Adriana Sârbu    

       Părea hotărât, ochii mici i se roteau neîncetat, reflectând activitatea din spatele lor. Se uita la ciment de parcă ar fi vrut sa işi amintească fiecare crater din el, uneori ocolea gropile, dar de cele mai multe ori scăpa cu câte un picior în străfundurile lor. Se grăbea, ar fi putut să fugă, dar îi era teamă. Mergea doar repede, fixat pe aceeaşi idee, nu putea să o lase să scape. Se gândea la posibilitatea de a-şi lua o agendă să îşi noteze gândurile, să noteze tot, de undeva apăru şi imaginea unui jurnal care să îl ajute să îşi dea seama de evoluţia lui ca şi scriitor. Îşi imagina cum se va opri să noteze forma unei frunze ce i-a atras atenţia, felul în care cineva s-a uitat spre el, senzaţia pe care a simţit-o, îşi va nota transformările economice, schimbările notabile din comportamentul cunoscuţilor, modul în care copiii lui descoperă viaţa şi şi-o insuşesc. Deodată timpul părea incapabil să îi permită să noteze grandoarea lumii în care trăia şi pe care trebuia să o asimileze intactă, netransformată, dureros de adevarată. Cândva se va întoarce spre notiţele lui, spre el aşa cum fusese odată şi se va reîncarca cu o persoană ce poate se va pierde prin mrejele gloriei şi pe care o simţea atât de complexă şi neprihanită.
Trebuie să îşi noteze tot, să nu îi scape nimic, să îşi organizeze totul cu grijă, astfel încât să poată uşor să găsească ceea ce caută. Organizarea mergea în asemenea detalii, încat într-un interval de secunde ar fi putut să citească despre un bărbat cu ochii verzi ce îşi ordonează cărţile în ordine alfabetică şi merge sâmbata la teatru, iar lunea ia cina in oraş, despre vârsta copacilor din parcul Cişmigiu, sau despre evoluţia unui copil de 7 ani în studiul violoncelului, iar noţile continuau să i se organizeze in minte, să se reorganizeze şi să se tot organizeze până când se organizau într-un complet haos. Ideea de bază rămânea faptul că nu are decât pe el, o mare de senzaţii, de trăiri, doar atât, şi că va fi nevoie să se exploateze până la epuizare.    

Trebuie să se conserve cu grijă, să fie atent la ce simte, cum simte, de ce simte. Trebuie să asculte muzică, să citească, să se plimbe, să danseze, să fie atent in jur, să înşele şi să mintă, să iubească şi să asculte, să alerge şi să ţipe, să plece uneori şi să nu se mai intoarcă, să plângă fără să mai vrea să râdă vreodată, să creadă în nimicuri, să se întrebe de existenţa lui Dumnezeu, de ce taxiurile sunt galbene, de ce trebuie să trăieşti, dacă Budha era un sfant, să interacţioneze cu oameni cât mai diverşi, să citească. Dar nu îşi putea permite să se gandească la toate astea acum. Oricât de tentant i se părea viitorul şi ceea ce va experimenta, nu putea să se abată de la ceea ce purta cu el, un început ce putea să se termine în orice clipă, dacă el se afunda în teorii ce nu îşi aveau locul în momentele astea de maximă ternsiune.
O mâncărime ciudată îi apăru lânga urechea stângă. Trebuia să se scarpine, dacă nu mâncărimea îi va distrage atenţia de la idee şi o să uite. Iritaţia i se răspândea prin tot corpul, îi cuprinse părul şi păru că îl face să sfideze gravitaţia, ochii începură să îi lăcrimeze, o nevoie imediată de a se descălţa îi chinuia picioarele, trecu de la o senzaţie de frig la o căldura insuportabilă. Se scarpină, încet, cu grijă, de teamă că fiinţa lui se va lansa într-o mare imediată de senzaţii cărora să nu le poate face faţă. Îi părea rău că nu luase autobuzul, poate ar fi ajuns mai repede. Vedea foile cum îl aşteptau, totul în ordine îi apărea în faţă. Încă puţin şi a ajuns, trebuia să îşi păstreze calmul, să nu se agite, să nu se chinuie.
