Soldat în armata Republicii Socialiste… ( I )

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 Gelu Crişan

 

După o noapte de mers cu trenul am ajuns la unitate. Acolo, n-au stat cu noi prea mult la discuţii şi ne-au băgat direct în „fabrica de soldaţi”. Aceasta era o magazie ,, botezată ” aşa de cei din unitate, în care intrai printr-o parte civil, erai tuns şi echipat cu haine militare iar pe cealaltă parte ieşeai soldat în toată regula. La ieşire, un locotenent căruia i se păru că arăt ca un soldat rus, îmi zise:
– Ce faci, mă, Alioşa ?
Văzând ca nu zic nimic, un plutoner roşu-vânăt la faţă şi negru-n cerul gurii, a inceput să urle la mine :
– Răspunde, bă, nu sta ca viţelu’! Până să deschid eu gura a urlat din nou ca un turbat :
– Drepţi !
În timp ce mă gândeam ce să fac prima dată, să stau „drepţi” sau să răspund, veni altă comandă :
– Soldat, cuul…cat !
Acum chiar nu mai înţelegeam ce să fac, cum să vorbesc, din picioare sau culcat. M-a salvat locotenentul, care-i zise plutonierului:
– Lasă-l mă, ca acum nu mai ştie nici cum îl cheamă.
– Ne mai întâlnim noi, a şuierat printre dinţi plutonierul.
Şi ne-am mai ,, întâlnit „.
În ziua aceea toţi strigau la noi în timp ce „executam” ca nişte roboţi tot felul de munci, măturam, spălam şi lustruiam pe unde era nevoie şi pe unde nu era nevoie, iar toate acestea erau duse la extreme din cauza unor gradaţi mult prea zeloşi. Seara am picat în pat rupt, cu gândurile vraişte şi cu speranţa că ziua următoare va fi mai bună, dar n-a fost aşa.
Dimineaţa a început cu zgomotul criminal al unei sonerii ce-ar fi trezit şi morţii dar nu şi pe noi, care am revenit la viaţă doar la auzul unui urlet semianimalic :
– Deşteptaaaaarea !!!
Când ne-am adunat de pe jos, pentru că cei din paturile de sus săriseră peste cei din paturile de jos, am văzut de unde venea strigătul. Acesta fusese produs de o creatură înaltă de un metru şi jumătate, crăcănată, cu păr blond cârlionţat, cu ochii mici şi oblici, încadraţi de o frunte îngustă şi un nas turtit, care ne privea cum îşi priveşte lupul prada. După o scurtă tăcere în care ne examină cu un aer superior îşi împreună braţele la piept, se crăcănă şi mai tare şi ne anunţă:
– Eu sunt, tovarăşul caporal Ţibichi şi de azi înainte eu sunt tatăl şi mama voastră, m-aţi înţeles, bă ?
– Da, am răspuns adormiţi şi fără vlagă.
– Se spune ,,Să trăiţi, am înţeles! ” a urlat caporalul, apoi ne-a întrebat din nou:
– M-aţi înţeles, bă, căcăcioşilor ?
– Să trăiţi, am înţeles, i-am răspuns ceva mai vioi.
În scurt timp chiar am început să înţelegem cum stă treaba cu armata, ne-am obişnuit cu bătaia de joc numită instrucţie, cu frigul şi foamea dar nu ne-am putut obişnui cu purtarea caporalului Ţibichi, pe care-l visam şi noaptea-n somn ţipând ca un descreierat în dialectul lui:
– Plutooon, tonul la şlagăr .
– „Mândră ţară”…
– Aista-i cântic, bre, faşiţi la mişto ? Culcat, salt înaintiii ! Spri stânga, fuga marş ! Spri dreapta, fuga marş ! Culcat ! Salt înaintiii …
Cam aşa a fost toată toamna, eram mai mult pe jos decât în picioare. Iarna am petrecut-o făcând de gardă şi muncind. Îngheţam în post trei ore şi mă încălzeam după aceea alte şase curăţând zăpada, apoi iar în post şi tot aşa. Câteodată mai şi dormeam. Într-o zi în care îmi pierdusem orice speranţă a venit primăvara şi mi-am dat seama că scăpasem teafăr din iarnă urmând sfatul duşmanului, adică al lui Ţibichi, care-mi spusese odată rânjind:
– Bă, aici ori ai grijă de tine, ori te ia dracu’.
Şi eu, care credeam că de noi aveau grijă „ patria şi partidul” pe care trebuia să le apărăm. Ce naiv eram pe atunci, crezusem toate gogoşile turnate de profesorul de ,, cunoştinţe social-politice’’ din liceu, un individ de vreo 45 de ani, divorţat şi recăsătorit cu o elevă de-a lui în urma unui mare scandal, care ne împuiase capul cu tot felul de chestii despre morala, etica si echitatea socialistă şi care imediat după revoluţie, culmea nesimţirii, a început să predea religie. Cum am mai spus venise primăvara şi ne-au împărţit la muncă prin diferite sectoare ale unităţii. Eu am nimerit la parcul auto. Când am ajuns la biroul comandantului mi-am aranjat ţinuta şi am bătut la uşă.
