Arhiva revistei

Tic-tac

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Daniel – Dumitru Darie

 

Iar tic-tac şi iar tic-tac,
Simt că totuşi trece ora,
Cîntă lebede pe lac
Şi în ochii tuturora

Ceasurile bat… tic-tac!
Sub eterne rezoluţii,
Frigul a cuprins înaltul;
Straniu mers prin involuţii:

Apa, cerul şi uscatul.
Numai ceasul e-n discuţii.
Ceasurile bat, tic-tac,
Lîngă tîmpla mea-n neştire.

Lîngă patu-n care zac
E şi-o tristă împlinire:
Toate păsările tac.
Umblă peste jocul sorţii

Un blazon de ritm funebru,
Lîngă mine stau cu toţii.
Îmbrăcaţi cu pas de negru,
Ţintuiţi de lemnul porţii.

Iarăşi gongul bate ora
Într-un timp ce s-a oprit
Chiar în ochii tuturora.
Şi prin tot ce-am împlinit

Străluceşte aurora.
Tac şi tic şi tic şi tac
Cîntă şi privighetoarea
Şi o lebădă pe lac

Îşi anină sărbătoarea
Chiar de patu-n care zac.
Tac şi tic şi tic şi tac.

(vol. Pas pe prag, 2007)

Trezire

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 2,20 din 5)
Loading...

Mariana Tănase

 

Port pe frunte crenele de gânduri nerostite
Haina lunii noaptea o dezbracă
Din nou mă-ndrept spre malul cu ispite
Iarăşi joc aceeaşi veche joacă.

Arunc cu amintiri, fac cercuri mari în apă
Păsări zburătăcesc pe zare a perechi
Vântul subţirel prefiră rosturi, parcă sapă
Un nou făgaş de rime prin urechi.

Se dezghioacă mugurii în plete vii pe ram
– poate este floare, poate este frunză –
Incertitudini înfrunzesc spranţa cât un dram
La trezirea somnului din om, confuză.

Înfrânt

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Gheorghe Florescu

Iar m-am colindat,
iar m-am frământat
şi m-am încruntat,
şi m-am lăudat
că sunt încurcat,
şi iar m-am văitat.
Duhu-mi pustiit,
capul răvăşit,
suflet copleşit.
Parcă-s disperat,
sunt asediat
de vorbele lor,
de norii ce dor,
de suspinu-mi surd,
de chinul ce roade,
de limba ce-ndoaie,
de gura ce moaie,
de dinţii ce taie.
Parcă-s omorât,
parcă-s doborât.
Viaţa m-a înfrânt!

Un alt timp mă va zămisli!

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Cristi Stănculeasa 

 

m-am întors dintr-o lume inconstantă,
în care  cuvintele nu mai reuşeau
să crească.
căutam în miezul raţiunii
un fragment
dintr-o ambiguă chemare.
nuditatea gândurilor,
nu mă lăsa indiferent
la soarta timpului.
îmi erau cunoscute virtuţile
culorilor fără de nume,
care discutau
despre neputinţele lacrimilor,
de a acoperi reflecţiile
propriei mele existenţe.
respirarea,
nu-şi mai găsea vindecarea.
cele câteva vertebre
ale revoluţiei necuvintelor,
îmi făgăduiseră apropierea
de sărutul pruncului.
mă voi ridica deasupra firii
detronând pasiunile întunericului.

am adus un moment de repaus
în strigătul fiinţei,
până ce un alt timp,
va zămisli,
reîntâlnirea.

Miopii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (10 voturi, în medie: 1,40 din 5)
Loading...

Emil Fanache 

 

Neliniştea-i aceeaşi… alte feţe
Sunt seri din praf când vrei să scuturi plopii
Ninsori ce nu-s… imagini n-or să-ngheţe
Şi printre noi sunt cei mai trişti… miopii.

Coroanele se zbat cu frunze-n tâmple
Pupilele mişcând… lumi întretaie
În unii ochi, imaginea se umple,
În unii ochi, pe ramuri cresc şiroaie.

Când plouă des, cu picuri mari în apă
Ca perlele în scoici (lumini de rouă )
În unii ochi, şi lacrimile sapă,
În unii ochi, cu valuri aprig plouă.