Da, încă un pic. Gânduri diferite îi inundau mintea. Pe măsură ce înainta, îşi amintea de toţi. Îşi amintea cum s-a aşezat în parc ca să caute ideea, să simtă că trăieşte, şi cineva se aşezase lângă el, îi observase tivul destrămat de la pantaloni. Îl obseda imaginea, ar fi putut să îi spună, dar se jenase şi totuşi se holba la marginea pantalonilor. Omul îşi freca pantalonii de bancă, iar ochiurile materialului destrămat se înmulţeau, simţea cum cresc, cum se întind. Nu mai putea să stea acolo, nu putea să se gândească în felul ăsta.
S-a ridicat şi s-a mutat pe altă bancă. Acum da, îi era mai bine. Omul se uita la el, se intreba ce s-a întamplat. Îl urmărea cu coada ochiului, îi simţea privirea, îl ardea prin cămaşă. I se făcea din ce în ce mai cald, se intreba de ce nu se îmbracase mai subţire. Data viitoare se va îmbraca mai subţire. Trebuia doar să se relaxeze, să se calmeze, să audă sunetele din jur, să simtă aerul şi o bucurie imensă i se va strecura prin vene şi îi va inunda mica lui plimbare.
Buzele i se arcuiră în grimasa unui zâmbet, închise ochii cu satisfacţie, trase cât mai mult aer în piept posibil, după care îşi deschise ochii avid după senzaţiile ce urmau să-l ia cu asalt.
Nimic, nu se intampla, nimic, un aer înnăbuşitor îi patrunsese din plin în plămâni, claxoanele parcă se răţoiau la el şi cineva îi acoperise soarele.
Se intoarse fioros spre cel care îi furase sursa de lumină, se enerva atât de repede îin ultimul timp, şi când se enerva era contagios. Nu ştia asta despre el, dar văzuse la alţii, văzuse cum se răspândeşte iritarea, atât de repede încât ar fi putut cuprinde întreaga omenire în numai câteva ore. E de ajuns să ridice unul vocea, că mulţi curioşi se întorc spre el, unii vor ca el sa tacă şi o cer, alţii sunt de acord dar vor să fie şi ei auziţi cât mai tare şi răcnesc să îl acopere pe primul, iar unii tac, admonestând într-o tăcere ce se aude mai tare decât zgomotele celorlalţi. Strânsese din buze, gata in orice clipă de atac.
- Domnule, vă rog, să vă mişcaţi un pic spre dreapta, îmi luaţi tot soarele! îi zisese nenorocitului din cauza căruia îi fugise şi umbra ideei pe care o aştepta hulpav.
- Sigur, zisese scursura existenţială, şi se trăsese un pic spre dreapta.
- Vă multumesc, şuierase printre dinţi sperând că vântulul ce ieşea din plămânii lui să ia zbârcitura ce îndrăznea să i se opună şi să dispară cu ea în chinuri groaznice.
Bun acum. Soarele era la locul lui, numai pentru el. Maimuţoiul se legănă, iar umbra acestuia i se ridicase pe bancă, de pe bancă pe pantaloni, simţise cum îl trage de mânecă. O nevoie imperioasă de a o scutura îi gâdilase palmele. Mda, aici nu avea să-l viziteze nici o idee, nici un firicel. Dar mai erau şi alte bănci, începuse să scruteze parcul ca un vânător. Ochise un loc bun de aşteptat muza, şi zvâcni spre locul cu pricina. Din cauza zvâcniturii, piciorul drept nu avusese timp să se sustragă din strânsoarea băncii şi reuşise să îl tragă spre pământ. Se dezmeticise din căzătură, furios, cu siguranţa că umbra nenorocitului îi pusese piedică şi ridicase celălalt picior să o calce pe degetul mare, convins că în curand avea să se audă un urlet de durere.
Animalul grotesc, se întorsese rapid în ajutorul lui, aşa că îi ratase milimetric umbra. Insul avusese iniţiativa de a-l ajuta, dar el nu avea nevoie de ajutorul nimănui. Nu îi era de ajuns, că îi furase soarele, îi alungase toate ideile timp de zece minute, pusese umbra să-l hăituiască şi în cele din urmă să îi pună piedică, acum voia să îi arate compasiune, mărinimie, atenţie.
