Arhiva revistei

Elemente orfice în miturile chineze

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Miturile lumii au o origine comună, dacă nu formală, cel puţin de fond. Ele sânt structurate potrivit unor elemente ontice, prin raportarea la natură. Mircea Eliade, în lucrarea Sacrul si profanul, afirma că „manifestarea sacrului întemeiază ontologic lumea”. Elementele ontice se regăsesc în mituri din toate ariile etnografice ale lumii, fapt ce demonstrează originea comună. Acestea sânt elemente precum aerul, apa, pământul, muntele sau divinităţile materne şi paterne protodaoiste. Aşa cum au demonstrat Nicolae Densuşianu în lucrarea Dacia preistorică şi Ion Gheorghe în lucrările Cogaioanele, munţii Marilor pontifi şi Epopeea Tapae, miturile româneşti sânt centrale într-o arie geografică ce cuprinde Europa, Egiptul, Orientul apropiat, India, Iranul, Mexicul şi Peru. Se poate spune că elementele componente ale mitului românesc au cel mai mare conţinut ontic şi cea mai mare răspândire geografică de pe glob.
În tratarea celor trei mituri chineze din articolul de faţă, mitul lui Pangu, mitul scării cereşti şi mitul lui Zhong şi Li am constatat, prin lecturarea lucrării Miturile Chinei antice, de Yuan Ke, prezenţa elementelor orfice potrivit concepţiei iongheorghiene a miturilor orfice. Potrivit lui Ion Gheorghe, mitul orfic este mitul naşterii şi renaşterii, al călătorului în lumea de dincolo, elementele orfice fiind prezente în corpul aceluiaşi mit cu cele zalmoxiene, însă precedându-le pe acestea din urmă. Concepţia despre mitul orfic, reînnoită de Ion Gheorghe, nu se rezumă la perspectiva greacă antică, a călătoriei în infern a lui Orfeu, şi a singularităţii lui în mit, cu alte cuvinte există mai multe personaje mitice pe care le numim Orfei. În lucrarea Cogaioanele, munţii Marilor pontifi, Ion Gheorghe a demonstrat ca oul este un element al mitului lumii primordiale, legat de originea cosmosului şi a omului prin Marea mamă a pământului, element pe care îl vom întâlni şi în mitul chinez al lui Pangu. Astfel, conform lui Ion Gheorghe, în lucrarea Cogaioanele, munţii Marilor pontifi, pe Cogaionul Gutâi apostolul gnosei „a VIII-a de Gutius a lui Ptah de Boia=casta bouarilor, acest Cotibois De Apa Şugag Sub Gug (al doilea Cogaion, pe Muntele Gugu) a fost apoteozat zeu Sâva Oului alb al haosului şi „siu vitigus” – Fiu vitreg al zeului creaţiei Chiagutatis-cheagul patern. Ca să înţelegem mărimea titlului se impune să ne aducem aminte de o teorie mitologică despre cosmogeneză a acestor gutâieni: ei sustin apariţia marilor astre şi a planetelor din Calea Lactee prin gestul Cosmozeului păstor care, într-un fel numai de el ştiut, a dat chiag substanţei lactale primordiale şi a scos corpurile cereşti ca pe nişte bulgări de caş, dându-le ordine, număr, marcă de recunoaştere a paternităţii, bolta celestă fiind o căşărie litică, rezultat al acelui kag sau cheag ce a condensat elementele. Pe Cogaionul Suhard, în cadrul ceremoniei de celebrare a cuplului „Vatrinus Presyleum-Presylya Cybelis Cy-Mu” – potrivit lui Ion Gheorghe, în aceeaşi lucrare „deonimul are înţelesurile: bătrânul vetrei pre-sylenul prăsilei, alias geniul prolificităţii gentilice cu prăsitoarea Cybelis, prenăscătoarea ţării Cy-Mu – Cimeria Mu. Cuplul apărea ca Moşul şi Baba