Sunt chipuri ce lumini par să amuze
Zâmbind pe stâlpi… nu pot să le apropii
Am ochii reci… mi-s şoaptele pe buze
În jur zâmbind sunt fraţii mei…miopii.

reflexe

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 Anişoara Iordache

anifff1-1.jpg

 

cai şi tauri,
lei şi rinoceri,
iepe gestante-
siluete arhaice, cu aspesct de frescă,
pe pereţii amiezii.

cercuri concentrice din lespezi de vise
întrepătrund
femurele ciobanilor
adormiţi lângă stână.

mânjite sunt de crom falangele amurgului.

la picioarele podului
s-a oprit să dezgroape o sticlă cu vin dintr-o toamnă trecută.
corzi verzi de viţă de vie îi încing mijlocul.
a trântit căciula pe bolboroseala umbrelor,
şi-a intrat chiuind în hora flăcăilor.

sfârâie jăraticul stropit cu vin rosu.

viclenia neagră a vulpii dispare în piramidele din creierul munţilor.

coarne ce cerb pe galopul apusului.
printre ramuri: disc albăstriu
ieşit din pieptul mortului.

străfulgerări de galben din ochii stelelor.

Caţica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 3,40 din 5)
Loading...

Violeta Câmpulungeanu

Afară era frig.

Renata se uita pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de uşă. O încercă un sentiment de vinovăţie faţă de bietul animal tremurător în hăinuţa lui de blană tocită. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalităţi sinistre. N-o s-o aducă în casă. Ştie ea că, după ce-şi termină show-ul, căţeluşa începe să roadă tot.

Renata începu să se plimbe prin încăperi. Toate erau la locul lor. În casa de vacanţă, pregătirile se făceau cu mult înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …

Vlad o cunoaştea cel mai bine. Ştia că se plictiseşte repede într-un loc şi că suferă dacă-i lipseşte un flecuşteţ. De neînlocuit pentru ea.

Afară, la uşă, „fiara” îşi continua litania ştiind că, dacă se enervează, stăpâna tot o aduce înăuntru. Când o găsise scâncind lângă tomberon, Renatei îi fusese milă de ea şi o luase în casă. Şi fiindcă nu-i venise nici un nume potrivit în minte, îi spusese „Căţica”. Era exact ceea ce Renata putea numi un căţel pervers. Îşi băga mai întâi căpşorul triunghiular prin deschizătura uşii şi te privea cu ochii piezişi. Dacă ţipai la ea se întoarcea uşor pe labe şi ieşea afară cu coada lăsată. Mânca orice, dar avea un gust special pentru mizerii. Departe de pekinezul ei preferat pe care-şi încerca talentele, vopsindu-i câte o pată de culoare sau testându-şi parfumurile. Poate că şi ea, Renata, era perversă. Nu de acum. De când era mică. Îşi ascundea cu grijă impulsurile, precum Căţica gunoaiele fetide. Ştia că e frumoasă, fragilă, transparentă aproape. Privirea ei limpede, netulburată şi albastră plutea peste oameni şi lucruri, liniştită şi blândă ca un cer de vară. Iar îmbrăţişările înflăcărate ale lui Vlad se zbăteau neputincioase, ca aripile prea mari ale unui albatros captiv. Îşi aminti că hainele lui Vlad păstrau un vag miros de spital. Şi că el se spăla atât de des pe mâini, ca nu cumva să rămână vreun iz din boala şi durerea la care era martor în fiecare zi.

Nu. Renata nu-i spusese niciodată că ar fi vrut să-l asiste când opera. Cu mâinile pline de sânge cald, uman. Că ar fi vrut ca sângele acela să i se lipească de pielea sidefie de pe care până şi razele soarelui se prelingeau luându-se la fugă.

Se întoarse în bucătărie. Îşi plimbă din nou privirea peste toate lucrurile din jur. Aşa de curate. Aşa de aseptice. Până şi bucăţile de carne erau aliniate perfect în punga de plastic. Fără pic de os. Fără pic de grăsime. Pe aleea mozaicată nu era nicio frunză. Scările de la intrare erau lustruite ca nişte pantofi de seară.

Atâta o rugase Vlad. Să plătească hornarul. Era ca şi cum ar fi plătit curentul, sau gazul, sau apa.

Renata rămase cu ochii la bucăţile de carne pe care trebuia doar să le aşeze în tigaie şi să dea drumul la aragaz. Scâncetele căţeluşei atinseseră paroxismul. Convulsive ca o tuse înfundată. Apoi se transformară într-un plânset jalnic, întrerupt de nişte înjurături grosolane.

Nervii Renatei erau pe punctul de a ceda. Deschise brusc uşa. În prag stătea un bărbat cu faţa murdară de funingine. Renata rămase cu bucăţica de carne cu care voia s-o răsplătească pe Căţică, în furculiţă. Duse mâna la spate şi un fior o zgudui de la degetele picioarelor până în umerii obrajilor. Văzu două feţe deformate în luciul tigăii din raft.

– Săru-mâna! M-a trimis dom’doctor după bani.

