Arhiva revistei

ITALIENISTUL GEO VASILE, CONSILIER ONORIFIC AL CAMERATEI DEI POETI din Florența

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

CAMERATA DEI POETI  18 sept. 2014 Geo Vasile despre trecutul. prezentul și eventualul viitor al poeziei române

 

CAMERATA DEI POETI  18 sept. 2014 Geo Vasile despre trecutul. prezentul și eventualul viitor al poeziei româneDiploma de Consilier onorific acordată italienistului român Geo Vasile pentru merite literare deosebite și promovarea valori

 

Diploma de Consilier onorific acordată italienistului român Geo Vasile pentru merite literare deosebite și promovarea valori

geo vasile

Geo Vasile

 

Mario Luzi-copertina

 

POESIE AD EFFETTO SICURO (2)

 

 

 

NOTĂ

 

 

Cu ocazia centenarului MARIO LUZI din luna octombrie 2014, pe 18 septembrie a.c. italienistul Geo Vasile a fost oaspetele unei vechi și prestigioase instituții literare florentine CAMERATA DEI POETI, prezidată de criticul de artă și poeta Lia Bronzi. În cadrul seratei poetice italo-românești scriitorul bucureștean a dăruit publicului florentin, majoritatea scriitori și poeți, ediția sa bilingvă MARIO LUZI. Le più belle poesie. Cele mai frumoase poezii. Cu aceeași ocazie Geo Vasile și-a lansat două volume bilingve: primul dedicat poeziei române, STUPUL DE AUR AL INVIZIBILULUI. De la Mihai Eminescu la Elleny Pendefunda, al doilea, Poezii cu efect sigur. Poesie ad efetto sicuro, texte poetice originale. În apalauzele celor de față, Consiliul Executiv al pomenitei instituții a decernat autorului român diploma de CONSILIER ONORIFIC. Cărțile lui Geo Vasile au fost prezentate de doamna Lia Bronzi și dl. Carmelo Consoli, secretarul general al Cameratei. Au urmat lecturi în cele două limbi din poezia lui Mario Luzi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Gabriel Chifu, Ion Mureșan și Mariana Marin.

    Solicitat de partea italiană printr-o adresă a organizatorilor să susțină economic sejurul scriitorului Geo Vasile la Florența, Institutul Cultural Român din București a refuzat să sprijine respectiva inițiativă culturală italo-românească, pretextând că timpul este insuficient pentru întrunirea Consiliului Director și aprobarea unei modeste sume ce l-ar fi putut scuti pe italienistul român, pensionar și recent operat, de diverse umilințe legate de transport, cazare, masă etc. 

 

 

In memoriam Dănuţ

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

-Bunicule, unde se duc copiii când se duc?
În piept se împlântă întrebarea…
Azi, când prima sfântă a lui Gustar
Îşi plânge crucea roşie,
Moartea iese la scăldat.
Puiul de om gustă primul/ ultimul sărut
Când îmbrăţişează nesfârşirea.
Doar pietrele strigă către cer
Urletul mâinilor luptând cu întunericul.
-Bunico, de ce ai urechile aşa de mari?
-Ca să te aud mai bine…
-Bunico, de ce ai ochii aşa de mari?
-Ca să te văd mai bine…
. Dar paznicii vieţii
nu văd
nu aud.
Îl dăruiesc morţii.

Aşteptare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Îmi recunosc îngerul după foşnet
chiar dacă uneori am sufletul învins de
propria-mi căutare
şi destule motive să înţeleg deruta
unui timp în care ploile se-ntorc mereu în Septembrie
sub privirile îngăduitoare ale santinelelor
de culoare albastru-închis.
Lumea şi lucrurile dau impresia că sînt nemuritoare,
lucru evident fals, nemuritor e doar acela care
n-a trăit niciodată.
În re-început orice drum de întoarcere
e un drum care duce mai departe
doar dorul de tine, de mine
de vara nescrisă în podul palmei, nici în cafea,
nici măcar împrejurului nostru atît de singur
ca ţipătul păsărilor.