în cortegiul: Mysia Mycia Corindes de Pom Salcia Verz”salia, adică ambasada cu misiune la Mycene, de Corindele de pom de salcie verde, vexila de crengi a legilor salice, să le amintească acelora calendele Mu, precum şi datoriile ce le au faţă de Marea mamă a ţării Mu-Ravy, vatra cutumelor preotilor lui Marte din Cogaioane. Acum se producea plăcinta oului copt al femelei de corb, cât şi spectacolul, ce interpreta o fabulă cu cimilituri care explica geneza lumii şi a unui trib cimerian de pe Muntele Suhard, zisă, Coptum ovulus corvas-cosmica osmosa-cincvertumna-Mater Natus Cymerus. Traducem, Basmu de povaţ` al oului de femelă de corb, copt, cu încă alte opt ouă adevărate, de către a cincea mamă, adevărata Magna Mater, a neamului cimerian, mama cosmica osmoză, Sophia mamă a Crezului osmozei cosmice”.
Faptul că simbolul oului este şi un simbol orfic ne demonstrează Ion Gheorghe în lucrarea citată anterior. Astfel, aici se spune că „trofeul oului litic este, precum se vede, anterior mitului orfic despre ovalele de aur şi de argint şi susţine geneza Adamului primordial din teritoriul montan al Lumii Mu, fiindcă se mai numea „ Khetra heritum hertum mol` ovulas”, piatra moştenitorilor, a succesorilor, căreia îi corespundea o a doua ofrandă: Oul moale-fiert. Despre megalitele ovale afirmă că se numeau, în latina prisca, „ Sâve faor chaor ortatis rex resuraha” „dumnezei ai Vasileii, faurii Oului de aur al lui Orcheus arheul, ortacii cei drepţi ai tatălui, regelui naşterii şi renaşterii a toate şi a totul din apă.” Astfel simbolul oului este legat indisolubil de doctrina orfică, fiind un element al originii cosmosului si al omului. Prin acest simbol, cum se va vedea mai jos, se accede în altă lume, precum se creează lumea.
Mitul lui Panhu sau Pangu, care, aşa cum arată Yuan Ke în lucrarea citată la începutul articolului, este denumirea dată zeului originii lumii de populaţiile Chinei de sud, este un mit al originii şi naşterii lumii din oul primordial şi trupul lui Pangu. Acest mit precedă elementele orfice din mitul scării cereşti şi mitul lui Zhong şi Li. Forma ovală şi oul se prezintă în mitul lui Pangu ca principiu generator al lumii. Astfel, în secţiunea mitului referitoare la naşterea, metamorfoza şi căsătoria lui Pangu, Yuan Ke scrie: „ Deodată, Panhu rosti cu un glas omenesc: „Nu te întrista, stăpâne, pentru asta, ci pune-mă sub un clopot de aur şi în şapte zile şi şapte nopti mă voi preface în om”. Aceste vorbe i se părură foarte ciudate suveranului, dar el împlini rugămintea câinelui său şi îl aşeză sub un clopot de aur, aşteptând să vadă metamorfoza. Trecură o zi, două, trei. Începuse ce-a de a şasea zi. Prinţesa, care plină de tandreţe şi afecţiune aştepta cu nerăbdare nunta, se temu că Panhu va muri de foame şi ridică încetinel clopotul să se uite la el. Trupul lui Panhu se preschimbase cu totul într-unul omenesc şi doar capul îi mai ramăsese de câine, dar acum el nu se mai putea preface într-un cap de om.