Renata îşi desprinse privirea din luciul tigăii fixând-o pe chipul tuciuriu din cadrul uşii. Primul impuls o îndemnă să-i dea banii şi să închidă cât mai repede uşa. Căţica însă, profitând de ocazie, se strecurase printre picioarele bărbatului frecându-şi botul de cizmele acestuia. Renata observă că cei doi aveau alb doar albul ochilor. Pata albă de pe pieptul căţeluşei se înnegrea pe măsură ce ea se freca mai frenetic de cizmele hornarului, aruncându-i stăpânei câte o privire piezişă şi vinovată. Bărbatul se aplecă şi culese de pe jos ghemuleţul negru care începu să-şi treacă fericit limba trandafirie peste obrazul lui, lingând stratul de funingine ce lăsa să se vadă mici porţiuni de piele întunecată. Şi capul bărbatului se întorcea uşor după mişcările din ce în ce mai delicate ale căţeluşei.

Renata scăpă furculiţa din mână şi Căţica îi sări drept în braţe, agăţându-se de piepţii halatului ca să-şi amortizeze căderea pe podea. Iar ea rămase cu halatul desfăcut şi cu mâinile atârnând de-a lungul trupului, în timp animalul se delecta cu porţia de carne din furculiţă.

– Semănaţi cu fata blondă de pe cutia de bomboane pe care o ţine mama în vitrină, auzi Renata glasul răguşit. Parcă nu sunteţi de-adevăratelea.

Ar fi vrut să se dea la o parte din calea braţului ce înainta spre ea, dar degetele negre începură să se înfăşoare unul câte unul în şuviţele blonde şi capul Renatei alunecă dureros de încet până aproape de obrazul acela, cu miros de om şi de câine. Cu celălalt braţ bărbatul o ridică până aproape de buzele lui cu aceeaşi uşurinţă cu care ridicase şi căţeluşa.

Şi niciunul nu auzi roţile maşinii scrâşnind pe pietrişul aleii.

Liliana Filişan despre răsăritul unei lumi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

Petre-Andrei Flueraşu
Rubrica „Lecturi”

 

Poezia este pentru Liliana Filişan cea mai înaltă rafinare a fiinţei. Prin artă omul poate să îşi transceadă propria condiţie muritoare, se poate idealiza pe sine într-un alt univers, mai sensibil, mai pur. Lună amarăeste un strigăt, o încercare de izolare într-o realitate poetică mai dulce, care nu se supune regulilor cinice care astăzi definesc sui generis societatea. Poeta încearcă să evadeze din banal şi stabileşte ca punct terminus luna. Chiar dacă astrul este specific nopţii, chiar dacă este definit de o obscuritate permanentă, nuaneţele în care el se revelează cititorului surprind. Gama este variată, culorile se întrepătrund cu naturaleţe, iar muzica modelează fiecare vers.

Poemele abordează ciclic mai multe teme centrale, pe marginea cărora construiesc un mozaic complex. Fiecare simbol se transformă într-un punct de plecare, fiecare poezie pare să continue descrierea unei lumi mitice. Liliana Filişan insistă în lirica ei pe elementul sacral feminin. Dragostea este discretă, însă omniprezentă. Fiecare cuvânt pare încărcat de senzualitate, eul liric îşi asumă erosul şi îl cântă prin metafore puternice. Dialectica principială, împletirea contrariilor, transformă cartea într-o frescă în care incertitudinea defineşte a priori orice gest: „Iubitule iarna în alb te-nveleşte, / mai singur c-o vară, cu-n zâmbet mai trist / şi nu vezi cum Geea tăcut mă cerşeşte / la marginea nopţii în care exist. / Ni-s zilele drumuri şi nopţile parcă / sunt lespezi cioplite din frust azurit, / pe care din neguri par azi să se-ntoarcă / fanatice umbre în giulgiu cernit. / Şi ninge iubite dar este ninsoare / această urgie de alb dintre noi? / E mantia Geei… e semn de negare / că ne vom întoarce, cândva… înapoi.”

Iubirea este mistuitoare, iar lipsa nu face decât să o întărească. Comuniunea îndrăgostiţilor este transcedentală, glasurile lor se întâlnesc în astral, printre corpuri luminoase şi luni amare. Fiecare poezie este o invocaţie, o chemare. Dragostea este aşteptată, iar lipsa ei duce la o exacerbare livrească a spiritului poetic. Fiecare obiect simbolizează într-un fel sau altul apropierea, fiecare rază de soare există pentru a bucura ochii celor îndrăgostiţi. Luna este maiestuoasă prin indiferenţa ei, însă îndrăgostitul o priveşte în funcţie de inima sa. Luna amară a Lilianei Filişan este un simbol al tristeţii, o tristeţe însă benefică, propice creaţiei, o tristeţe luminoasă.