Labirintul şi devenirea sau ascultând Fantezia în Do minor de Mozart

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Meditând la sunetele şi polifonia opusului mozartian, îmi apar în minte elementele primare ale materiei, haosul şi cosmosul. Două principii care se urmează, îşi au originea şi se distrug reciproc. Sunetele şi măsurile Fanteziei se mişcă una încontra celeilalte căutând prin intuiţie o ordine originară a universului. Acestea se caută reciproc, asemenea lui Odiseu polisul de origine, şi par că nu aparţin nici unui subiect, făcându-l pe ascultător să creadă că se află în Insula Fericiţilor, într-un spaţiu pur obiectiv.
Dar totuşi sunetele apar ca fără auz unele faţă de celelalte, iar vocea lor parcă este prizoniera corpului. Acest corp este unul cu răni şi ulceraţii pe toată suprafaţa, însă strigătul lui de durere nu e auzit de sunetele asemenea lui. Formează râuri cu cursuri măiastre, dar separate mereu, ca Oltul şi Mureşul din legenda românească, iar glasul lor e fără oprire, în suferinţa propriei sorţi; se pot căzni copacii şi florile, munţii şi dealurile, pentru liniştea lor, însă nu pot îndulci mistuirea trupului zeiesc, decât prin contemplaţia tabloului şi ascultarea melodiei apelor.
După ontologia lui Heraclit din Efes, care afirma că “Totul curge”, râurile sânt totdeauna deschise spre viitor. Însă râul heraclitean era unul al conexiunii şi elementelor, al descreşterii, creşterii şi devenirii împreună. Gânditorul elen punea lumea sub semnul devenirii, deci al timpului. Prin afirmaţia lui că nimic nu moare şi nu dispare, ci totul se amestecă şi se transformă, introducea, în mod intuitiv, un model al labirintului.
Labirintul este obiectul damnării, dar şi al iniţierii omului. Prin damnare el nu vede decât zidurile edificiului, şi dacă reuşeste să iasă din acesta, cerul îi pare îndepărtat de mintea şi privirea lui; va sta omul izbăvit de labirint, alături de zei, în Olimpul ideal?. Nicidecum; condiţia lui râmîne cea de om. Doar Ariadnei, fiica regelui Minos care-l ajută pe Tezeu, fiul lui Poseidon şi al Etrei, fiica lui Piteu, regele din Trezema, să iasă din labirint, îi este insuflată o dragoste nemăsurată, un hybris, pentru atenian, de către Afrodita, care stârneşte gelozia lui Dionysos, ameninţându-l pe Tezeu, în insula Naxos, că-i va transforma tovarăşii în broaşte dacă nu i-o va lăsa pe Ariadna, cu care zeul vinului se va mărita fără voia ei. Tezeu rămâne un semizeu supus arbitrariului zeilor cei din Olimp; este un erou, dar unul pentru care labirintul e o stare existenţială permanentă, fără să reuşească, prin oricâte încercări ar trece, să ajungă la o condiţie superioară. Semizeii rămân într-o condiţie continuă de acest gen. Sentimentele de bucurie, de victorie asupra unei condiţii momentane, de durere şi amar pentru înfrângerea de către zei şi supunerea în faţa materiei, căci eroul atenian moare cu faţa sfărâmată de stâncile colţuroase de la Scira, din porunca lui Menesteu, uzurpatorul lui pe tronul Atenei. Aceasta este condiţia finală pe care o atinge.
Sunetele Fanteziei mozartiene sânt create de raţiunea lumii şi a compozitorului, care priveşte materia în părţi separate, neunite decît prin gândul şi auzul autorului şi al omului care se pleacă în faţa compoziţiei. Aceştia se îndreaptă către propriul sine, conţinut în portativele opusului. Nimeni nu poate părăsi ansamblul de simboluri muzicale, care sânt cel mai mare chin pentru artist şi ascultător. Ar fi fost ideal ca sunetele să iasă din portativ şi să facă parte din lumea fenomenelor, să însoţească fiinţa omului nesăţioasă de ontos; rămâne un bun visător  copilul de-a pururi din Salzburg, oricâtă râvnă spre ordinea cosmosului ar fi în organele lui.
Este cu prisosinţă o stare organică a omului aceasta în care gândurile şi sentimentele vor să părăsească materia şi corpul în suferinţă. Din plămâni ţâşneşte sânge pământiu, pielea şi ligamentele membrelor sunt răsucite până la zbrobire. Roata cosmosului şi a timpului împarte soarta cu voinţă malefică, se ridică slăbiciunile sufletului împotriva sufletului însuşi şi îi urâţesc constituţia originară. Categoriile pure se întind în mizeria care cuprinde apele repezi. Ne-am dorit din străfundurile trupului să avem repeziciunea unei ape maiestuoase, să curgem în voie spre necunoscut, asemenea lui Juvenal, care, contempla decăderea stării Romei contemporane: „Hoc volo, sic iubeo ut sit pro ratione voluntas”- aceasta vreau, aceasta îndemn, ca voinţa să fie înaintea raţiunii. Adam a fost alungat definitiv din Grădina Edenului, căci nici mântuirea hristică, sau Noul Ierusalim, apocaliptic, nu mai pot reda starea originară a creaţiei divine, de pe această planetă consubstanţială actului fondator. Sântem în poziţia lui Adam de a căuta şi a reface, în fiecare clipă şi zi, acest act fiinţial. Dacă vom reuşi să ne cunoaştem pe noi înşine, aşa cum era scris pe frontonul Templului lui Apolon din insula Delphi, e o întrebare fără nici o susţinere ontică: un atom în vidul fără formă al universului. Nu există răspuns şi nici întrebare. Dacă Esop, în fabula Astronomul, arăta tristeţea şi absurdul astronomului, care obişnuia să cerceteze stelele noaptea, şi, în timp ce se plimba în înprejurimile oraşului pentru a observa cerul a căzut într-o fântână adâncă, omul modern nu mai cunoaşte semnificaţia nici unei întrebări.
Spre deosebire de acesta, noi nu mai sântem nici măcar “colonii de lumi pierdute”. În sintagma eminesciană din Scrisoarea I, poetul exprimă totalitatea fiinţei încă în stare de paradis, deşi despărţită de universul tată. “Colonii de lumi” exprimă o stare de împreunare şi totodată de despărţire a elementelor fiinţiale prin tristeţea contemplativă a poetului, iar epitetul “pierdute” evocă starea paradisiacă, din care au fost alungaţi oamenii actuali. Stăm sub semnul nimicului în viaţa noastră; nimic sântem, nimic am fost şi vom deveni nimic. De aici elementele fiinţei umane şi-au pierdut particulele; cea mai mică substanţă a elementului s-a destrămat în haosul fiecăruia. Binele, căutarea ordinii cereşti, precum astronomul din fabula lui Esop, gând, sens şi împărtăşire a gândului cu noi şi cu ceilalţi, au pierit în noi. Fiecare om e suficient sinelui, în care se frământă, măsoară cele mai mici părţi, dar fără nici o finalitate, fie ea şi de tip extern, ideală platonică sau fiinţială aristotelică; fără finalitatea aceasta sântem în domeniul lui nihil, labirintul e perpetuu şi fără ieşire. Ne aflăm între lucruri şi oameni, nici măcar analizabile la microscop, căci nimicul obsedant nu poate fi supus unei asemenea proces. E condamnarea noastră prin fiinţă.