Îi aruncase o privire ce încerca să exprime tot ceea ce simţea în momentul respectiv şi se întorsese înspre banca pe care o ţintise înainte de tragicul accident.
Un cuplu gângurea zgomotos pe banca lui. Nu se poate, în momentul în care luăsese hotărârea că se va apuca de scris, nu-şi imaginase că toate ideile ce îi bântuiau mintea până atunci, frazele elaborate despre adevărurile esenţiale ale vieţii îl vor părăsi brusc, că muza lui, ce nu făcea decât să acompanieze o minte de altfel acut pătrunzătoare a tot ceea ce exista în viaţa asta şi în toate celelalte forme de existenţă, care nu făceau decât să îşi târâie măruntaiele ridicol de comune, îl vor părăsi brusc.
În momentul în care se aşeza în faţa unei foi goale, totul dezerta, mâinile, mintea, ochii, îl părăseau şi îl lăsau în goliciunea lui de scriitor ce nu scria nimic şi nici nu avea despre ce scrie.
Atunci se hotărâse să plece în căutarea ideilor ce îl lăsaseră fără suflare în trecut, care îl făcuseră să se simtă posesorul adevărului. S-a gândit la momentele în care îi apăreau asemenea idei, la ce le-ar fi putut determina să apară şi a început o vânătoare disperată a muzei în mâinile căreia se încredinţase, poate prea târziu. Poate aceasta, fiind pâna la urmă o creatură de gen feminin, se maimuţărea undeva prin apropiere, bucurându-se să-l vadă suferind, aşteptând să ajungă la disperare, ca sa apară milostivă. Şi-o imagina, cu o expresie dramatică pe faţa ei eterala, totuşi zvăpăind neastâmpărat furie înnabuşită. Aşa trebuia să fie! Muza, zeiţa ce acompaniase zeci de generaţii de oameni desăvârşiţi nu putea să apară atâta timp cât nu era apreciată la valoarea pe care ea o dăduse omenirii veacuri de-a rândul. Îl aşteptase neîntrerupt, încă din faşă, să ajungă în stadiul în care nerăbdarea de a dezvălui lumii ceea ce divinul ei har îi hărăzise, îşi pregătise rochiile ei de zeiţă pentru apariţiile ei de femeie atotştiutoare, tresărise la orice semn al lui, îi acordase aceeaşi atenţie pe care o acordase lui Shakespeare, lui Cervantes, dar el continuase să o părăsească, iar şi iar în favoarea frivolităţilor şi nimicniciei unei lumi pe care nu avea cum să o iubească.
Ea, protectoarea creaţiei, care studiase lumi ce pieriseră consumate de limitare, ce invăţase să scrie cu mari nume ale genului, să cânte cu primii oameni ce au simţit imboldul sunetelor, traversase toate colţurile lumii să ajute genii ajunse la marginea geniului lor, nu inţelegea ce se întampla cu oamenii de azi. Frivolitatea cu care îşi doreau ceva, afişau o dorinţă nelimitată de a se afunda în domenii unde ea domina fără drepturi de autor, după care uitau că le-a venit măcar ideea de a face parte din istoria genului. Speriaţi de generaţii de oameni ce excelaseră în majoritatea domeniilor existente nu aveau măcar dorinţa de a vedea de ce sunt în stare. Ea, care îi văzuse pe toţi începand, ce veghease frica tuturor, nu putea să înteleagă laşitatea.
El, scriitorul, care deşi nu scrisese încă nimic demn de a fi citit, ştia că este un scriitor, ar fi trebuit să i se dea muzei mai devreme. Dar el, nehotărât, hoinărind prin prozaic, a aşteptat până când chemarea scrisului a fost atât de puternică încât nu a mai simţit nici o plăcere în nimic. Dacă era nevoie să îi comunice şi ei asta, trebuia să o facă. Dacă era nevoie să îi spună că nu era el vinovat, o va face, îi va jura, îi va jertfi toate florile din Bucureşti dacă e cazul.
Toţi în jur dezaprobau pasiunea lui nedătătoare de valoare materială, vedea cum s-ar ridica toţi să îl atace, se vedea pe sine dispreţuit de toţi pentru o activitate naivă ce n-ar fi fost în veci extraordinară, ce poate ar fi fost citită numai de ei, şi asta în speranţa de a demonstra că nu e nimic de citit. Şi totuşi, simţea că ar fi putut să îi înfrunte, dar el era un scriitor ce nu scrisese nimic. Cu ce ar fi putut să îi înfrunte?
