Gheorghe Pitarca

Saveta îşi privea încruntată soţul care agoniza: „Ce bine ar fi să reziste până luăm pensiile, să am cu ce-l îngropa. Nu cred însă c-o mai duce până mâine dimineaţă.”

Recepţionându-i gândurile sumbre, Vasile întredeschise pleoapele şi-şi muşcă anevoie buzele. Savetei atât i-a trebuit.

- Sper că n-ai de gând să-ţi ceri iertare! M-ai supărat o viaţă întreagă şi acum te pregăteşti să-mi spui vorbe mieroase?! Mulţumesc frumos n-am nevoie! Păi cum ai crezut mă, că poţi bea până cazi sub masă cu colesterolul tău de trei persoane?! Casa noastră pute a trăscău de te trăzneşte în cap! Să ştii că după ce te îngrop o să-ţi vând bicicleta şi sculele de pescuit şi o să zugrăvesc într-o cameră, în care o să-mi trăiesc restul zilelor în linişte şi aer curat!

Auzind diabolicul plan al soţiei sale, lui Vasile i se zbârli părul sprâncenelor iar respiraţia îi deveni sacadată.

- Stai liniştit că eu mă duc după doctor şi după preot, să nu zică vecinii că te-am lăsat să mori fără asistenţă de specialitate.

Primul care a sosit la căpătâiul lui Vasile a fost medicul de familie, ale cărui vorbe puteau alina suferinţele oricărui muribund.

- Domnule Vasile, am venit la patul tău de moarte precum prorocul Isaia la împăratul Ezechiel şi zic şi eu: „Pune-ţi casa în rânduială, căci vei muri şi nu vei trăi”. Da, e adevărat, Ezechiel s-a întors cu faţa la perete şi s-a rugat, şi a vărsat lacrimi iar Dumnezeu a mai adăugat cincisprezece ani la zilele lui. Dumneata, domnule Vasile, poţi să te rogi cu faţa la perete până-i crapă tencuiala, poţi să plângi până o să-ţi plutească patul pe lacrimi, Dumnezeu însă n-o să mai adauge nici o oră la zilele tale, fiindcă ai mâncat şi ai băut ca un porc, nesocotindu-mi sfaturile. Stimată doamnă, poţi să pregăteşti lumânarea. Sărut-mâna!

„Ce doctor cumsecade, îşi zise bucuroasă Saveta. Altul i-ar fi prescris medicamente scumpe şi necompensate. De asemenea doctori au nevoie românii în perioada de tranziţie, Dumnezeu să-i dea sănătate!”

Saveta aduse apoi o lumânare şi fără să mai aştepte ultima suflare a soţului ei, scăpără un chibrit. Exact în momentul acela intră în casă preotul.

- Stai! o somă el pe Saveta. Mai întâi trebuie să ne convingem că sufletul domnului Vasile a pornit pe drumul spre dincolo şi de-abia atunci vom da curs obiceiurilor creştineşti. Adu te rog câinele aici. Văzând-o înţepenită de mirare, preotul o lămuri.

- În antichitate exista un obicei religios faţă de câine. Herodot ne spune că în Persia acest animal era considerat un protector al sufletelor împotriva duhurilor rele şi de aceea câinele casei era adus lângă patul muribundului. Aşa vom proceda şi noi şi vom afla în ce ape se scaldă bolnavul.

Saveta se conformă, deşi era convinsă că sufletul lui Vasile era greu de protejat. „Nu vom reuşi decât să umplem casa de pureci”.

Eliberat din lanţ, câinele ţâşni în casă, făcu câteva ture în jurul mesei şi în mare viteză, după care sări pe stăpân şi începu să-l „spele”. Vasile nu schiţă nici un gest de împotrivire, doar icni în momentul în care patrupedul îl călcă din greşeală într-un loc sensibil. Preotul zâmbi.

- E clar, domnul Vasile mai are viaţă în el! Dacă acest animal inteligent, care prevede fără greş viitorul, ar fi scheunat jalnic la căpătâiul stăpânului său, însemna că sufletul domnului Vasile e pe drumul către Casa Liniştii Eterne. Exuberanţa câinelui însă îmi dă certitudinea că bolnavul va rămâne printre cei vii.Trebuie doar întremat cu o mâncare bună, şi eu zic că i-ar face bine o supă limpede pe carne de vită şi legume proaspete. Acum vă rog să mă scuzaţi că trebuie să plec, vreau să predau la timp redacţiei ziarului local un material despre „Rolul maidanezilor în transformările socio-economice din municipiul nostru”. Dumnezeu să vă aibă în pază şi să nu uitaţi să plătiţi taxa către biserică, dacă vreţi să beneficiaţi în continuare de serviciile noastre!

„Afurisit popă! Auzi, „supă limpede”, de parcă n-ar şti cât costă carnea şi legumele!”- gândi Saveta, însă cum nu îndrăznea să iasă din cuvântul reprezentantului lui Dumnezeu pe pământ, îi făcu soţului o supă limpede şi-i dădu să mănânce ca unui copil neajutorat.

După prima lingură de supă Vasile se ridică în capul oaselor, după altele două şedea bine în şezut, după încă şapte o înjura ca un căruţaş pe Saveta lui, iar când termină supa din farfurie, se sculă din pat, se îmbrăcă şi îşi luă sculele de pescuit şi porni spre Mureş însoţit de bunul său prieten, care zburda pe lângă bicicletă bucuros nevoie mare.

Saveta, în fereastră, îi urmări pe cei doi până dispărură după linia orizontului, apoi îşi şterse cu colţul basmalei o lacrimă cât o alună: „Doamne, ce rău ţi-am făcut de nu mă laşi să zugrăvesc nici anul ăsta?”