Un alt punct de vedere

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

 

— Parcă drumul e un pic mai lung cu fiecare an ce trece, dragul meu.

— Sau noi suntem mai tineri…

Myra zâmbi în colțul gurii.

— Dar știi, cu toată oboseala și neplăcerea crescândă a călătoriei, vin cu aceeași bucurie ca și întâia oară.

— Ce n-aș da să pot spune același lucru pentru anul ăsta… – răspunse Ant cu un oftat aproape imperceptibil.

Myra îl fixă o clipă cu privirea și îl mângâie ușor în loc de răspuns. Știa că nimic din ce ar fi putut spune nu ar fi împrăștiat îngrijorarea care îi apăsa din greu umerii. Curând vor fi ajuns. Nici pentru ea bucuria Marelui Bal nu era anul acesta neumbrită. O simțea contaminată de tristețile și îngrijorările lui Ant. Ca întotdeauna pădurea era mirifică sub mantia acoperitoare a nopții. Nu departe de drum, lângă apele liniștite ale râului, zări un băiat îndrăgostit ținându-și iubita în brațe. Dintr-o dată fu capabilă să înțeleagă toată frământarea lui Ant. Dragostea este cu adevărat miezul creației care ne face egali, măreți și unici fără excepție. Din păcate este și măsura clară a decăderii noastre atunci când alegem să o ignorăm. Pădurea începea să dispară pe măsură ce ei înaintau pe aleea în pantă ce ducea la palatul grandios din subteran. Ca prin farmec toate tristețile și gândurile negre dispărură odată ce pășiră în curtea inundată de lumină, muzică și glasuri ca de cristal în nuanțe moi de prietenie și râs vesel.

— Myra! – se auzi strigată de o voce prea bine cunoscută. Se întoarse și într-adevăr Karinca stătea în fața ei cu brațele larg deschise într-o invitație de îmbrățișare. Într-o străfulgerare îi văzu fața radiind de bucurie în expresia aceea pe care trecerea timpului nu o putea altera orice ar fi făcut și știu că deși semnele încă unui an trăit erau clar observabile și la ea, nici Karinca nu vedea altceva decât bucuria revederii.

— Ți-am păstrat loc la masa noastră.- vorbi ea însuflețit. Myra îl privi pe Ant pentru a înțelege dacă acestuia îi convine. Karinca, prietena ei cea mai dragă era și soția marelui și puternicului Semut. Pentru Ant, anul acesta, vecinătatea aceasta putea fi deranjantă, gândise ea. Ant însă îi făcu semn zâmbind că era de acord cu aranjamentul. Cele două prietene intrară braț la braț în mijlocul mulțimii mișcătoare care le înghiți fără întârziere. Există lucruri care nu pot fi niciodată alterate de atingerea distrugătoare a timpului: bucuria sufletului este unul dintre ele. Timp de trei zile Marele Bal îi umplu pe oaspeții săi cu delicii : dans, revederi, muzică bună, veselie, ca să nu mai vorbim despre sentimentul de desfătare pe care îl aveai obligatoriu de câte ori puneai în gură o bucățică din meniul cu adevărat dumnezeiesc. Nu se dormi mult în aceste trei zile dar nici nu era nevoie de somn; oboseala fusese parcă lăsată în afara porților. Deși mult așteptat, Marele Marș al Zorilor aduse și un pic de părere de rău în mijlocul veseliei generale, căci în toată splendoarea și frumusețea sa vestea începutul sfârșitului Marelui Bal. Domnii vor lăsa în seama doamnelor sarcina de a continua să se bucure de tot ce mai era pregătit în acest scop, ei retrăgându-se pentru a ține Marele Sfat în care vor hotărâ pentru ei toți și pentru un an întreg. În splendoarea primelor acorduri domnii se ridicară și își salutară partenerele de masă. Apoi Semut dădu semnalul pășind cel dintâi în spațiul dintre mese, ce se desena ca o alee ce despărțea marea sală în două. Făcând aceasta își aranjă eșarfa aurie a demnității sale deasupra gulerului înalt. Unul câte unul, domnii pășiră în urma sa, ținând ritmul bine cadențat al muzicii și desfășurând eșarfa albastră peste guler. Încet încet muzica câștiga în putere prin adaosul acustic al pașilor perfect sincronizați. Când ultimele măsuri se prăvăleau spre cupola înaltă dispăreau și ultimele hăini negre decorate cu albastrul tare al eșarfelor iar din vârful candelabrelor se desprindeau panglici de artificii aurii. Pentru doamne se deschidea noaptea nopților în care barierele dispăreau și totul devenea deliciu și extaz.

