Ioan Crişan

Pentru prima oară am văzut-o de la distanţă şi statuia mi-a plăcut încă din prima clipă; eram însă prea grăbiţi, atât eu, cât şi Alin, fiul meu cel mare, care mă însoţea pe aleile dintre pavilioanele spitalului militar central. Eram aşteptat la cabinet de renumitul chirurg toracic Teodor Horvat, doctor prin carieră, general prin grad şi profesor universitar prin muncă şi ştiinţă. Nu am să vorbesc acum despre acest om deosebit, o voi face altă dată, acum vreau să vorbesc despre o sculptură, un bust excepţional, care îl reprezintă pe pionierul medicinii moderne româneşti, generalul de divizie profesor doctor Carol Davila, bust executat în anul 1903 de marele Constantin Brâncuşi; spun ceea ce este dăltuit pe soclu, că bustul generalului a fost ridicat la comandă către artist, de ofiţerii sanitari. Sunt un om slab cu multe căderi, am mai spus-o de multe ori şi nu mi-e ruşine să mă repet că uneori am frământări şi neîncredere în mine, totuşi, spre norocul meu, gândurile grele sunt destul de rare şi nu mă ţin mai mult de o oră. Uneori nici atât, ci doar până vorbesc cu un om fie el şi un simplu trecător sau un vânzător de la chioşcul de ziare. Cu toate că sunt un om care preferă în majoritatea cazurilor singurătatea, am tot timpul nevoie să privesc la oamenii din jur, poate din această cauză pot uneori să fiu singur şi la un meci de fotbal într-un stadion plin ochi cu suporteri. Am nevoie de oameni să încerc să le ghicesc bucuriile sau supărările, am nevoie de oameni pentru a încerca să le trăiesc speranţele, durerile, trăirile şi apoi să îmi fac personaje în cărţile pe care le scriu. Până acum am reuşit mai multe personaje deosebite; asta, tocmai pentru că atunci când scriam m-am pus în locul lor, am intrat eu în viaţă şi am trăit aşa cum ar fi trăit personajul meu. Dar să revin de unde am plecat.

După vizita la generalul Horvat s-a luat hotărârea să fiu internat într-o secţie a spitalului, unde mi s-au repetat o mulţime de analize pe care le-am făcut şi la Sibiu, iar şederea mea acolo, s-a prelungit mai mult decât mă aşteptam. Primeam multe telefoane de la soţia mea Camelia, de la cei dragi din familie sau de la prieteni, colegi, şi asta m-a ajutat enorm să trec peste gândurile chin, dar m-a ajutat la fel de mult şi statuia lui Brâncuşi care îl reprezenta pe Davila. Coboram din pavilion, cinşpe trepte, apoi încă cinşpe, un hol aproape plin de bolnavi care aşteptau la cabinete, şi ieşeam pe alee. De aici statuia nu era departe, doar la vreo douăzeci de metri, şi aveam impresia că mă aşteaptă. Vorbeam cu ea, desigur că vorbeam în gând pentru că secţia de nebuni a spitalului era aproape şi nu vroiam să fiu confundat cu vreun pacient scăpat de acolo, şi îi povesteam generalului de pe soclu despre visele mele, despre bucuriile mele dar mai mult despre durerile mele. Totdeauna cel de pe soclu m-a ascultat atent, şi uneori când nu erau trecătorii prin jur îl auzeam cum îmi vorbeşte şi mă încurajează. Nu o dată am ieşit pe alei chiar şi pe timp de ploaie, sau seara după cină şi statuia era la fel de frumoasă aşa cum era ziua în soare sau pe cer închis. Puţin mai în sus, la capătul unei alei, era postat câte un agent al unei firme de pază, nici nu ştiu ce păzea el acolo, nu mi-am bătut capul cu asta niciodată, dar cred că îşi băteau agenţii capul când se întrebau de ce se tot învârteşte omul acela cu barbă pe lângă statuia generalului. Cu toate acestea nu m-a întrebat nimeni niciodată de ce mă învârt tot timpul pe acolo. Cred că dacă vreunui agent, din prea multă vigilenţă sau din plictiseală i-ar fi trecut prin gând că eu vreau să fur statuia şi m-ar fi oprit să mă legitimeze deşi eram în pijama, hanorac şi papuci, i-aş fi răspuns că nu pot să fur ceea ce de fapt este al meu, al meu şi al poporului meu, şi nu cred că m-ar fi înţeles ce spun oricât i-aş fi explicat.

Timpul trece încet, mi-e dor de Camelia, de Sibiu, de acasă, din nou cinşpe trepte, încă cinşpe, holul şi înainte să merg la statuie, intru în chioşcul din lemn dintre pavilioane, unde se ascund fumătorii. Îmi trag gluga hanoracului până peste frunte ca un hoţ, apoi aprind o ţigară. Trag cu sete fumuri din ceea care mi-a ucis trupul şi totdeauna mă gândesc că nu este bine ce fac, dar mai sorb cu lăcomie încă două fumuri şi după ce l-am strivit peste jar, arunc chiştocul la cutia de gunoi din colţ. De câte ori mi-am promis că este ultima, de mii de ori, totuşi odată şi odată tot voi fuma o ultimă ţigară, poate chiar pe cea a condamnatului la moarte, cea dinaintea execuţiei. După ce am săvârşit această ticăloşie de care nu spun nimănui, nici lui Alin, fiul meu care mă vizitează singur, sau cu Doiniţa, soţia sa, nici doctorilor, asistentelor, şi nici Cameliei care mă întreabă tot mereu la telefon:

- Aşa-i că nu mai fumezi, dragul meu?

