Rochia solemnă a morţii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (13 voturi, în medie: 4,62 din 5)
Loading...

Luminiţa Cristina Petcu

 

Există tăceri care dor mai mult decît o tăietură de brici. Ca o pedeapsă postumă în crăpătura osteologică a întîmplărilor efemere. Îmi strîng doar genunchii la piept…ca şi cum ar fi unicul lucru de care pot avea parte. Chiar dacă obiecţiile pe care le ridic nu mai folosesc la nimic.
Sub privirile stăruitoare ale bătrînului cu cap de lup, mă gîndesc la mîndria mea rănită episodic…
Nimic altceva decît un mijloc de exprimare a ficţiunii…un alt stil…o altă şcoală…
Te-am rupt din mine într-o reverie a transparenţei…suavă şi cronofobă…pînă în tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de pelin…
Sugrumată mereu…de zodia de fier a mamei fără copii…
N-am să invoc niciodată zeii orologiului divin…întruparea pură a paradoxurilor….
Pentru ce aş face-o?
Am rămas doar frumoasa fără corp…cu pielea mirosind a nisip fierbinte, chiar şi în ipostazele lumeşti cele mai idilice…
Mi-am ars degetele de viaţă…de ţigările superlong…atîrnate în ştreangul singurătăţii…
Lichefiată de ger şi de muşcătura timpului…îmi pun chimonoul ros de şoarecii frigurilor galbene…şi mă întreb dacă merit igrasia ploilor…Noiembrie în culoarea neoglindită a saltimbancilor…
Aud paşii morţii…în faţa unei uşi…larg deschise către ovalul meu în ninsoare…
Şi pînă la urmă, ce culoare are infinitul?
Dar uitarea ?

Acest articol a fost publicat în numărul 27

Lăsaţi un răspuns