Se imagina pe sine în faţa a zeci de pagini ce începeau să strălucească îndată ce el le atingea cu duhul lui, paginile curgeau prin imaginaţia lui, umpleau încăperea unde se cuibărea să milostiveasca.
Se mişcase în neştiinţă prin parcul cu 5 bănci, 3 copaci şi un leagăn, convins că îndată ce se va întoarce la starea propice imaginaţiei să lucreze, va reuşi să scrie. Personajele vor începe să îi vorbească, să se descrie, să i se arate. Îşi va creea zeci de lumi în care numai el va putea să fiinţeze, unul dintre puţinii oameni din lume ce vor putea să trăiască într-o lume pe atât de fantezistă pe atât de reală. Putea să îşi simtă personajele, le vedea nerăbdarea de a intra în scenă, cum se înghionteau în faza prenatală, se trăgeau de găicile de la pantaloni, îşi smulgeau unul altuia biletele cu numerele de intrare. Totul depindea acum de relaţia lui cu muza, de felul în care el, îi va încredinţa acesteia fantezia de femeie atotputernică pe care ştia că trebuie să o simtă.
Nici una din femeile din jurul lui nu avea nimic real de la el, dar atât cât fantezia continua să le păstreze într-o stare de gratitudine pentru care el era recunoscător, iluzia dependenţei, pe care el, un biet bărbat, o resimţea în fiecare clipă a mizerabilei lui existenţe şi care ar fi încetat subit odată cu dispariţia lor. Femeile au nevoie de iluzii ca să trăiască. Sunt incapabile să accepte atât lumea ce le înconjoară cât şi pe ele însele. De aceea îşi creează personaje ce nu există, dar în care ele cred cu tărie şi pe care tu trebuie să le manevrezi. Concluzia la care ajunsese încă de tânăr, era că i-ar fi luat mai mult timp şi ar fi consumat mai multă energie dacă ar fi incercat să le explice adevărul decât să creeze nişte marionete pe care să le manevreze pe placul lui. Dacă ar fi încercat vreodată să dezvăluie femeilor, crescute şi educate în spiritul unei lumi ce nu existase niciodată, sau poate că existase, dar in lipsa substanţei încetase la un moment dat să supravieţuiască, n-ar fi făcut decât ca ele să se deprime iremediabil, să aibă migrene feroce şi să-şi piardă dorinţa de a trăi pe această planetă unde fuseseră cu desăvârşire înşelate.
Aceasta era iluzia pe care trebuia să o ofere şi muzei. Dar ea, spre deosebire de celelalte femei din viaţa lui, era parte din el, nu ştia unde se termina el şi unde începea ea, poate trebuia să se mintă, să se înşele pe el, ca să o poată minţi. Dar cum să facă asta?
Cum să înceapă să creadă în propriile minciuni, în concesiile pe care le făcuse societaţii pentru că nu era altă cale, să păstreze efemerul unor trăiri de care avea nevoie să fie bărbat ?
Chinuit de nevoia de a gândi ceva, de a spune ceva demn de spus celor care aveau nevoie sa le fie spus ceva demn, se afunda în timp şi în gânduri, treceau minutele, cute mici apăreau în colţul ochilor lui mici de miop, gura îi era înghesuită de craterele pielii, umerii i se îndreptau în faţă, spatele i se încovoia, o oboseală aducătoare de somn îi pătrundea printre paşi, îl împiedica să înainteze. Părea că merge de zile întregi, concentrarea îi slăbise simţurile, avea senzaţii ciudate de foame şi totusi era pe cât de sătul posibil, îi venea să plângă îi să râdă în acelaşi timp, să alerge şi să se aşeze să se odihnească, să vorbească şi să tacă.          

Treceau ani pe când parcurgea câte un metru de ciment, se schimba ireversibil şi nu se mai recunoştea, i se părea că cineva conspira împotriva lui, să i se ia capacitatea de a vedea prin ochii unui scriitor.