Panhu sări de sub clopot, îşi aruncă pe el un veştmânt, iar prinţesa îşi puse o şapcă în formă de cap de câine şi ei se căsătoriră în palat”. Cum s-a afirmat la începutul articolului, elementul orfic al ovalului, reprezentat aici prin clopotul de aur, sub care Panhu urmează să se metamorfozeze în om, este asociat, prin termenul de osmoză cosmică, elementului zalmoxian al timpului, astfel că metamorfoza se va petrece în şapte zile şi şapte nopţi, iar în ziua a şasea prinţesa va descoperă clopotul şi se uită la viitorul ei soţ. Prin căsătoria celor doi, se realizează osmoza cosmică deplină între Panhu şi prinţesă. Aceasta este cea care îl iniţiază pe Panhu în osmoză, prin adăugarea principiului feminin celui masculin, acestea fiind cele două principii protodaoiste, Yin şi Yang.
Xu Sheng a redactat, în secolul al III-lea e.n., Însemnări istorice despre cei trei cârmuitori- Sanwu liji, în care a introdus legenda următoare despre Pangu, care era prezentă la minorităţile naţionale din sudul Chinei. După legendă, cum ne arată Yuan Ke, „în acele vremuri, când pământul şi cerul erau un singur tot, universul apărea ca un haos compact, care prin forma sa amintea de un ou de găină. În el şi-a făcut gestaţia primul nostru străbun, Pangu. În acest răstimp, răsuflând din greu, el a adormit în acel ou uriaş. Aşa au trecut optsprezece mii de ani. Într-o bună zi, Pangu s-a trezit brusc. A deschis ochii şi a aruncat o privire în jur, dar vai! nu vedea nimic; în jurul său era doar o beznă neagră şi vâscoasă, şi inima i se umplu de tulburare şi tristeţe. Aceasta stare i se păru deplorabilă şi, mâniindu-se, apucă, nu se ştie de unde, un mare topor şi lovi cu putere în bezna şi haosul din faţa sa. Răsună un bubuit asurzitor, ca şi cum s-ar fi prăbuşit munţii şi s-ar fi despicat pământul, şi deodată uriaşul ou se sparse. Tot ce era uşor şi pur a urcat de îndată în sus, dând naştere cerului, iar ceea ce era greu şi tulbure s-a lăsat în jos, zămislind pământul”. În această secţiune a mitului ni se prezintă o natură unitară primordială şi preorfică. Este prezent elementul timpului generator prin faptul că, atât cât Pangu stă în ou trec optsprezece mii de ani. Toporul cu care sparge oul primordial al universului este un simbol al violenţei primitive şi, de asemenea, un simbol al naşterii şi trecerii în altă lume. Acest moment reprezintă punctul de apariţie al orfismului, pentru ca Pangu trece din lumea haosului şi a oului iniţiale, în lumea universului actual, definit de cele două principii, Yin şi Yang. Un alt element orfic este jadul care apare din măduva oaselor lui Pangu. Jadul este considerat de poporul chinez un mineral care ajută spiritul celui mort să călătorească în lumea zeilor, fiind depus în mormintele persoanelor nobile. Simbolul circular-rotund este prezent şi în mitul lui Fuxi şi al lui Nuwa. Fiind copii ai zeului soarelui şi al agriculturii Yandi, aceştia au fost numiţi, după naştere, Fuxige, „frăţiorul-dovleac, şi Fuximei, „surioara-tigvă”.
În vremea fraţilor Fuxi şi Nüwa, „distanţa dintre cer şi pământ nu era atât de mare şi porţile cereşti erau întotdeauna deschise. Adesea, fratele şi sora, ţinându-se de mână, urcau scara cerească să se joace în palatul ceresc”. „Peste puţin, femeia dădu naştere unui ghemotoc de carne. Foarte miraţi, cei doi îl tăiară în bucăţele pe care le înveliră într-o hârtie. Luând cu ei pachetul, se căţărară pe scara cerească, în palatul ceresc, ca să se distreze. Dar cine şi-ar fi putut închipui că la jumătatea drumului se va stârni o puternică rafală de vânt care avea să rupă hârtia, bucăţelele de carne zburând şi împrăştiindu-se în