Domnii mărșăluiră mai departe către marele Amfiteatru al Legii, neieșind nici o clipă din cadență. Steagurile tuturor neamurilor fâlfâiau într-o bandă viu colorată. Când Semut, ajuns la tribună, deasupra tuturor, și făcu semn, tropotul sacadat încetă și făcu loc unei liniști perfecte. Semut mătură amfiteatrul cu o privire care se voia gravă și solemnă în sforțarea de a ascunde hăul de tristețe cu care prezida Sfatul anul acesta. Puțini erau cei care nu știau sau măcar intuiau tema exceptională de azi: război cu scopul de exterminare. În privirile celor prezenți se citeau stări de spirit diferite. Cei mai mulți purtau o tristețe fără sfârșit, resemnați în conștiința că nu mai era cu adevărat nimic de făcut, că aceasta nu era nimic altceva decât o acțiune logică în scopul supraviețuirii. Din păcate era de data aceasta vorba de supraviețuirea vieții însăși pe pământ. În sufletul lor tristețea era cu atât mai mare cu cât le era imposibil să înțeleagă nebunia oamenilor care prin nesăbuință și lipsă de rațiune au dus la această situație. Cei ce simțeau dor de răzbunare erau puțini și nu aveau măcar reprezentanți la tribună. Și mai erau cei ce se temeau, care simțeau acea frică enormă în fața schimbării, căci o mare schimbare urma acestui război.

După datina străbună, vorbitorii s-au perindat unul câte unul, cam toți spunând același lucru: viața pe Pământ era categoric amenințată. Trebuia acționat decisiv înainte de lansarea războiului nuclear care era deja plănuit în toate detaliile sale macabre. Timpul era scurt, nici o lună întreagă. Era deci esențial să se acționeze decisiv și fără nicio întârziere.

După fiecare vorbitor adunarea își arătă aprobarea. Nicicând nu fuseseră atât de unanim de acord.

După ce ultimul vorbitor coborâ de la tribună, Semut conchise că o dezbatere ar fi doar pierdere de timp prețios dat fiind consensul de excepție al adunării. Și din nou se primi acordul unanim. Cu voce gravă Semut declară concluzia Marelui Sfat ca hotărâre ireversibilă și cu execuție imediată: Exterminarea totală a omului ca specie. Adunarea sublinie unanimitatea din spatele deciziei prin tropot sacadat în ritmul Marelui Marș al Zorilor. Steagul neamului omenesc fu adus și Semut îl frânse în două. Din ochii multora lacrimi mari se scurgeau către podea. Furnicile părăsiră amfiteatrul în aceeași ordine în care veniseră. Doar Semut își îndreptă pașii către mica ușă din stânga tribunei unde curierii rapizi așteptau mesajul pentru a-l răspândi rapid și eficient până în colțurile cele mai depărtate ale lumii.

 

Când intră înapoi se sprijini o clipă de scaunul masiv pe care îl ocupa de o generație. Cu un oftat din adâncuri își luă rămas bun de la lume, așa cum o știau.

— Doamne ajută!- spuse în șoaptă. Și păzește-ne Doamne, mai ales de noi înșine!

Cum va fi această nouă lume nu va mai apuca el să vadă, știa bine. Avea doar o speranță calmă și echilibrată cum că neamul lor nu va pica în aceeași orbire a nebuniei. Pe lângă speranță își spunea rugăciunea.

 

Iată că venise și clipa plecării. La întoarcere drumul era cu adevărat chinuitor. Anul acesta însă, vor lua aminte la fiecare bucățică din el, căci lumea prin care acesta trecea nu va mai fi niciodată la fel. Myra tresări când trecură prin dreptul locului în care băiatul își ținuse în brațe iubita. Dragostea se arătă a fi mai puțin puternică decât poeții o cred: nici de data asta nu salvase pe nimeni. Neatentă, mătură de pe rochia șifonată o Tinkerbella nana. Sub cerul înstelat i se părea că Dumnezeu o privește anume pe ea și pe semenii ei. Oare ei sunt aleșii?

