

                     III

Aşternut de culori,
de culori aşternut,
ai uitat să pui flori.

Să pui flori n-ai văzut?

                    IV

Parcă-a fost cataclism,
cataclism parcă-a fost,
parcă e prea mult sânge,
sânge mult, fără rost…

Cataclism parcă-a fost. 

                V

Tu artistă ce taci,
de ce nu laşi lumea
după dorinţa pestriţă,
de ce în culori o dezbraci?

Eşti şarpele boa,
eşti şarpele boa.

                 VI

Viaţă nouă( ce de sfere?!),
parcă-i poză de tăcere.
 

S-au unit,
s-au împletit,
parcă-o poză de tăcere.

N-aveţi de doi lei durere?

                  VII

S-a urcat o pădure
într-un copac
să se culeagă pe sine,

Soarele
a sărutat o frunză de brad. 

În verbele mele
pare că şi frunzele ard.

                 VIII

Se vedea:
un oraş,
un ochi de apă,
un pistol,
un lampadar,
un cârlig,
un calendar,
sus, un scris extraterestru,
jos, un scris extraterestru,
peste tot
UN OCHI STĂPÂN,
peste toate
TU şi un
colorit vioi, nebun.

                         IX

Au fost apoi
alţi şerpi, alte culori,
alt infinit.

( O! Câte cercuri am de învârtit?!) 
Câte petale-ai pus?
Eu n-am zărit
vreun verde. Sau te-ai dus?

Tăcuto. Măcar verde
să-mi fi spus.

                     X

Te joci cu culori,
te răsfeţi cu culori.

Până la tine
( şi nici după tine)
n-a copilărit nimeni
de două miliarde de ori.

                       XI

Cetatea,
A unsprezecea cetate
nu a căzut.

Într-un ţinut uitat de îngheţ
trăieşte EA,
şi numai eu o cunosc,
şi numai eu o iubesc.

Du veste TU, du veste
că pe Pământ,
în casa unui om
a  poposit cuvântul!

                   XII

„ Ei, tăcuta mea,
am nevoie şi de speranţă!”
ţi-am spus.

                    XIII

Tu ai pictat ceva,
eu mă miram în gând:
„parcă nu ţi-am spus
că îmi plac formele geometrice!”

Ori,
dacă ţi-am spus

( din neatenţie necesară)

aceasta era
prea departe în spaţiu,
prea aproape în timp.

Acest articol a fost publicat în numărul 57

Lăsaţi un răspuns