cele patru zări. Căzând pe pământ ele se preschimbară în oameni. Aceluia care căzuse pe o frunză i s-a dat numele Ye – Frunză, iar aceluia care căzuse pe un buştean numele de Mu -Buştean. Toţi căpătară numele obiectelor pe care căzuseră”. În prima parte a mitului este prezent elementul central orfic al scării cereşti, simbol falic, al creaţiei, prin care se accede, de pe pământ în lumea zeilor. În a doua parte a mitului, scara cerească este tot un simbol falic, şi al creaţiei speciei umane din carnea zămislită de zeiţa-mamă Nüwa. Legende în care este prezent simbolul orfic al scării cereşti este legenda munţilor Kunlun şi a munţilor Zhaoshan, si Dengbaoshan şi a copacului jianmu „…munţii Kunlun erau capitala de jos a lui Tiandi – stăpânitorul ceresc, iar culmea lor ducea direct la palatul ceresc. Potrivit legendei, muntele era înconjurat la poalele lui de torentul adânc şi tumultuos al râului Ruoshui – Apa slabă, precum şi de mari munţi de foc şi a te căţăra pe ei era o treabă din cale-afară de anevoioasă. A te sui pe alte scări cereşti era tot atât de greu. De aceea, în cărţile vechi se spune că a urca şi a coborî liber pe scările cereşti era doar la îndemâna zeilor, a nemuritorilor şi a vrăjitorilor. În afară de Kunlun mai erau şi alţi munţi care aveau formă de scară cerească, doar se spune că nemuritorul Bo Gao s-a înălţat la cer de pe muntele Zhaoshan, situat la răsărit de munţii Huashan şi de râul Qingshui. Iar în deşertul apusean se mai afla muntele Dengbaoshan pe care urcau direct la palatul ceresc vrăjitorii şi coborau pe pământ să vestească oamenilor voinţa zeilor şi să dezvăluie cerului simţămintele oamenilor. Dintre copaci, după cum ştim, unul singur, denumit jianmu, avea formă de scară cerească şi ajungea până la cer(…). Copacul jianmu creştea în deşertul situat la sud-vest de Duguang, unde se considera că se află centrul universului.
Această scară cerească era situată exact la mijloc, între cer şi pământ, iar zeii din diferite locuri urcau în cer şi coborau pe pământ, căţărându-se pe acest copac subţire ce pătrundea drept în slăvi”. Aşa cum se observă, munţii Kunlun, Zhaoshan, Dengbaoshan şi copacul jianmu sânt simboluri ale trecerii din lumea pământeană în lumea zeilor şi simboluri axis mundi de comunicare între cele două lumi. Lui An, în cartea Huainanzi, în capitolul Dixing ne relatează, că „cine se ridică de pe munţii Kunlun, la o înălţime de două ori mai mare, ajunge la Liangfeng – munţii Vântului răcoros şi dobândeşte nemurirea; cine se ridică încă de două ori mai sus ajunge la platoul Xuanpu şi capătă însuşiri miraculoase, învăţând să cârmuiască vântul şi ploaia; cine se ridică încă de trei ori mai sus atinge Cerul, lăcaşul lui Taidi – stăpânitorul suprem – şi se preschimbă în duh”.  „În scena căsătoriei sub un salcâm, din spectacolul teatrului în stilul Huangmei, unei zâne cereşti cu un ţăran de rând zâna îi spune soţului ei Dong Yong: Stăpâne, vedeţi aceste două pietre, una aşezată mai sus şi cealaltă mai jos? Ele amintesc de scara pe care soţia urcă la cer”. Despre copacul jianmu, Liu An, la aceeaşi referinţă, ne spune: ”Copacul jianmu creşte în Duguang. Ziua nu dă umbră iar dacă strigi lângă el nu se aude nici un sunet. Pesemne că acolo este centrul văzduhului”. Aici se relevă primordialitatea şi caracterul central în univers ale  copacului jianmu.