Când, din această euforie a ratării, i se păruse că îi apare o speranţă, câţiva neuroni muriseră pentru o idee, perimetrul în care se plimbase în ultima oră păru că începe să cuprindă zeci de ani de cunoaştere, din nou pagini întregi, scrise de la un capăt la altul, fără pauze, cursiv, fluent, interminabil i se aşterneau în faţa imaginaţiei disperate.
Atunci îşi dădu seama că nu are cu ce să scrie, pe ce să scrie, unde să scrie, şi apăru dureros nevoia de a închide zecile de pagini care se iveau încontinuu în spatele frunţii late, pentru câteva zeci de minute, până va ajunge în posesia unor unelte ce aveau să îi deschidă un nou drum, ce aveau să pună capăt zbuciumului care îl aduse aici.
Ieşi din parc, ameţit, pe jumătate în nesimţire, începu să meargă cu paşi imenşi, chinuit de gândul că ceva avea să îi distragă atenţia şi va uita, se vor pierde definitiv în negura fiinţei lui minuntate printre celelalte zeci de gânduri minunate şi definitiv pierdute. Nu putea să se gandească la nimic, orice gând nou ivit îl va înghesui pe anteriorul şi îl va împinge uşor spre abis. Nu putea să îşi permită nimic, să se gandească la semafor, la trecători, la casa lui care era undeva departe.
Un gând fugar se ivi mic, sfrijit, să ia autobuzul, îl alungă repede, temător. Cât timp îl va aştepta, o mulţime de distracţii ale materiei lui cenuşii avide de senzaţii, educată din răsputeri în acest sens, îl va cuceri. Aşa că mergea, mergea repede, uitându-se în jos, numai la asfalt, numai la asfalt, care se derula nemisterios în faţa lui. Uneori îi întindea capcane, nu trebuia să plece urechea la ele. Înainta disperat, el, scriitorul, care nu scrisese niciodată nimic, va începe să scrie, nelimitat, nemărginit, zeci de clipe, de ore, de momente.
Dacă ar fi avut un creion, un pix, o foaie, dacă bluza lui ar fi fost albă, dacă s-ar fi putut scrie pe ea. Încet simţea că a pierdut un personaj, îl vedea înghesuit de ceilalţi într-un colţ. Până atunci îi văzuse ochii mari, limpezi, gânditori, ce păreau să preceadă un monolog interesant. Acum se pierdeau, se întunecau, erau acoperiţi de alţii.
Se mişcau prin mintea lui, iritaţi că le-a descoperit misterul şi că avea să îl împărtăşească unei umanitaţi ce le va devora intimitatea. Unii profitau de pauzele dintre paşii lui să ardă dovezi compromiţatoare ale existenţei lor, încercau cu disperare să îşi acopere trecutul, întâmplările de care se ruşinau, unii meditau la explicaţii încâlcite ce aveau să îl îndrume pe căi de pe care nu ar fi putut să mai descopere adevărul. Lumea imaginară din capul lui se pusese în mişcare, se agita nebuneşte, sperând că ceva va interveni din nou în favoarea ei cum se întamplase de multe ori în trecut. În abisul creaţiei zăceau personaje bizare, pe care nici o minte ce se limita la realitatea înconjuratoare în forma ei cea mai uşor de digerat de nişte muritori cu spirite mărunte, n-ar fi putut vreodată să le perceapă şi să le expună într-un mod atât de ruşinos precum scriitoraşul acesta avea să o facă. Se prezentaseră de multe ori în trecut la muza ce le patrona nedrept soarta, cerând să fie trecute în categoria personajelor incomplet conturate care ar fi indus în eroare cititorul şi ar fi creat o confuzie generală în mintea acestuia deja destul de tulburată de realitate.
Muza, neînduplecată, nu a acceptat nicicum această petiţie. Avea să îi alunge în vâltoarea scrisului, aşa cum sunt, fără să îi menajeze în nici un fel, fără să îi cruţe nici un pic. Se revoltaseră, plânseseră, urlaseră, se îmbătaseră şi se dedaseră la fapte mizerabile sperând să atragă antipatia muzei şi în felul acesta ea să se ruşineze cu ei şi să nu vrea în nici un fel să îşi asocieze măreţia cu nimicnicia lor. Nu reuşiseră decât să adauge şi alte aspecte ruşinoase existenţei lor, ce acum avea să fie expusă în totalitatea ei.
