Gabriela Bănică    

Încep să realizez că sunt o piesă de puzzle. În mod normal n-ar trebui să fiu conştientă de asta şi nici să o pun la îndoială, dar “gândesc, deci exist”. Cum începusem să spun înainte să mă pierd în problema conştiinţei, sunt o piesă de puzzle. Provin dintr-un mediu întunecos şi uscat, unde mă simt ca într-o presă. Istoria existenţei mele nu este ca un documentar de pe Discovery, de genul celui “Cum se face?” (adică “How it’s made?” pentru americanizaţi). Cel puţin nu istoria povestită de mine. Dacă totuşi vreţi să ascultaţi toate denumirile tehnice pe care le poartă maşinile care ne torturează pe mine şi pe fraţii mei, atunci daţi drumul la aparat; dar eu cred că este de-a dreptul jignitor modul în care toţi vorbesc despre noi la persoana a treia, ca şi cum n-am avea viaţă şi n-am înţelege limba, deşi auzim şi vedem foarte bine, iar uneori chiar vorbim (între noi, bineînţeles; asta se întâmplă foarte des). Suntem o umilă comunitate de piese de puzzle care formează un cartier tare frumos decorat. Fiecare are propriul fragment de imagine, iar împreună putem contura o poză reuşită şi coerentă, ca o stradă cu peluzele verzi, proaspete şi irigate regulat). Însă nu ne adresam oamenilor; nu vrem să divulgăm încă secretul existenţei noastre şi pe plan metafizic. Ce ar însemna ca un om care se chinuie să reconstituie imaginea iniţială din mii de bucăţele ca mine să înceapă să vorbească în fiecare zi cu noi, iar asta să dureze luni întregi (pentru că, de ce să nu recunoaştem, nu toţi au aceeaşi rapiditate, perseverenţă sau memorie vizuală…)?!
            Sunt o piesă de puzzle. Primul lucru pe care îl văd atunci când deschid ochii pentru a da piept cu lumea în care tocmai am fost născută este întunericul. Poate nu e corect să spun că pot vedea intunericul, de obicei în întuneric nu se vede nimic, dar eu văd întunericul… şi, în acelaşi timp, ceva mă apasă din toate părţile şi simt cum mi se fixează şi mi se stratifică toate celulele, unele lângă altele, legându-se strâns şi comprimându-mi toţi porii. Am stabilit deja că gândesc şi exist, deci sunt un organism viu. Prin urmare, dacă orice organism viu este format din celule, înseamna că eu nu fac excepţie (este o regulă care nu admite excepţii pentru a fi întărită). Aşa că este perfect normal să-mi simt celulele (normalul se cam opreşte la faptul că sunt o piesă de puzzle şi “gândesc, deci exist”; vreau să spun “perfect normal” pentru noul univers).
            În această etapă de nou-născut sunt o bucată de carton, colorată sau nu, depinde de mama şi de compania cu care a obţinut contractul de “adopţie”. Spre exemplu, la unchiul Ravensburger sunt albastră. Nenea Trefl însă are o concepţie mai ecologistă despre viaţă şi nu mă vopseşte cu nimic, pune naturaleţea mai presus de orice.
            După ce creştem puţin şi încep să ni se întărească oasele, sau mai bine zis fibrele de celuloză, primim nişte tatuaje care să ne diferenţieze, apoi suntem duse la coafor. Unele preferă tot felul de tunsori avangardiste, în care sunt incluse şi crestele ascuţite şi nonconformiste ale rebelelor. Au tatuaje întunecate şi violente, nu-mi place să stau in jurul lor. Când nu sunt atentă într-o plimbare prin cutie şi nimeresc lângă un astfel de specimen sau sunt forţată să ocup acea poziţie, parcă mă leagă de mâini şi de picioare şi nu pot decât să mă zbat şi să determin pe cineva, mai devreme sau mai târziu, să înţeleagă că nu aparţin acelei secte… La ieşirea din salon, după ce am fost individualizate şi educate cu cei “7 ani de acasă”, suntem separate unele de altele şi nu ne vom mai regăsi decât după o lungă şi plictisitoare perioadă de hibernare.
            O maşină imensă, dotată cu un cuţit foarte bine ascuţit, ne decupează şi astfel rupe orice legătură fizică cu ceilalţi semeni. Este unul din momentele cele mai grele din viaţa unei piese de puzzle, când trebuie să se desprindă de tot ce a învăţat până atunci şi să se avânte în negura necunoscutului.
