Poezia este pentru Liliana Filişan cea mai înaltă rafinare a fiinţei. Prin artă omul poate să îşi transceadă propria condiţie muritoare, se poate idealiza pe sine într-un alt univers, mai sensibil, mai pur. “Lună amară” este un strigăt, o încercare de izolare într-o realitate poetică mai dulce, care nu se supune regulilor cinice care astăzi definesc sui generis societatea. Poeta încearcă să evadeze din banal şi stabileşte ca punct terminus luna. Chiar dacă astrul este specific nopţii, chiar dacă este definit de o obscuritate permanentă, nuaneţele în care el se revelează cititorului surprind. Gama este variată, culorile se întrepătrund cu naturaleţe, iar muzica modelează fiecare vers.

Poemele abordează ciclic mai multe teme centrale, pe marginea cărora construiesc un mozaic complex. Fiecare simbol se transformă într-un punct de plecare, fiecare poezie pare să continue descrierea unei lumi mitice. Liliana Filişan insistă în lirica ei pe elementul sacral feminin. Dragostea este discretă, însă omniprezentă. Fiecare cuvânt pare încărcat de senzualitate, eul liric îşi asumă erosul şi îl cântă prin metafore puternice. Dialectica principială, împletirea contrariilor, transformă cartea într-o frescă în care incertitudinea defineşte a priori orice gest: “Iubitule iarna în alb te-nveleşte, / mai singur c-o vară, cu-n zâmbet mai trist / şi nu vezi cum Geea tăcut mă cerşeşte / la marginea nopţii în care exist. / Ni-s zilele drumuri şi nopţile parcă / sunt lespezi cioplite din frust azurit, / pe care din neguri par azi să se-ntoarcă / fanatice umbre în giulgiu cernit. / Şi ninge iubite dar este ninsoare / această urgie de alb dintre noi? / E mantia Geei… e semn de negare / că ne vom întoarce, cândva… înapoi.”

Iubirea este mistuitoare, iar lipsa nu face decât să o întărească. Comuniunea îndrăgostiţilor este transcedentală, glasurile lor se întâlnesc în astral, printre corpuri luminoase şi luni amare. Fiecare poezie este o invocaţie, o chemare. Dragostea este aşteptată, iar lipsa ei duce la o exacerbare livrească a spiritului poetic. Fiecare obiect simbolizează într-un fel sau altul apropierea, fiecare rază de soare există pentru a bucura ochii celor îndrăgostiţi. Luna este maiestuoasă prin indiferenţa ei, însă îndrăgostitul o priveşte în funcţie de inima sa. Luna amară a Lilianei Filişan este un simbol al tristeţii, o tristeţe însă benefică, propice creaţiei, o tristeţe luminoasă.

Prozele scurte care compun finalul cărţii sunt mostre de lirism prozodic, oferind o altă perspectivă asupra universului artistic. Descrierile sunt puternice, se mizează foarte mult pe alb, pe albastru, marea oferă azurul ei, pentru a compensa parcă ariditatea unor pasaje hibernale. Tensiunea se acumulează aproape inconştient, pentru a izbucni violent în final, când peisajul arid devine aproape selenar. Noaptea se lasă tăcută, ca o cortină, iar ultimul bănuţ nu înseamnă decât speranţa unei reîntregiri într-o altă realitate. Speranţele există, însă Liliana Filişan refuză să alunece în patetism. Tăcerea este înfruntată cu demnitate, iar viaţa este înţeleasă ca o predestinare amară: “Şi mor dar nu din mila ce-am adunat în suflet / ci de sălbăticia cu care muşc-o fiară / şi plâng nu de ruşine ci de bezmetic umblet / prin sihla-nţelepciunii sub clar de lună amară. / Ades înghenunchez dar nu cu umilinţă / tălpile-n lut hieratic prind aspre rădăcini, / îmi e predestinat – scârbavnică sentinţă – / din degete să-mi crească doar gheare de lumini!”

Motivele centrale ale poemelor aparţin sferei selenare. Noaptea, luna, marea tăcută, lutul, zborul, timpul neîndurător, toate subliniază o senzaţie de spleen omniprezentă în volum. Poeta îşi trăieşte drama încercând să nu piardă din vedere elementele frumoase, fantaste, ale lumii care o înconjoară. Dansatoarele de flamenco, caii sălbatici, clipele brumate, ninsorile de plumb, nimfele, parcele, dramele ascunse ale călătorilor singuratici, toate fac parte din acest joc savuros pe care nu putem să îl refuzăm. Viaţa înseamnă în primul rând dragoste de viaţă şi putem ajunge să iubim chiar şi nefericirea, putem ajunge să ne identificăm cu luna albastră care în unele nopţi ne este singurul prieten adevărat.

Rima este împerecheată sau încrucişată, oferind fluiditate poemelor. În cele câteva poeme în care alege să renunţe la rimă se vede însă o mai mare bogăţie a fondului ideatic. Liliana Filişan alege versul alb pentru poemul filosofic, unde, ca o ars poetica, îşi descompune întreaga existenţă, cu sinceritate dezarmantă. Având pe alocuri caracteristicile unui jurnal liric, volumul surprinde prin naturaleţea sentimentelor, prin repetiţiile tematice asumate, care nu fac decât să îl fascineze pe cititor. Eul liric este sincer, nu încearcă să se ascundă în spatele preconcepţiilor, ci se expune pe sine în totalitatea zbaterilor metafizice caracteristice. Sacrul este exacerbat, dragostea înseamnă în primul rând simbol, iar cuvintele nu exprimă niciodată totul. Tăcerea este foarte importantă, punctele de suspensie îi oferă cititorului timp pentru a asimila imaginile, care se succed adesea cu repeziciune.

Prin repetiţia titlului în corpul poemului, ideea centrală este scoasă în evidenţă, iar textele capătă aspect mantric. Fiinţa iubită este o necesitate, o condiţie sine qua non a universului fiinţativ. Pronumele personale scot în evidenţă acest dialog tăcut. Partea absentă este sugerată prin imagini diluate, în timp ce cadrul este scos în evidenţă prin culori încărcate de o simbolistică erotică rafinată. Repetarea în secţiunea de proză a sintagmei “Tu… Dor” scoate în evidenţă nevoia de apropiere, speranţa fiinţei de a fi iubită şi resemnarea tăcută în faţa inevitabilului: “Ce mai am Tu… Dor? Dorinţa de a rămâne femeie. Îmi stăruie aievea în minte plânsul acela reţinut al femeii care a înţeles că pentru a rămâne femeie, trebuie să renunţe. Şi după marea trecere, în altă întoarcere din mine înspre mine însămi, să-mi adun cioburile pentru a renaşte… acum, în această noapte chiar din cenuşa palmelor tale…“

Liliana Filişan ne oferă o poezie matură, asumată. Metaforele ei rafinate ies din tipare, se individualizează prin forţa legăturilor pe care le propun. Surprinzătoare, ea oferă cititorului un adevărat regal de sensibilitate lirică. Împletind dragostea cu durerea, apropiind contrariile, poezia ei te învăluie, oferindu-se fără menajamente. Cu un fond lexical bogat, folosind termeni aparent antagonici, Liliana Filişan este cu adevărat un creator ce merită luat în seamnă. Luna ei străluceşte hipnotizant în fiecare ochi de apă. Nuanţa ţine doar de adâncime…

Bibliografie
Liliana Filişan – Lună Amară – Anamarol – 2007