Întocmai ca în picturile de pe paravane
îmi place să ningă mult, a singurătate,
apoi să dea îngheţul printre frunze
aducătoare de uitare, desigur
acolo unde lumina nu însoţeste încă paşii nimănui
poate doar un subterfugiu vulnerabil imaginat de Rilke
într-o încercare instinctivă de a învăţa indiferenţa,
atipic, după legea iluziilor sale
cu mantia aruncată într-o doară pe umeri,
un orizont dincolo de care sînt posibile noi încercări
unde în ciuda sfîrşitului a tot şi toate
speranţa continuă să existe cu obstinaţie,
deşi tocmai acum cînd ar trebui să înţeleg cu adevărat
această fugă din abstract în concret
cu mult înainte de răsăritul soarelui
nu mai înţeleg nimic,
nici măcar acel neascuns ce-mi apare dintr-odată
cu toate că fusese acolo mereu,
într-o desăvîrşită luciditate amară
şi mi-e dor de ceva
despre care nu ştiu dacă a existat înainte,
sau dacă dimpotrivă
abia acum începe să existe…