– Intră, am auzit o voce baritonală de după uşă.
Am intrat şi-am dat drumul lozincii învăţate :
– Să trăiţi, sunt soldatul…
– Bă sulalăule, dă-ncoa’ ceapa aia, mă-ntrerupse el.
M-am uitat prin cameră şi-am văzut la poalele unui munte de mantale spânzurate într-un cuier, două perechi de cizme între care era căzută o ceapă mare roşie.
– Dai bă, ceapa aia sau ce faci, mă trezi din visare plutonierul Luca.
I-am dat-o şi mi-a zis să stau jos, după care a tăiat un morman de slană afumată ce putea hrăni un întreg pluton şi a spart vreo trei cepe cu pumnul lui mare cât un baros. În unitate când se auzea vreun zgomot puternic, cei mai vechi ne spuneau în gluma să stăm liniştiţi, că nu-i nimic, îşi sparge Luca ceapa.
– Ia şi-nghite, zise el mestecând din greu.
Am mormăit eu ca nu mi-e foame dar mi-a tăiat-o scurt :
– Bă sulalăule, dacă io zic să mânci, păi să mânci, nu-mi turna mie gogoşi că nu ţi-e foame, când eşti soldat tot timpul ţi-e foame.
Aici avea dreptate. Mai târziu l-am întrebat, de ce nu mănâncă şi el la popotă împreună cu celelalte cadre. Atunci m-a întrebat :
– Bă, ţie îţi place mâncarea d-aici.
– Nu prea…
– Păi vezi, asta-i, că nici mie nu-mi place.
La ceva vreme după aceea am aflat că bucătăreasa unităţii era chiar soţia sa. În ziua aceea petrecută cu plutonierul Luca am înţeles că armata nu era formată numai din roboţi îndobitociţi de lozincile sistemului , ci şi din oameni normali, cu capul limpede. Luca era fiul cel mic al unui ţăran ardelean dintr-un sat de munte cu oameni aspri, care făcuse şcoala militară şi care se purta cu soldaţii săi, cum se purtase tatăl lui cu el, adică, aspru dar drept.
Încet, încet primăvara trecu şi m-au trimis la un curs de specializare undeva în sudul ţării dar în loc de specializare în transmisiuni am devenit expert în scos buturugi din pământ. Când m-am întors, pe la sfârşitul verii, m-au făcut caporal şi-am devenit centralistul unităţii. Aveam o cămăruţă cu un pat, o masă cu o centrală de zece numere pe care scria „ Atenţie, duşmanul ascultă” şi un telefon vechi, cu manivelă, prin care făceam comenzi la centrala din satul vecin. Uşa de la intrarea în centrală se afla la capătul unui coridor lung din care se putea intra în toate birourile. Într-o zi prin hol trecea plutonierul Modi, un ungur care vorbea mai rău româneşte şi care era şeful popotei. Când a ajuns în dreptul biroului comandantului, acesta l-a întrebat :
– Ce mâncăm azi, Modi ?
– Mocoroni, tov. Maior, ii răspunse acesta, care era înnebunit dupa macaroanele cu brânză.
– Mocoroni pe naiba Modi, că m-ai albit cu mocoroni, toată ziua mocoroni, mai fă şi tu nişte fasole, ceva cu carne, se zburli la el maiorul căruia nu-i plăceau macaroanele.
– Fac, fac, fac…se bâlbâi plutonierul.
– Faci, faci…faci pe tine Modi, asta faci.
– Am înţeles, fac… fac pe mine, răspunse acesta disciplinat.
– Ai înţeles pe dracu, zise comandantul intrând în birou şi trântind uşa.
În centrală era instalată şi staţia de amplificare a unităţii. Secretar de partid sau „locţiitor politic” cum i se mai spunea era un locotenent major mic, cu capul mare şi cam sărac cu duhul. Acesta îmi dăduse un teanc de discuri de vinil cu cântece patriotice pe care să le difuzez după- amiaza la staţia de amplificare. În fiecare zi, după ce plecau cadrele, porneam staţia şi curtea se umplea de cântece de cor şi fanfară care preamăreau „patria, partidul şi comandantul suprem”. După aceea, la un aparat de radio rusesc mare şi vechi, prindeam câte un post străin cu muzică bună şi puneam receptorul telefonului direct cu garda, în dreptul difuzorului. Astfel, muzica ajungea la corpul de gardă, de unde prin centrala acestuia era transmisă către telefoanele santinelelor din posturile de pază. De-ar fi ştiut secretarul ce fel de muzică şi unde o ascultau soldaţii, ne-ar fi trimis pe toţi la ,, ţambal ” cum numeam în argoul nostru, soldăţesc, patul din camera de arest.

Acest articol a fost publicat în numărul 15

Lăsaţi un răspuns