Râzând de mine ştirbă, ca vai de ea,

Clipa îmi coborâse nici nu ştiu cum

În scrâşnet pe fundul ceştii de cafea,

Cu rânjetu-i murdar de zaţ şi de scrum.

Prelungită poate-n eternul acum,

N-avea cine s-o vadă ori să o bea,

Pe jos să o arunce ori pe perdea

Şi rămase pustie în miez de drum.

Un abur trufaş de cenuşă goală

Trânti cu nesaţ uşa urcând pe scări,

Dar îşi pierdu din tihnă şi din fală

Dizolvat de patos şi de remuşcări;

Părea că plânge –albă şi banală.

Carbonizată – urma unei ţigări!