Soldat în armata Republicii Socialiste… ( I I I )

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 

 Gelu Crişan

 

Unitatea noastră avea câteva cadre şi vreo sută de soldaţi. De Ziua armatei au fost tăiaţi doi porci iar din carnea lor s-au făcut fripturi la popota cadrelor, carnea rămasă fiind împărţită în pachete pentru ofiţeri. Pentru noi soldaţii „ poporul stăpân al mijloacelor de producţie „dar nu şi al produselor s-a gătit o tocană de cartofi cu osânză, că atât mai rămăsese din cei doi porci. Ofiţerul de contra-informaţii care venea periodic la noi în unitate, colonelul Lazăr, se afla în acea zi acolo. Era un om gras, roşu la faţă, cu părul alb care toată ziulica nu făcea altceva decât să meargă prin unitate şi să-i tragă pe toţi de limbă. Acum era în bucătărie şi gustând mâncarea din oală zise :

– Imm, tocăniţă ca la mama acasă.

Auzindu-l, mi-am închipuit ce copilărie nefericită o fi avut dacă el considera spălătura aia de vase, tocăniţă ca la mama acasă. Titel, veselarul, văzându-l îmi şopti:

– De ştiam că gustă,  puneam detergent în mâncare ca să facă spume la gură.

– Taci, că dacă te aude faci tu spume altundeva, i-am spus la ureche.

– Ce ziceţi?  întrebă colonelul care ne auzi bombănind.

– Ziceam, ca la mama acasă, să trăiţi !

– Ca morcovu,’ mă completă încet veselarul care nu se putea abţine.

– Ce ? se interesă iar colonelul plescăind enervant.

– Cu morcovi, să trăiţi, îl salvai pe veselar.

– Da, da, zise el, morcovul e foarte bun şi sănătos.

– Să ţi-l bagi în dos, şopti veselarul.

N-am mai aşteptat întrebarea colonelului şi i-am zis :

– Zice că, era bun şi-un os.

– Aşa-i, spuse colonelul ieşind din bucătărie.

– Ce-ai mă, ţi s-a făcut de arest la garnizoană sau mai rău de batalion disciplinar, i-am zis supărat.

– Dă-l dracului, că din cauza unui spurcat ca ăsta a săpat bunicu’ doi ani la canal.

– Dar ce-a păţit bunicul tău, l-am întrebat curios.

Şi mi-a povestit că, pe cand încă nu era el născut venise în satul bunicului său, o caravană cinematografică şi se proiecta pe peretele şcolii un film despre război. Bunicul şi bunica sa, ca dealtfel aproape toată suflarea satului, stăteau în picioare şi priveau. La un moment dat apăru pe ecran un avion american filmat din faţă, care se apropia cu motoarele uruind iar când ajunse cât ecranul câţiva din faţă se aplecară ţipând. Atunci, bunicul lui Titel zise, jumătate în glumă, jumătate în serios :

– Nu vă speriaţi, că americanii ăştia nu-s în stare să vină odată, că şi dacă îi aduceam eu cu căruţa şi tot veneau mai repede.

Asta a fost, l-o fi auzit vreun securist sau l-a pârât cineva din sat că vrea să vină americanii, cert e că într-o noapte a venit la poartă o maşină cu doi securişti care l-au luat fără să-i dea nicio explicaţie, măcar să-i spună bunicii unde-l duc.

– Abia după un an, continuă Titel, a primit bunică-mea o scrisoare în care bunicu’ îi scria că trăieşte şi e la canal. După încă un an a venit acasă însă nici aici nu i-a fost prea uşor pentru că, dacă acolo îşi făcuse câţiva prieteni buni, aici în sat de frica securităţii majoritatea oamenilor îl ocoleau, chiar şi mulţi dintre vechii prieteni.

– Vezi, de-asta nu-i sufăr eu pe-ăştia de la contra-informaţii, pentru că-s făcuţi din acelaşi aluat cu ăia de l-au luat pe bunicul meu, spuse Titel după care-şi văzu de oalele lui.

