Scrisoare către Ştefan Luchian

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 4,20 din 5)
Loading...

Daniela Pârvu

 

Am să-ţi scriu ca şi cum trăieşti, în mine n-ai murit încă…! Iubesc ca şi tine anemonele şi-am vrut să ştii asta! Chipul tău mă urmăreşte dintr-o fotografie după „Autoportret”- aici pe biroul meu! Eşti tulburat de durere, ai ochii trişti, aşa cum stai tu şi te uiţi la mine, cu penelul ţinut la piept ca o armă, parcă vrei să aperi toate durerile lumii! Câtă discreţie în suferinţa ta, câtă bunătate în ochi, eu cred şi azi că toate florile se nasc de fapt pentru tine… Ştiu cât suferi şi cum boala sapă în tine de câteva decenii… N-am încetat o clipă să te iubesc aşa cum tu n-ai încetat să iubeşti viaţa! Cine spunea ca anemona însăşi e floarea consolării şi a compătimirii!? Floarea asta este „efemeră”(în greceşte anemona înseamnă „vânt”)
Octavian Paler scria foarte frumos: „Anemonele trăiesc între reîntoarcerea lui Adonis şi viitoarea lui plecare. Flacăra petalelor şi seminţele negre vorbesc despre pasiunea renăscută şi despre iminenta ei singurătate. Ce poate fi mai grăitor pentru cineva care ştie ca preţul vieţii este moartea!… seminţele negre şi reci par un soare defunct, un grăunte de noapte, de spaimă, de fatalitate, o boală neagră a focului, o ameninţare care roade ca un vierme negru în fructul vieţii”
Ca orice artist, numai tu ştii cât de important e rolul pe care-l joci, lucid, calm, acceptat, parcă ai făcut un pact cu destinul! Crud şi brutal, el ţi-a dat o sănătate şubredă dar şi aşa nici măcar nu ţi-a trecut prin cap să-ţi urăşti viaţa! Dimpotrivă, penelul tău a dizolvat răutatea lumii… Amorţit şi la propriu şi la figurat, ţintuit într-un fotoliu de infirm, ameninţat de nebunie nu erai cuprins decât de spaima că forţa creaţiei poate pieri! Tu ai pus în vârful penelului izbânda în faţa vieţii-tu eşti un învingător!
Cere o amânare a morţii, Luchiane, avem de-nvăţat de la tine, îţi poţi pierde vederea, poţi trăi fără picioare, poţi suferi boli cumplite dar să nu abdici niciodată -mai ales în fata frumosului! Frumosul tău e veşnic, sufletele stau în muţenie ore-n şir în faţa unui tablou pictat de tine…
Nu suferinţa dă talentul dar ,totuşi, operele mari ale tuturor vremurilor s-au născut sub talpa suferinţelor dezastruoase! (uite, singura nedreptate a vieţii!)
Te iubesc Luchian şi pentru faptul că tu ai dat suferinţei valoare, întemniţat de o viaţă grea, tu ai acceptat-o ca pe o cruce de dus, senin şi plin de bunătate…
De ce trebuie să fim torturaţi de grele încercări pentru ca strigătul nostru interior să se materializeze în ceva…?
Intre seminţele negre şi flacăra din petale „stă întregul nostru destin! Am învăţat de la tine să fiu o fiinţă veselă şi pozitivă, să apreciez lucrurile mărunte pentru că ele compun marile fericiri, să mă bucur când trec pe sub un pâlc de sălcii şi să respir viaţa… În vase de lut aşez florile de câmp, pentru tine şi mă gândesc la tine ca la un „poet suav al florilor”.
Ma-ncăpătânez să nu te las să mori şi pentru asta dau exemplul tău oamenilor pe care-i întâlnesc şi-i implor să nu spună nici măcar în gluma ca viaţa ar fi grea!

Acest articol a fost publicat în numărul 16

Lăsaţi un răspuns