Prozele scurte care compun finalul cărţii sunt mostre de lirism prozodic, oferind o altă perspectivă asupra universului artistic. Descrierile sunt puternice, se mizează foarte mult pe alb, pe albastru, marea oferă azurul ei, pentru a compensa parcă ariditatea unor pasaje hibernale. Tensiunea se acumulează aproape inconştient, pentru a izbucni violent în final, când peisajul arid devine aproape selenar. Noaptea se lasă tăcută, ca o cortină, iar ultimul bănuţ nu înseamnă decât speranţa unei reîntregiri într-o altă realitate. Speranţele există, însă Liliana Filişan refuză să alunece în patetism. Tăcerea este înfruntată cu demnitate, iar viaţa este înţeleasă ca o predestinare amară: „Şi mor dar nu din mila ce-am adunat în suflet / ci de sălbăticia cu care muşc-o fiară / şi plâng nu de ruşine ci de bezmetic umblet / prin sihla-nţelepciunii sub clar de lună amară. / Ades înghenunchez dar nu cu umilinţă / tălpile-n lut hieratic prind aspre rădăcini, / îmi e predestinat – scârbavnică sentinţă – / din degete să-mi crească doar gheare de lumini!”

Motivele centrale ale poemelor aparţin sferei selenare. Noaptea, luna, marea tăcută, lutul, zborul, timpul neîndurător, toate subliniază o senzaţie de spleen omniprezentă în volum. Poeta îşi trăieşte drama încercând să nu piardă din vedere elementele frumoase, fantaste, ale lumii care o înconjoară. Dansatoarele de flamenco, caii sălbatici, clipele brumate, ninsorile de plumb, nimfele, parcele, dramele ascunse ale călătorilor singuratici, toate fac parte din acest joc savuros pe care nu putem să îl refuzăm. Viaţa înseamnă în primul rând dragoste de viaţă şi putem ajunge să iubim chiar şi nefericirea, putem ajunge să ne identificăm cu luna albastră care în unele nopţi ne este singurul prieten adevărat.

Rima este împerecheată sau încrucişată, oferind fluiditate poemelor. În cele câteva poeme în care alege să renunţe la rimă se vede însă o mai mare bogăţie a fondului ideatic. Liliana Filişan alege versul alb pentru poemul filosofic, unde, ca o ars poetica, îşi descompune întreaga existenţă, cu sinceritate dezarmantă. Având pe alocuri caracteristicile unui jurnal liric, volumul surprinde prin naturaleţea sentimentelor, prin repetiţiile tematice asumate, care nu fac decât să îl fascineze pe cititor. Eul liric este sincer, nu încearcă să se ascundă în spatele preconcepţiilor, ci se expune pe sine în totalitatea zbaterilor metafizice caracteristice. Sacrul este exacerbat, dragostea înseamnă în primul rând simbol, iar cuvintele nu exprimă niciodată totul. Tăcerea este foarte importantă, punctele de suspensie îi oferă cititorului timp pentru a asimila imaginile, care se succed adesea cu repeziciune.

Prin repetiţia titlului în corpul poemului, ideea centrală este scoasă în evidenţă, iar textele capătă aspect mantric. Fiinţa iubită este o necesitate, o condiţie sine qua non a universului fiinţativ. Pronumele personale scot în evidenţă acest dialog tăcut. Partea absentă este sugerată prin imagini diluate, în timp ce cadrul este scos în evidenţă prin culori încărcate de o simbolistică erotică rafinată. Repetarea în secţiunea de proză a sintagmei „Tu… Dor” scoate în evidenţă nevoia de apropiere, speranţa fiinţei de a fi iubită şi resemnarea tăcută în faţa inevitabilului: Ce mai am Tu… Dor? Dorinţa de a rămâne femeie. Îmi stăruie aievea în minte plânsul acela reţinut al femeii care a înţeles că pentru a rămâne femeie, trebuie să renunţe. Şi după marea trecere, în altă întoarcere din mine înspre mine însămi, să-mi adun cioburile pentru a renaşte… acum, în această noapte chiar din cenuşa palmelor tale…

Liliana Filişan ne oferă o poezie matură, asumată. Metaforele ei rafinate ies din tipare, se individualizează prin forţa legăturilor pe care le propun. Surprinzătoare, ea oferă cititorului un adevărat regal de sensibilitate lirică. Împletind dragostea cu durerea, apropiind contrariile, poezia ei te învăluie, oferindu-se fără menajamente. Cu un fond lexical bogat, folosind termeni aparent antagonici, Liliana Filişan este cu adevărat un creator ce merită luat în seamnă. Luna ei străluceşte hipnotizant în fiecare ochi de apă. Nuanţa ţine doar de adâncime…

Bibliografie
Liliana Filişan – Lună Amară – Anamarol – 2007