Notă:  Tinkerbella nana este cea mai mică insectă descoperită până acum.

 

 

 

Essay on the Chapter „The Historical Process (Causality and Necessitarianism)” („The Metodology of History” by Jerzy Topolski)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

This part of the author`s book aproaches the problem of how the development of history, called process, is influenced by various logical and philosophical categories. These categories are taped distinctly  in the subsequent way: the first problem in the chapter is about the causal and legic character of the historical process that succeed a certain cause or a series of such category linked together. The cause is designated as the principal component of the historic legity. This can be defined as the internal and essential part of the fact that describe the basic movement of history. The causes are classified in principal causes and secondary, altough in relation. The second part of the chapter quotes about the type of the process, if it is determined and in what mode. The author distinguishes the determination of various significances, by which the event X is produced always by a one or many causes Y, and finally the determination whit one signification, when the event X is always in causal relation whit the Y event. Apart from the determination model is that of the extreme indetermination. The third section of the chapter aproaches the relation between the legity and the hazard. For this purpose are exemplified: the thesis of the extreme indetermination, whereat the events not take place folowing certain laws, altough they are produced by causes, the thesis of the moderate indetermination, after which there are events whit many laws, whit only one law and hazardous events, the thesis of the extremist determinism, thereupon all the events are produced by laws , and, closing, the thesis of moderate necessitarianism, that includes both the legical and the hazardous events. The forth section treaths about the influence of the free will in the historical process. It is alegged that the individuals as actors of history are borned by the society and and the nature. The nature stop the human action by his laws, and by the simple fact that the human being is a part of it. The society makes a network of relations, itself distinguished by it`s own development, that conduct the human action. In the same way the human personality configures the nature and the society. The last part of the chapter deal whit the problem of the final design, whit the problem if such design exists and whit the necessarian historical explanation. It remains an opened problem if a superior instance, like God determines the historical laws, and if the humans are only the scientials of this reality, and cannot change it`s course. The explanation by a necessarian model is exemplified whit the influence of the geography on human community.
The folowing sections of the essay will try to establish the relation, on the one hand, between the religion, aproached like the objective importance that it has in the motion of the historical processes, by determining its nature, and by the other hand the subjectivity of the historical motion, like the agent the human individuals, and also of the human community.
The religion, from its beginning, in the prehistorical times, had a holistic relevance in the social groups that lived after a certain sacred establishment. Religion covered, in the Upper paleolithic, the worship of such and such divinities, and the habitat of the social groups, in the caves, knowing the hunting of the animal had a magical meaning. The worship of the mother goddess, since the Upper paleolithic to the rise of the christian medieval era, was in relation whit the social structure of the groups, that adjust a certain place for the woman, even in the most high hyerachical place, sacred also, or second place, but linked to the worship of a feminine deity. The feminine artifacts of the Upper paleolithic, are the representation of a mother of the lineage, suposedly because the thinking of the humans of that time was not abstract, but afined to reality and nature. The neolithic cult of the mother goodeess, it is reflected in the most high position that is offered to the woman in the matriarchal social system, that is the lineage of the woman. The habitat of the social groups, had a religious meaning. The gentilical or tribal terrains were the inheritance of the whole group, this being the place of the ancestors burial, since the Middle paleolithic, like the burial of Regardou or the gentilical burial of La Ferrasie, in southeastern France. The caves were in the Upper paleolithic, the places of religious rituals, the cave painting being the magical and mythical representations of the human groups, but also the living space, of this groups, this being indicated by the archeological location, both whit art and material findings, at Altamira, in the south-west Spanish Magdalenian, and at Marsoluas in the French Pyrenees. In the furniture of the Upper paleolithic, there are representation closed to the hunting of the animals. Herewith, the archeological finds of the gravetian ivory figurines from the Czech Pavlov sit, atests the symbolical meaning of the Upper paleolithic hunting.
The up-above statements established the objective importance of the religion in the motion of the social groups. The subsequent lines will indicate the subjective influence of the religion upon the social groups, as a magical function that it has, in the limits of such an argumentation. From the times when the social groups were founded, the religion fashioned the minds of the common people who were under the authority of the political elite,  religious or not, and of the priesthood. In this manner there was an opened part of the religious phenomenon, known to the people, and an higher part, that was practiced in secret by the high-class. In Babylon, where taking place the mysteries that were rituals made for their own and only by them known in the ziggurat tower, that was the Sumerian temple. Similar to the Babylonian mysteryes, where the Egyptian mysteries of Hermes Trismegistos. In the Babylonian and the Egyptian rituals was initiated the Greek Pythagoras, known better for his philosophical and mathematical heritage. His initiation is indicated by the biografers Iamblichus, and Porphyry, neoplatonician phylosopherrs. In the Sicilian- Dorian colony of Crotona, Pythagoras founded an initiation school, where came to enter in people from around the Mediterranean Sea. The participation at the rituals was secreted. If a actor in the ceremonial divulged it, the compagnons considered him a dead man, and dug him a grave, like states the philosopher Iamblichus.
The Babylonain and the Egyptian rituals continued to take place, in the christian gnostic faith like states the tradition. The folowers of this religious movement were banned when at the Niceean  synod, of 325 B.C., presided by the Roman Emperor Constantin, the christian credo became a canon, and in 391 at the Constantinople, on the third oecumenical congress, the constantinian christianism became the official religion of the Roman Empire. Altough the ceremonials, were made in the first century of the second milenium afther Christ, being founded the Order of the knight templars, the order the teutonic knights, and the order of Saint John knights. The knight templars were banished in 1307, by the pope Clement VII-th ant by the king Philip IV-th the Beautifull of France, but after some of them fly out to Scotland, were they continued to practice the rituals. Hereby they are the founders of the nowadays Ancient and accepted Scot rite that is the only official rite. The teutonic order practice since then the rite of Saint Marie, and the order of Saint John, known today as the order of Malta, practice the Ioanit rite. The ancient hermetic Egyptian masonery continues his work in the christian Rosicrucian Order, that had among his members the physicist Isaac Newton, and lately in the Misraim Order and the Memphis rite, created in which united under the leadership of the Italian carbonari, Giusseppe Garibaldi.
These rites of are not a religious fiction, like many would try to prove, but real rituals of worshiping deities, which influence the undergoing of the historical processes. How they do that, it is not possible to say.
In the end, it can be stated that the religion is an organic structure of the society, treated historical, and has a holistic portance. This portance has a an objective side, but also a subjective one, which is intrinsic and esoteric for the human groups and consequently for the individuals. Both of this are parts of the historical process as an analytic concept.