În mitologia chineză legătura dintre cer şi pământ este prezentată sub o formă finală în mitul lui Zhong şi Li. Acesta este momentul când legatura dintre cer şi pământ se întrerupe din pricina răutăţii oamenilor şi a zeului Chiyou, şi voinţei zeului Zhuanxu. Yuan Ke ne relatează în lucrarea menţionată următoarea desfăşurare a mitului: „Dar din nefericire, aşa cum se consemnează în unele cărţi, în cer a apărut un duh rău pe nume Chiyou. Folosindu-se de acest prilej el a coborât în taină pe pământ şi a început să-i aţâţe pe oameni la răzmeriţă. La început, cei din seminţia Miao de la miazăzi au refuzat să i se supună. Atunci Chiyou i-a pus la cele mai grele cazne, silindu-i să-l urmeze. A trecut multă vreme. Oamenii din seminţia Miao nu au putut îndura chinurile, pe de altă parte, ei vedeau cum cel ce face bine este pedepsit, iar cel ce se ţine de ticăloşii este răsplătit. Treptat, în această atmosferă în care domnea nelegiuirea, instinctul binelui a fost anihilat şi cu toţii, alăturându-i-se lui Chiyou, s-au răsculat. În această răzmeriţă ei s-au arătat mai cruzi decât cei ce i se alăturaseră de la bun început lui Chiyou, pesemne tot din pricină că voiau să-l ajute pe acesta să cucerească tronul sfânt al stăpânitorului suprem. Se povesteşte că cea mai mare parte a oamenilor buni din gloată au căzut victimă acestor ticăloşi. Sufletele celor ucişi fără de vină au pornit cu jalbe spre stăpânitorul suprem, Huangdi. Acesta a poruncit să se facă cercetări. Şi, într-adevăr, a reieşit că fărădelegile seminţiei Miao au fost de o rară atrocitate.
Pentru a-i ocroti pe oameni cei buni, Huangdi a trimis numaidecât o oaste cerească pe pământ spre a se răfui crunt cu cei din seminţia Miao. Chiyou a fost ucis, iar cei din seminţia Miao nimiciţi. Puţinii urmaşi rămaşi în viaţă nu s-au mai putut uni în alt trib. Aşa a fost împlinită „pedeapsa cerească” a stăpânitorului suprem.
Când Zhuanxu a moştenit tronul lui Huangdi, învăţămintele acestei răzmeriţe l-au făcut să chibzuiască profund şi el a înţeles că, dacă nu se va stabili un hotar între zei şi oameni şi ei vor continua să trăiască de-a valma, or să fie mai multe pagube decât foloase şi va fi greu să se evite apariţia unui al doilea Chiyou, Şi atunci, Zhuanxu a poruncit nepoţilor săi – marilor zei Zhong şi Li – să întrerupă calea dintre cer şi pământ, pentru ca oamenii să nu mai poată urca la cer, iar zeii să nu mai poată coborî pe pământ. Şi cu toate că a fost sacrificată libertatea tuturora, în lumea subcerească s-a înstăpânit rânduiala şi liniştea (…). De atunci marele zeu Zhong a început să cârmuiască cerul, iar marele zeu Li – pământul.(…). Zeii şedeau la mare înălţime deasupra norilor(…)”. Prin acest mit ciclul orfic de călătorie între cer şi pământ a fost întrerupt prin concursul, atât al zeilor cât şi al oamenilor; lumea pământeană a continuat să fie supravegheată de zei, dar oamenii nu au mai avut acces la lumea lor decît după moarte.
Miturile chineze prezentate conţin elemente de orfism pentru că prin mituri se face trecerea din lumea pământeană în lumea zeilor, prin simbolurile naşterii, renaşterii şi trecerii. Aşa cum s-a demonstrat, există asemănări esenţiale între miturile româneşti, descrise de Ion Gheorghe, şi miturile chineze în speţă.