O mint că nu am mai fumat, încă o minciună prin care cel mai mult mă mint pe mine şi după răul pe care încă mi-l mai provoc, mă îndrept firesc spre aleea cu statuia. Pe soclu, undeva mai jos este dăltuit „sculptat de Constantin Brâncuşi în 1903”. Am mai spus-o de multe ori, marea mea lipsă a fost întotdeauna şi este că nu ţin minte datele calendaristice. Anul morţii lui Brâncuşi, anul 1957 l-am ţinut minte pentru că este anul meu de naştere, şi pentru ca să îmi fac o ordine în cunoştinţele sumare despre marele artist şi apoi să le leg între ele, îmi mai trebuia anul de naştere al gorjeanului şi câteva date mai importante, aşa că am sunat-o pe soţia mea:

- Camelia, întâi şi întâi, în ce an s-a născut Brâncuşi?

Nu am luat-o pe nepregătite pentru că soţia mea ştie cam tot ce o întreb, nici nu s-a mirat de asemenea întrebară venită de la un om bolnav care în loc să-şi vadă de sănătate se interesează de ceea ce nu a ţinut minte niciodată, adică datele mai importante, şi mi-a răspuns direct:

- Februarie 1876 la Hobiţa, Gorj, de ce?

- Numai aşa, şi mai vreau câte ceva de pe internet! i-am răspuns.

După ce am încheiat convorbirea, am început să pun cap la cap ceea ce mă interesa despre artist şi statuie, din datele date de soţie. Aşadar, marele artist gorjean a executat această comandă care a rămas singurul monument public din Bucureşti, la vârsta de 27 de ani, înainte să ia drumul spre München şi pe urmă spre Paris. Numai după plecarea la Paris reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor cu care Brâncuşi va urma să intre în conştiinţa universală, deci, bustul lui Davila, statuia din faţa ochilor mei, era executat în stil clasic. Foarte frumoasă, şi de câte ori o privesc, găsesc câte ceva nou, ceva ce nu am văzut bine acum o jumătate de oră, acum o oră sau … ieri. Aşa i-am descoperit pe lângă altele, pieptul tunicii plin de medalii şi decoraţii „Pe partea stângă partea inimii…”, am remarcat după un timp, şi pe urmă privirea îmi trece spre faţa reuşită fantastic de bine, mai ales că statuia a fost lucrată şi turnată în metal. Faţa lui Davila, cu buza de sus pornită pieziş de sub nasul normal spre gura cu buze subţiri faţă de buza de jos ieşită mai înafară din cauza mandibulei mai proeminente, iar faţa bărbierită cu mare grijă face să iasă mai mult în evidenţă favoriţii lungi şi bogaţi după cum era moda acelor vremuri. Dintre favoriţi se vede bărbia voluntară care îi dă înfăţişarea de om foarte hotărât. Părul bogat ca şi favoriţii, iese de sub caschetă pe laterale şi puţin la spate de unde porneşte mantaua ostăşească. Mantaua pare aruncată în grabă peste umeri şi cred că Brâncuşi a vrut şi a reuşit să redea o vizită printre bolnavi; dar un medic face vizite în halat de obicei alb, aşadar generalul doctor Davila era în viziunea artistului într-o vizită la răniţii din tranşee în timpul războiului de independenţă sau la închisoarea Telega pe care a inspectat-o, cred că prin anul 1865, m-am interesat mai târziu despre asta, şi unde generalul medic a consultat deopotrivă personalul, soldaţii şi puşcăriaşii. De fiecare dată descopăr câte ceva nou la această statuie şi nu mă satur să o tot privesc. Am să mai trec prin capitală fie cu treabă fie numai în vizită, la Alin, Doiniţa şi nepoţelul David, copiii noştri, asta în limita termenului pe care mi-l va da boala din mine şi sigur că de câte ori voi coborî în Gara de Nord, am să îmi fac timp să dau o fugă până în incinta Spitalului Militar care este la doi paşi, şi acolo pe o alee, am să îi prezint soţiei mele, care desigur că mă va însoţi, statuia generalului. Ea iubeşte arta mult mai mult decât mine şi va şti, atunci când o voi lăsa acolo singură câteva minute, va şti ce să vorbească cu statuia. Să vorbească şi să îi mulţumească şi ea pentru că mi-a fost alături la durere şi în clipele grele…

… iar dacă tu, care ai avut răbdare şi ai citit până aici, cumva vreodată, dintr-un anume motiv treci prin curtea Spitalului Militar Central denumit după marele om, spitalul Carol Davila, şi dacă pe aleea dintre comandament şi Facultatea de Medicină Dentară vezi un om privind sau vorbind cu o statuie, nu-l deranja, fie că plânge sau numai priveşte bustul. Nu-l deranja pentru că sigur acel om pe care îl vezi acolo are nevoie de un medic, un medic mai altfel, care uneori poate să ajute şi din nefiinţă. Te sfătuiesc să nu te îndepărtezi, aşteaptă ca el să plece şi numai după aceea, apropie-te şi tu de statuia pe care eu o denumesc „STATUIA MEA”. Apropie-te şi priveşte atent bustul generalului, că poate o să ai şi tu nevoie de o mângâiere sau de o speranţă, aşa cum am avut eu, aşa cum avem noi toţi… !