Silviu Someşanu

De pe întinderile mării, ale valurilor buturi
Se răstoarnă peste ţărmul viselor sentenţios,
Tu acoperă, iubito, cu o vară de săruturi,
Timpul ce ne părăseşte cu un aer graţios.

Pân-la inocenţa clipei, fără insolente plângeri
Cu o alintare nudă să mai torni un vin în cupe,
Când ne bântuie furtuna, o să-mi cânţi în cor cu îngeri
Simfonia unor vorbe care gândul să-mi ocupe.

Şi cu valurile-n braţe până-n largul diafan
Sus pe crestele în spume, tu să fii a mării nimfă,
Eu, rămas doar cu mirarea unui ucenic profan,
Să simt cum iubire-mi urcă-n sânge şi în limfă.

Poate atunci a sosit valul până-n ochii tăi marini
Ca să înţelegi tot rostul alergării înspre culmi,
Luna în târziul nopţii dezbrăcată în ţarini
Varsă o lumină rece din pădurile de ulmi.