Silviu Someşanu

Oraşul mă sperie
Ca trupul unui om sfârtecat în accident.

Tu simţi trăirile perfecte în care poţi zăbovi singură,
Ca o moluscă prinsa de stânca fericirii
Înduioşătoare şi senină,
Ca un orfan care aprinde o lumânare
Pentru părinţii pe care nu i-a cunoscut.

Mâna mea de porţelan alb,
Pe sânul tău vinovat în creştere
Şi cearceaful călcat de nesomn
Mă duc cu gândul la animalele dresate
Puse să joace la circ.

Vinovat de biciuire permanentă
Ridic măna în semn de protest
Pentru dezinvoltura cu care te laşi
Îmblânzită mereu.