După amiază la masa festivă în loc de bere ne-au dat câte un păhăruţ de rachiu  puturos, uitat cine ştie de când prin magazie. Porţia noastră de bere adusă cu o zi înainte a fost deturnată către cheful lor de la popotă, care s-a întins până târziu în noapte. La un moment dat a venit în bucătărie un sergent major  şi a ordonat ceva unui sergent care ajunsese la acest grad nu pentru că i-ar fi plăcut armata, ci pentru că era tractorist şi-l foloseau ca să conducă tractorul unităţii. Acesta se făcu că n-a înţeles şi majorul enervat repetă cu glas piţigăiat :

– Am spus să trimiţi doi soldaţi să-l ajute pe tovarăşul colonel Lazăr sa meargă să se uşureze, că singur nu poate.

– De ce, nu şi-o mai găseşte, mârâi sergentul .

– Sergent, ai grijă cum vorbeşti, urlă majorul.

– Am înţeles, zise cu lehamite sergentul, duceţi-vă  doi şi ajutaţi-l să nu se înece.

Cei doi care plecară erau în civilie, unul chelner iar celălalt şofer de taxi, doi indivizi unşi cu toate alifiile. Îl ajutară pe colonel sprijinindu-l din părţi iar lângă un boschet i-au desfăcut cureaua groasă de la pantaloni şi i-au dat un capăt să-l ţină în mână. Colonelul beat turtă crezu că cei doi l-au desfăcut la pantaloni şi că în mână ţinea altceva nu cureaua, trecu la treabă udându-se temeinic pe pantaloni şi pe pantofi. De aici, cei doi l-au dus şi l-au culcat îmbrăcat într-un pat de la infirmerie.  Până dimineaţă i s-au uscat hainele pe el ca şi memoria care nu l-a mai ajutat să-şi aducă aminte cele petrecute seara trecută. Un singur lucru îl nedumerea, de ce mirosea camera în care dormise şi hainele de pe el ca W.C.-ul unui birt ordinar .

Încet, pe nesimţite, venise iarna iar nouă ni se lungiseră gâturile uitându-ne dupa cisterna cu păcură pentru-ncălzire. Într-o dimineaţă când ne pierduserăm orice speranţă se auzi un strigăt ca al unui rătăcit pe mare, care vede pământul:

– Cisterna, a venit cisterna !

Credeam că am scăpat de frig dar credeam prostii, nu ştiam că  â€žcel mai iubit fiu’’ sfătuise poporul să-şi mai pună o haină în plus şi să consume mai puţin combustibil. Caloriferele erau încălzite atât cât să nu crape instalaţia iar în sala în care se făcea pregătirea politică soldaţii erau obligaţi să stea numai în veston cu capul descoperit, în timp ce secretarul de partid care le turna gogoşi despre „ idealurile măreţe ale comunismului’’ era îmbrăcat cu mantaua si cu căciula pe cap. Când termina lozincile se ducea, pătruns de cele spuse, ca să gândească la binele nostru în biroul lui citind „ Sportul ’’lângă un şnaps, o cafea şi un radiator electric imens.

După Crăciun m-am dus la comandant să-mi semneze ordinul de serviciu, ca să pot pleca acasă, în permisie. Mi-a spus în timp ce scria :

– Te duci la magazie şi-ţi iei ţinută nouă, ca să nu te salte „ ăştia’’ pe drum.

– Am înţeles, am zis bucuros şi-am vrut să plec.

– Las-o, mă, mai uşor şi-nchide uşa aia, spuse el.

Am închis uşa şi aşteptam în picioare lângă ea.

– Ia un scaun şi vino-ncoace, mai zise.

M-am aşezat de cealaltă parte a biroului.

Maiorul scoase dintr-un dulăpior o sticlă şi două ceşti de cafea pe care le umplu si întinzându-mi una zise :

– Sărbători fericite !

Am vrut să-i răspund dar am rămas încremenit cu gura căscată.

-Ce ai mă, ai văzut lupul, ia şi bea, mă îndemnă.

Am luat ceaşca cu o mană care parcă nu era a mea şi am gustat, era coniac.

– Nu mai sta aşa înţepenit c-o să te doară spatele, zise el râzând.

Acum vorbea cu mine omul, nu comandantul îngrădit de legi şi regulamente şi mi-am dat seama că, nu toţi îşi pierd minţile când ajung la un grad sau o funcţie mai mare, cum şi le pierduse locţiitorul politic care cred că nici când dormea nu lăsa gradul sau funcţia pe noptieră.

