Şi parcă nu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Dan Orghici

Diferită? Este oare vreo diferenţă între ziua de astăzi pe care va fi să o parcurg şi acea zi de ieri pe care tocmai (diferenţă de o noapte) am încheiat-o? Sunt oare tot eu cel ce trăieşte azi, a trăit ieri şi poate va mai trăi şi mâine, de cumva va mai fi o altă zi, „un alt mâine”? Oare de unde acel sentiment de retrăire a unor stări? Până unde acel deja-vu?

Mă confrunt în dimineaţa aceasta cu un cap gol. Asta nu că nu aş avea pălărie, am…şi la ce-mi foloseşte dacă acel loc pe care trebuia să-l ocupe pălăria nu are nici un rol (poate doar de decor) în confruntarea mea cu o nouă zi.

Darul imens al vieţii, ziua de astăzi ce poate deveni zi de mâine ori poate nu.

Intens trăită clipă de lungă durată ce-mi pare o retrăire sau poate doar pare, nu mai ştiu nici eu. Mi-e capul gol, nu mai am pierdutele cuvinte în care să-mi exprim găsitele idei. Arid câmp în care nici o sămânţă nu poate răsări. Stări albastre amestecate cu roşul intens al firii. De pictor aş fi, aş pune pe pânză doar nuanţe amestecate de mov şi gri. Şi parcă nu…

Acel nu ce-mi strigă la poarta sufletului: „eşti om şi de om eşti, te luptă”. Cu ce? Cu toate netrăitele trăiri ce-ţi vor face capul să gândească, viaţa mai grea, dar care luate apoi şi digerate (mestecate încet, unindu-le cu sos de limbă ascuţită din negru cer de gură) dăruiesc amintirilor sare şi piper. Şi încă ce ţineri aminte!

Şi parcă nu pot a gândi din cauza rigidităţii, deoarece mintea-mi nu poate descompune amânarea, involuntara stare de plantă. Factor mintal nu există în reguli dure, nu pot să zbor în cuburi de gheaţă. Şi parcă nu. Nu am de gând să termin verde prin fotosinteză, am rădăcini spirituale nu statice, mai bine golul din mine decât inerţia memoriei colective a păduri. Duritatea pomului nu este egală cu maleabilitatea minţii, numai în poveşti găseşti pomi vorbitori.

Adevărat este că-n memoria colectivă, imaginaţia, poveştile accentuate de timp, devin realităţi, uneori realităţi ce-n memoria unora sunt mai reale decât realul. Cotidiene trăiri, nevoile personale, devenind ceva greu de înţeles, insul, omul, persoana nefiind altceva decât un număr în totul comun. Această din urmă realitate fiind pentru cei ce nu o percep altfel decât o minciună, reeditând povestea oului şi a găinii. Astfel cum pot să gândesc de nu cu golul din mine.

Sunt cine sunt şi asta datorită mie nu datorită imaginii reflectate în oglinda imaginaţiei, ci sunt datorită imaginii mele reflectată în viziunea reală a tuturor. Restabilind rolul lui şi. Acest scurt cuvânt care nu intervine decât atunci când uneşte, dând frazei maleabilitatea explicită.

Şi parcă nu…şi parcă da. Da eu sunt eu, tu eşti tu şi fiecare avem rolul nostru în comedia vieţii (tragi-comedie), cu toate negânditele fapte, sau prea gânditele idei ce zac undeva în fiocul de la coastănul bunicii. Totalităţi de tonalităţi incluse în marea simfonie universală. Culoare eu, culoare tu. Culori unit-despărţite ce dau pânzei reverberaţii, marea pânză ce secundă de secundă, minut de minut îşi schimbă reprezentarea. Oare ce pictor poate surprinde toate tonalităţile trăirilor, fiorul cotidian, instabila lume ce se învârte, pe care noi nu o simţim.

Şi parcă nu. Eu fără tu nu exist şi nici tu fără eu. Gol cap cu- fără gând.

Acest articol a fost publicat în numărul 30

Lăsaţi un răspuns