ISTORIA LITERATURII SCRIITORILOR ROMÂNI POSTREVOLUȚIONARI 1989 – 2011 – MIHAI MARCU

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Emil DRUNCEA

Emil DRUNCEA este pseudonimul literar al lui Enache DRUNCEA, călător pe valul literelor, născut la data de 2 februarie 1951, în orășelul Fetești din județul Ialomița, ca fiu al Linei și al lui Stan Druncea. Aici și-a petrecut clipa de vis a copilăriei fără griji. Tot în Fetești a absolvit cursurile primare și pe cele gimnaziale. În perioada 1966 – 1970 a urmat cursurile Liceului Agricol Vintilă Brătianu din localitatea Dragomirești Vale aparținătoare județului Ilfov. Mai târziu, peste aproape două decenii, între 1986 – 1987, a urmat Cursurile postliceale de specializare în Organizarea și normarea muncii din cadrul Ministerului Construcțiilor. Primii pași în frumoasa lume a literelor românești au fost făcuți în anul 1982, când revista Arcadia, care apărea în județul Ialomița, i-a publicat în paginile sale câteva versuri. Evenimentul debutului editorial s-a produs cu volumul de memorii Ion Vlad – sculptor. 1920 – 1992, lansat în librării în 1992. Emil Druncea scrie îndeobște poezie. O poezie căreia i-a imprimat un stil propriu, cunoscut drept stil Emilist. Iată câteva exemple:

 

PASTEL CU PESCARI

Inele –copaci,
De cer așternuturi.

Se-aud râsete
În casa vânătorului,
Dorințele ard
Pe lacuri de pescari…
Sălcii pletoase
Jefuiesc amintiri

 

 

ÎN IARNĂ…

 

În iarnă este
Chipul meu adevărat,
Nu în topire,
Nici pe întâmplări.

Șterg amintiri,
Ochiul veghează.

 

Mărturisesc că acest stil emilist mă surprinde! Este ceva nou, un hibrid rezultat din aplicația proprie lui Nichita Stănescu și poezia lui Silvia Kappel sau Elena Bușu. Diferența constă în muzicalitatea aparte, rezultată din ritmul și metrica versului lui Emil Duncea.

Scrieri: Ion Vlad sculptor. 1920 – 1992- memorialistică – 1992

Treisprezece cântece dedemult pentru o pictoriță- versuri- 2009, Lordul Tuturor – versuri-2010, Un lord călare, două alergări- versuri- 2010, Povești pentru pivi și bunici- literatură pentru copii-  2010.

Pictorul de bine

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,67 din 5)
Loading...

Doctorul Ionescu se trage dintr-un lung lung șir de medici. În albume vechi de fotografii, de mult îngălbenite, îi poți vedea înaintașii, înghețați în poziții scrobite, încă de pe la mijlocul anilor 1800. Arhiva scrisă a familiei atestă, însă, medici în familie înainte de această dată. Cam de o sută de ani familia lui locuiește neîntrerupt în aceeași casă mare și pitorească din cartierul Domenii. Aici s-a născut Adrian și trăiește de atunci încoace. De câte ori îl vizitez am sentimentul că ies din timp. Poate pentru că privirea mea este întâmpinată de aceeași imagine ca în copilăria timpurie, sau pentru că sub pașii mei de acum se ascund urmele multe ale pașilor mei de la toate vârstele trecute… Sigur nu știu nici eu.