Cu o zi înainte de plecarea în permisie aveam totul pregătit dar nu găseam trese pentru epoleţi. De serviciu era plutonierul Luca, la el îndrăzneam să cer, aşa că m-am dus să-l caut. L-am găsit în biroul său privind gânditor o sticlă de pe masă .

– Să trăiţi, am zis intrând în birou.

– Las-c-am eu grijă, spuse el privind în continuare sticla.

Văzând că nu zice nimic, l-am întrebat dacă nu are să-mi dea două trese iar el mi-a răspuns :

– N-am băi sulalaule, ca zău ţi-aş da.

Am mai stat cu el de poveşti şi dintr-o dată zise :

– Stai bă, că tot bătrânu’ Luca te rezolvă şi s-a dus la cuier, de unde a luat de pe epoleţii unei mantale două trese metalice şi mi le-a dat,  după care a revenit la ce-l frământa pe el :

– Bă, am confiscat o sticlă cu rom de la un soldat şi mi se rupe inima s-o vărs, dar nu ştiu ce dracu’ să fac.

Atunci, i-am dat o idee care i-a plăcut la nebunie şi-am pus-o în practică imediat. Am golit romul în altă sticlă şi-n locul lui am băgat apă colorată cu zahăr ars care avea cam aceeaşi culoare iar la apelul de seară Luca a vărsat „ romul ’’într-o rigolă, sub privirile de părere de rău ale soldaţilor. După stingere, plutonierul a venit la mine în centrală şi a adus romul „ salvat ’’ ca să-l „ povestim ’’cum spunea el.

Cele câteva ore ramase până la plecarea în permisie parcă nu mai treceau. În sfârşit, a sosit clipa mult aşteptată şi am ieşit din mica închisoare afară în marea închisoare în care reuşiseră să  transforme „ ei ” ţara. Am mers ore în şir cu un tren neîncălzit. Când am ajuns în gara care se afla la vreo trei kilometri de oraşul meu, am avut o mică surpriză „băieţii ’’ scoseseră autobuzele care făceau legătura cu oraşul, pentru economie de motorină „ conform indicaţiilor preţioase ale tovarăşului„. Mulţumindu-i în gând, căci cu voce tare era periculos, am pornit soldăţeşte spre casă mai uşor cu vreo douăzeci de kilograme decât la plecarea în armată. Când am ajuns m-am aşezat direct la masă şi am început să mănânc şi să mănânc de parcă veneam din lagăr, nu din  armata republicii socialiste. Se spunea că armata te face bărbat, se poate, dar pe mine mă făcuse subnutrit. De aceea, în zilele în care am stat acasă, maica-mea mi-a aplicat o terapie intensivă de recuperare cu sarmale „ batjocorite ” cu smântână şi „ înecate ” în bere, care a dat rezultate.

Din cauza rezultatelor obţinute în urma tratamentului, taică-meu care era croitor a fost nevoit să-mi lărgească  cu câţiva centimetri pantalonii de la uniformă.  Viaţa are părţi bune dar şi rele, aşa că permisia s-a terminat şi eu am ajuns din nou în „ mica închisoare „.

Timpul rămas până la liberare trecea exasperant de încet, oricât l-am fi stimulat noi cu îndemnuri de genul  „ Hai, libi ”  sau  „ A.M.R. nu ştiu cât ” dar cu chiu, cu vai a venit şi ziua mult visată. După adunarea solemnă din  unitate  am mers toţi în oraş la un restaurant.

Am petrecut acolo câteva ore după care am plecat spre gară filozofând, stimulat de berea care-mi atinsese etajele superioare, nefiindu-mi deloc clar în ce fel de lume trăiam şi ce fel de viaţă ne aştepta. Începusem să observ diferenţe enorme între ce ne învăţaseră la şcoală şi viaţa reală, între ce ne spuseseră în armată şi viaţa reală aşa că pluteam într-o ceaţă formată dintr-un amestec de adevăr şi minciună dar negăsind răspunsurile, am lăsat filozofia pentru mai târziu.

Un lucru era cert, scăpasem de armată.

Acest articol a fost publicat în numărul 16

Lăsaţi un răspuns