Bibliografie:

Densuşianu N., 1913, Dacia preistorică.
Eliade M., 1995, Sacrul şi profanul.
Gheorghe I., 2004, Cogaioanele, munţii Marilor pontifi.
Gheorghe I., 2011, Epopeea Tapae.
Yuan K., 1987, Miturile Chinei antice.

 

 

Nu suntem

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Globul alb e-n tine,chip.

Căci numele nu ţi-l rostesc,

Am cuvintele în gât

Deşi vreau să-ţi povestesc.

 

Te voi lăsa să-mi adresezi

Cuvinte grele,vorbe seci.

Şi voi întoarce mâna,deci,

Voi fi o mamă cum nu vezi.

 

Vom purta acelaşi voal

În zi de sărbătoare rară

Singure vom rămâne,doar

Vom porni-mpreună în vară.

 

Pân’ la toamna îndrăzneaţă

Ce va vrea să îţi răpească

Stâlpul lumii,avut o viaţă

Toamna-s eu,să recunoască.

 

Eu sunt toamna,eu sunt veacul

Ce visurile timpurii ţi le-a furat

Sunt viaţa ta,ca moartea-ţi leacul

Sunt mama ta,viaţa şi coşmarul.

 

Zâmbeşte şi nu mă renega

Acum în prag de nuntă

Căci eu tatăl ţi-l voi lua

Şi tu ‘mama’ ma vei chema.

Patimi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Faci faţă fără suflet

Du-te de te plânge,

Celeilalte inimi frânte

Deşi râde,dureri strânge.

 

Chipul de-mi vei zări,

Taci şi nu te-mpotrivi

Căci o să-ţi crească iar

Acea stare de coşmar.

 

Strânge-mi mâna rece

Şi uită cine–am fost atunci

Priveşte-mă cu chipul dulce

Pe cea ce sunt azi,aici.

 

Anunţam fără de veste

Venirea-mi cruntă,rece.

Ai pregătit acea poveste

Deschisă,sperând că trece.

Oaza iubirii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

Cu tăcere-nsingurată ninge gândul peste ape

Şi din frâul aşteptării, dor de ducă vrea să-mi scape.

În căuşul dulce-al verii se dospesc arome sfinte

Şi-n acorduri de chitară se revarsă în cuvinte.

 

Pe sub cer cu lună plină las dorinţe să se-aprindă;

Du-mă în galop, fârtate, spre iubirea-mi înflorindă!

Du-mă, murgule, spre dealuri prin miresmele de fragă,

Poartă-mi sufletul spre stele şi-nspre fata ce mi-e dragă!

 

Şi-adâncindu-ne-n pădure, ne-om opri la râu-n care

Se trudea să-mi prindă umbra şi râdea cu încântare.

Alerga desculţă-n valuri pe sub salcia bătrână,

Mă privea înfiorată, de-ncercam s-o iau de mână.

 

Prin simţire şipotindă, nerăbdarea mă colindă

Şi-mi trec palmele trudite peste coama-ţi aburindă.

Hai, să ne-avântăm spre oaza de verdeaţă şi lumină

Şi-odihnindu-ne în iarbă, să o aşteptăm să vină!

 

Să beau verde din privirea-i tresărindă sub arcadă

Şi cu braţe-ademeninde să-i prind trupul de naiadă.

Să-i strecor în palma caldă doruri prinse în sonete

Şi în plete-ntunecate, graţioase margarete.

 

Tăcerea

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Tăcerea
picură otravă-n urechi
cu fiecare clipa mută…
ecou
ce trece-n învolburat șuvoi
pe lângă noi.
Rămâne tăcerea.

Cuvintele
se înmulțesc necontenit
înrădăcinate în același gând:
iubind iubire.
Apoi, se sting pe rând.
E lungă calea de la gând până la buze.
dispar cuvintele.

Priviri de fum
în ochi cândva de foc
mocnind în jar…
transformându-se-n cenusă,
mai aruncând câte-o scânteie
când și când…
priviri de fum.

Inimi rănite…
cuvinte dorite…
se sting inainte

de a fi rostite…

Tăcerea…

Tăcerea ce picură otravă-n urechi…
spărgându-se-n mii de fărâme…