*

În orice caz, în această sâmbătă veneam la rugămintea bunului prieten de a-l ajuta la curățenia podului. Este o treabă migăloasă, întreruptă de tot felul de amintiri evocate sau povești vechi și foarte vechi, scoase de sub praful așternut fără opreliști de-a lungul decadelor. Este o treabă pe care nu o terminăm niciodată, știam eu din experiență. Apucam să facem câte un colț, adică mutam un pic lucrurile după ce le ștergeam de praf și le vorbeam și le așezam într-o ordine un pic diferită. Podul casei este enorm, iar în el se află tot felul de lucruri, care mai vechi decât altele, ticsite acolo de generații multe. Ne trecuseră, deja, prin mâinile deloc grăbite, o serie întreagă de obiecte când m-am întins după un tablou aflat acolo, cu fața la perete și acoperit cu o pânză cândva albă, acum de culoarea incertă a prafului.

— Nu! Nu-l atinge!

Blândul Adrian strigase aceasta către mine pe un ton aspru, pe care nu îmi amintesc să-l mai fi auzit vreodată. Am tras mâna iute, cu o nedumerire mare în ochi. Adrian se fâstâci și dând ușor din cap a părere de rău, mă chemă cu mâna.

— Haide să bem cafea și să-ți spun o poveste pe care nu ai s-o crezi.

Coborârăm de îndată, dar nu ne îndreptarăm spre bucătărie, cum era zis, ci ne oprirăm în biblioteca care, deși mare, era totuși înghesuită de mulțimea cărților. Aici zăbovi prietenul meu preț de câteva minute tot căutând prin sertare ceva anume. Mie îmi aruncă doar un:

— Ai un pic de răbdare! distrat pentru ca apoi să mă uite cu totul.

M-am sprijinit de unul dintre tocurile ușii și l-am privit atâta cât a durat căutarea. Eram, desigur, intrigat de toată povestea, dar curiozitatea era domoală și răbdătoare, știind că va fi curând satisfăcută. În plus mă bucuram să-mi privesc prietenul de o viață cu bucuria pe care numai după trecerea pragului de 50 de ani înveți să o ai, bucuria pentru lucrurile aparent mărunte despre care știi acum că sunt trecătoare. Se ridică într-un sfârșit cu un petec de hârtie în mână și de data asta merserăm direct la bucătărie unde făcurăm o cană mare de cafea strașnică. Ne așezarăm în grădina căreia vârsta îi adăuga mult farmecului. Ne turnarăm cafea în căni mari de ceai și doctorul Ionescu porni povestea cu voce de bunic:

— Undeva prin Italia de demult, trăia un tânăr bogat, care își trecea timpul în plăcerea de a picta. Se povestește că tânărul se îndrăgosti de o fată săracă și că aceasta îi împărtăși sentimentele de dragoste. Pe vremea aceea însă dragostea dintre bărbat și femeie nu era decât o eventuală neplăcere pentru familiile tinerilor, exact ca în cazul acesta, în care părinții tânărului nu ar fi putut nicicum accepta o noră de o condiție atât de umilă. Părinții fetei, speriați de gândul că și-ar putea face dușmani atât de puternici, se grăbiră și măritară fata cu un băiat de seama ei. Se zice că durerea tânărului de a o vedea fiind a altuia era întrecută doar de durerea de a o vedea trăind într-o sărăcie îngrozitoare. Într-o zi tot chinul său se întruchipă într-un tablou, în care iubita lui era înfățișată râzând fericită și purtând un coș plin pe cap. Îi trimise tabloul și femeia îl ascunse în podul căsuței. Din acea zi belșugul intră la ea in casă. Nu mult după aceea veni la el un vecin bogat care-l rugă să-i picteze nevasta bolnavă pe care știa de la doctori că o va pierde în curând. La scurt timp după ce tânărul termină tabloul femeia își recăpătă cu totul vigoarea și sănătatea. După încă vreo două astfel de întâmplări oamenii purtară vorba despre neobișnuitul talent al pictorului și comenzile a tot felul de personaje lacome de averi și onoruri începură să se înghesuie. Dar asta nu era ceva ce pictorul nostru dorea. Într-o noapte își părăsi pe furiș casa bogată în care nu se simțea fericit și plecă în lume. Pentru un blid de mâncare picta tablouri fermecate oamenilor lipsiți de ambiții otrăvite. Urma lui se pierde apoi în apa uitării cu care timpul ne stropește drumurile pe pământ. Tablourile sale mai sunt încă de găsit pe alocuri, cu magia intactă, dar dublată de o condiție de blestem. Acum vreo sută de ani străbunicul meu și fratele acestuia mai mic fură duși de tatăl lor la un renumit muzeu. Lucruri minunate erau expuse și bărbatul se miră că nu exista nici o grijă pentru paza lor. Intendentul le explică binevoitor că nu era nici o nevoie deoarece între exponate exista acest tablou pictat de pictorul de bine, care tablou ferea casa de gânduri rele. Atât tatăl cât și fii se arătară foarte curioși să afle mai mult. Intendentul le povesti toată povestea pe care acum ai auzit-o de la mine și în plus le spuse cum încă mai pot fi găsite unele dintre tablourile vrăjite. În mod special vorbi despre unul anume care îți împlinea orice dorință dacă îl aveai și despre care un vizitator îi povestise că auzise în drumurile sale. Această poveste se așeză ca un cărbune încins în mintea tânără a fratelui mai mic. Din ziua aceea nu mai arătă niciun entuziasm pentru școală sau alte preocupări care până atunci îl însuflețiseră. De câte ori putea, părăsea casa părintească, pentru a călători către locuri unde afla că ar exista vreo informație despre tabloul care îi ocupa toate gândurile. Anii trecură și chiar dacă unul din fii îi aducea multă bucurie, inima tatălui se umplea de tristețe amară la vederea felului în care mezinul său își irosea viața. În cele din urmă se stinse din această tristețe. Băiatul, care crescuse acum și era un tânăr bărbat, își luă imediat partea de moștenire și cu un singur servitor foarte tânăr plecă în căutarea tabloului mult râvnit. Timpul se așternuse peste lucruri și cei care mai știau despre pictorul de bine sau despre tablourile lui nu mai erau mulți. Așa se scurseră ani și ani pe drumuri, în ploaie și sub soare. Cu timpul bruma de bani cu care plecase în lume se topi și ea. Băiatul pe care îl luase cu el se ruga de gospodine sau de hangii să-l lase să ajute în bucătărie în schimbul unei porții de mâncare și a unui adăpost pe noapte, pe care le împărțea cu stăpânul său. În felul acesta băiatul învăță arta bucătăritului ca nimeni altul, iar stăpânul său își putu continua căutarea. Alți ani au trecut, neiertători cu omul nostru care îmbătrânise de două ori mai repede. Începuse să se întrebe dacă meritase să-și irosească viața în felul acesta când, într-un cătun îndepărtat, se află pus față în față cu tabloul. Îl găsi la un țăran harnic care îl dosise într-un colț, acoperit de o pânză albă, și care i-l oferi pe dată. Omul nu-și putu crede norocul. Îl strânse la piept și plânse de bucurie.