Muza îşi pusese rochia ei albă cu trenă lungă, în care se împiedicau când o urmau prea aproape şi pentru care îi mustra fără milă, uneori ca pedeapsă le schimonosea înfăţişările, îi ameninţa şi râdea de defectele lor. Dar acum, ea se uita cu mândrie la ei, cum stăteau în spatele ei, gata să ia forma şi să ii ofere ei noi proiecte de care ducea lipsă în ultimul timp.
Privea încântată cum scriitorul nostru văzu o librarie, plin de speranţă, la numai câţiva metri de el. Atât de aproape, Doamne, atât de aproape! Mări pasul ca să ajungă la ea, urcă scările, deschise uşa, un zâmbet tâmp i se întipări pe faţă, el scriind la uşa librăriei, cu toţi trecătorii uitându-se miraţi la el. Dar el nu lua seama la nimeni, la nimic, până când va termina de spus tot ceea ce avea de spus.
Se îndrepta spre tejghea, se uita spre vânzătoare şi ceru coli de scris şi un creion.
Vânzătoarea se uită la el, părea că îi citeşte pe chip toată chinuirea orelor trecute.
- Avem mai multe feluri, de grosimi diferite, de culori diferite, avem şi caiete cu 100 de coli ce pot fi uşor desprinse după ce sunt folosite, vânzătoarea continua să vorbească curtenitoare, înduioşată de suferinţa vădită.
- Albe, oricare, vă rog, îngăimă.
- Şi creioanele, le avem expuse aici, pe raftul acesta. Depinde pentru ce doriţi să folosiţi un creion, dacă vă este folositor pentru desen, este pentru un copil, se chinuia să îi vândă ceea ce dorea.
- Oricare, se auzea vocea din ce în ce mai pierdută.
- Spuneţi-mi, vă rog, în ce scop doriţi să folosiţi creionul, ca să vă pot ajuta! vânzătoarea zâmbea cunoscătoare a zeci de indecişi ce nu ştiau exact ce să aleagă. Ea îi înţelegea, e destul de greu, printre atâtea noi ustensile.
Se auzi şi vocea ce slăbise de tot.
- Nu-mi amintesc, zise scriitorul ce n-a scris niciodată nimic. Nu-mi amintesc, şi o jale infinită părea să îl poarte printre cuvinte, să îl scoată din magazin şi să îl ducă spre casa care se afla vis-à-vis de librărie.
Muza furioasă, îi puse nenumărate gropi în drum spre casă, încurcă numerele scărilor de la bloc, îi ascunse papucii şi îi făcu şicane pe care el nu le simţi, nu le văzu, nu le inţelese. Lumea în care pătrunsese acum, nu lăsa loc pentru aşa ceva. Îşi dădu seama de ceea ce devenise în câteva clipe blestemate, o acuza pe muză de înşelăciune, se aruncă într-o nouă formă de concentrare obsesivă ce viza starea în care personajele i se înfăţişaseră în starea lor cea mai pură.
Dar oboseala îl impiedica să mai înţeleagă ceva, îi pătrunsese în vene şi nu avea să îl mai părăsească niciodată. Cu toate că ştia că a fost foarte aproape de statutul unui scriitor şi că intrase în lumea măreţiei unde nu ar fi pătruns dacă nu i-ar fi fost hărăzit destinul unui scriitor, n-a reuşit niciodată să scrie nimic.
Ideea că este scriitor şi că nu a scris şi că timpul trece atât de repede încât el nu va reuşi să scrie niciodată nimic l-au urmărit ca un blestem toate clipele ce îi rămăseseră de trăit.
A citit pe cât de mult a putut, a criticat feroce fiecare carte, după care a criticat vieţile scriitorilor, a analizat familiile lor şi le-a criticat, le-a criticat strămoşii şi originile. Astfel, blamând pe oricine ce a scris vreodată, a reuşit să se sustragă pe sine destinului ce l-ar fi aşteptat dacă ar fi urmat aceeaşi cale cu ei şi a reuşit să se bucure de viaţa ce îl înconjura măreaţă, gata să i se dea toat în momentul în care el i s-ar fi dat ei.

Un comentariu la “Scriitorul care n-a scris niciodata nimic”