            Aşa am ajuns eu într-o mulţime de alte piese ca mine, unde însă nu cunosc pe nimeni. Cineva se apropie totuşi timid şi încearcă să-mi estompeze sentimentul frustrant de timiditate în societate. E un colţ. Mi-a spus că toate păţim aşa la început. E doar din cauza faptului că avem loc doar lângă surorile  noastre, iar când suntem separate e ca şi cum ne-ar lipsi câteva funcţii vitale. Am auzit că e unul din cei 4 intelepţi. Sunt doar 4 colţuri printre mii de alte piese normale. Sunt trimişi aici de către confecţionari pentru a avea grijă de noi, cele încă dependente. Ei nu au nevoie de atâta agitaţie în jurul lor, ci mai curând de linişte; de aceea mai sunt numiţi şi “independenţii”. Cunosc deja toate secretele acestei lumi în miniatură şi trebuie să ne înveţe şi pe noi până la sfârşitul călătoriei spre unitate.
            De la colţul meu am aflat că deocamdată ne aflăm într-o ladă, dar în curând vom fi transportate într-o pungă care se închide ermetic (nu avem nevoie de oxigen ca să supravieţuim… şi eu m-am isterizat când am aflat de punga ermetică!), şi care este apoi aşezată cu grijă într-o cutie care va fi şi locul nostru de veci. Acolo hibernăm din nou până cineva destul de pasionat ne găseşte şi se hotărăşte să ne aducă la viaţă prin unirea tatuajelor noastre în mod coerent.   Atunci luăm prima gură de aer proaspăt după o vreme îndelungată…
Însă, cum spuneam, nu toate fiinţele gigantice care ne pot strivi ca pe un gândac sunt rapide şi răbdătoare. Ţelul meu suprem, după ce reuşesc să respir, este să îmi găsesc surorile. Deşi le pot zări în furnicarul din cutie, nu pot face nimic ca să ajung la ele. Putem doar să vorbim. Dacă avem parte de cineva delicat, priceput şi talentat, “călătoria” poate să dureze doar 7-10 zile (ţinând cont că suntem 3000). În caz contrar, trebuie să îndurăm multe particule de praf care ne invadează spaţiul şi ne şubrezesc sănătatea. Alteori murim înainte să ajungem la destinaţie, înainte să ne împlinim visul. Acesta este un alt moment greu din viaţa pieselor de puzzle. Nu contează cât de multe suntem, 24 sau 18000, fără un individ nu vom putea nici noi să reuşim reîntregirea. Nu vom atinge niciodată unitatea supremă.
            Eu, totuşi, am avut noroc. Stau răstingnită pe un perete, alături de cei 2999 membri ai familiei şi am auzit că fac parte din imaginea hărţii lumii, aşa cum arăta ea la 1665. Proprietara a avut grijă de mine şi am ajuns la punctul terminus al drumului făra cea mai mică zgârietură. Doar am inhalat puţin praf, ceea ce cred că devine inevitabil într-un oraş atât de poluat ca Bucureştiul… Aud multe lucruri despre locaţia mea şi am ajuns să cunosc nu numai secretele lumii mele, dar şi unele din cele ale oamenilor. Aşa răstignită cum mă reţin toţi eu văd în fiecare zi cu totul altceva decât întuneric: văd un bambus care cu ceva timp în urmă era verde şi proaspăt, dar care acum a prins o culoare galbenă şi nesănătoasă, iar în faza următare sunt sigură că se usucă şi cade; văd că ninge viscolit şi pe cineva cam isteric care bolboroseşte ceva legat de o pârtie şi de multă gheaţă, repetând obsesiv propoziţia “Bine că ningi acum!!!!” (nu am reuşit încă să descopăr secretul verbului “a ninge”, credeam că este unipersonal, dar iată că mă înşel…). Îmi place ninsoarea. Ploaia mă oboseşte, e prea rapidă, abia apuc să disting picăturile, pe când fulgii de zăpadă sunt mult mai relaxaţi…plutesc fără nici o grijă cu aerul unor întelepţi detaşaţi… mă fac întotdeauna să mă gândesc la cele 4 colţuri; mai văd o fată care îşi petrece incredibil de mult timp la birou, cu spatele la mine şi aş vrea să vorbesc cu ea, pentru că îmi este dor de zilele în care îmi acorda tot atâta atenţie ca şi cărţilor şi avea grijă să mă pună întotdeauna la locul potrivit… Însa două lucruri mă împiedică să deschid “gura”… de fapt, doar unul serios: ţine atât de mult la integritatea imaginii, încât ne-a acoperit cu un geam impenetrabil de către forţa mea de câţiva milinewtoni… bineînţeles, îi mulţumim pentru asta în fiecare zi, pentru că de câţiva ani nici măcar nu mai ştim cum arată un fir de praf, dar a tăiat astfel orice mijloc de comunicare. Al doilea motiv ar fi statutul de tăinuire a existenţei conştiinţei pieselor de puzzle, dar sunt sigură că n-ar fi o problemă, am relaţii la Minister…
            Sunt o piesă de puzzle, iar în clipa când am ştiut, am încetat să mai ştiu…