— Acum nu mai vreau decât să dorm! spuse el fericit și obosit de atâtea și atâtea drumuri.

Se băgă în pat, cu tabloul lângă el și, odată adormit, nu se mai trezi niciodată. Tabloul îi îndeplinise dorința. Însoțitorul său îl urcă într-o căruță ușoară, cu singura sa posesiune alături, și porni pe calea lungă spre casă. După ce îl lăsă familiei el plecă înapoi și se stabili într-un oraș mare, la răscruce de drumuri, unde își construi un han ce e renumit și azi. Străbunicul meu își înmormântă fratele alături de părinți, iar tabloul îl puse în pod fără ca măcar să-l privească. Abea mult mai târziu, tatăl meu puse un fotograf să-i facă o fotografie, curios de cum arată, dar prea înfricoșat să-l privească el însuși. Două săptămâni mai târziu fotograful câștigă un mare loz și își deschise atelier. Nimeni nu a mai atins tabloul de atunci și nici nu s-a mai vorbit despre el până azi. Iată cum arată.

Îmi înmână petecul de hârtie care era de fapt o fotografie veche, color. Era o imagine frumoasă: flori de tot felul stăteau într-o stea strălucitoare ca într-o vază.

*

În seara aceea, plecând spre casă, pe străzile grele de parfum de tei și plin de gânduri cum eram, am simțit ca irezistibil imboldul de a trece prin parc, în drumul meu. Această poveste fantastică a tabloului fermecat îmi lăsase un sentiment de adâncă plăcere chiar dacă nu puteam, asemeni prietenului meu, să cred în realitatea ei. Nu mi se părea însă nimic rău în a prelungi momentul de farmec al basmului printr-o trecere încetișoară pe aleile parcului luminate palid de felinare. Așa gândeam eu în sinea mea când un lătrat prea binecunoscut mă trezi la realitatea serii, care începea să fie răcoroasă. O auzisem pe Laica și știam bine că nu se putea, căci pe bătrânica mea Laica o pierdusem de atâtea luni bune de timp. Instinctiv întorsei capul spre direcția din care venea sunetul și Laica mi se arătă privirilor, tânără cum nu mai fusese demult, venind spre mine cu acel alergat strâmb, lăsat parcă pe o parte și înconjurată de un nor de licurici. Instinctiv, m-am lăsat pe vine, așa cum făcusem de nici nu știu câte ori de-a lungul anilor. Ea se izbi de mine și mă adulmecă cu nasul ei rece și umed. Mie îmi venea să plâng de neîncredere în simțurile mele, de bucurie că simțeam.

Și dintr-odată, cu Laika cea tânără în brațe, am început să râd ca un nebun, gândind: „Hahahah !!! uite domne’ cum am ajuns și eu să fac parte din povestea tabloului, nu cred nimic din asta, dar imi convine… și-mi place teribil ce mi se întâmplă”.