Simona Dobrescu 

ieri încremenit-a o secundă,-n vreme
ce speranţa-n suflet mi s-a stins pe rug
şi-un vârtej năvalnic a-mpins centrifug
ultimele verii palide raceme
 

şi venit-a toamna, ca un tăvălug
dinspre miazănoapte, proferând blesteme -
cu un corb pe umăr, spumegă şi geme,         
căutând să-mi pună la grumaz zălug
 

şi mă trage până sub pământu-n care
rădăcini uscate se întind cărunt;
peste ochi mi-aşează tristă-mpovărare;
 

îmi închide trupul – schimnic amănunt -
într-un cuib de brumă îngheţând suflare
şi mă doare vara-n care nu mai sunt…