Arhiva revistei

Rugaciune de taină

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

===========================

Ia-mă, Doamne, în mâna Ta,

Când aripile mi se frâng!

Ocroteşte-mă Doamne,

Când sufletul meu, plânge!

Acoperă-mă Doamne,

Ca să pot să renasc!

Întăreşte-mă Doamne,

Ca să pot să mă înalţ!

Dojeneşte-mă Doamne,

Când gura-mi vorbeşte de rău.

Înţelepţeşte-mă Doamne,

Prin cuvântul Tău.

Iubeşte-mă Doamne,

Aşa cum eu, nu mă pot iubi,

Mângâie-mă Doamne,

Pe pletele-mi negre,

Ca să pot să cânt,

Asemeni îngerilor Tăi.

Amin!

 

Dincolo de zâmbet

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Oare atunci când vedem un om zâmbind, vedem şi un om fericit? Sau în spatele unui zâmbet larg şi cuprinzător se ascunde o poveste neînchipuită, o poveste care este atât de bine ascunsă încât însăşi autorul a uitat-o?

Acestea sunt unele dintre întrebările pe care mi le-am tot pus atunci când am întâlnit oameni suspect de zâmbitori. Dar mai târziu am experimentat pe propria-mi piele aceasta neîntelegere, care a început să se desluşescă. Dincolo de toate clişeele despre fericire şi exteriorizarea acesteia am înteles că nu zâmbim doar atuci când suntem fericiţi; de fapt fericirea nu porneşte din plan fizic, ci are radacini sufleteşti. Atunci când suntem fericiţi sufletul exaltează, radiază, şi nu trimite chipului nostru un firav zâmbet, ci ne luminează întru totul.

Fericire nu se afla neapărat pe buze, ea se gaseşte pe chipuri luminoase, pe când un zâmbet nevinovat poate fi barajul unei adevărate furtuni. În spatele acestuia pot exista prăpăstii adânci şi întunecate, pregătite să îşi înghită prada,care cu ultimele puteri se agaţă de singurul pilon rămas în picioare; pilon care poate fi uşor azvârlit spre obscuritate de indiferenţa celor din jur. Privirile curioase şi invidioase ale „cunoscătorilor şi cititorilor” de oameni pot adânci acest hău şi pot înşbuşi şi acel ultim strigăt de ajutor.

Zâmbetul este, poate, cea mai bună mască a unei tristeţi apăsătoare, a unei dureri care sfâşie şi cel mai adânc colţ al sufletului. Dincolo de un chip zâmbitor se poate găsi o poveste fascinantă şi diametral opusă.

Eseu asupra senilității premature

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (12 voturi, în medie: 3,08 din 5)
Loading...

====================================

„Cum arăţi nu e tot ceea ce contează, crede-mă, sunt fotomodel. Cum arăţi o să te ajute, într-adevăr. Cum arăţi o să-ţi crească încrederea de sine. Cum arăţi o să te facă mândru de ceea ce eşti. “… spunea Philip Fusco, într-o conferinţă TEDx în New York.

Acum nu foarte mult timp, am jignit o persoană importantă din viaţa mea, spunându-i ca obezii sunt oameni complexaţi, fără stimă de sine. Cred că i-am spus un pic mai dur, dar cam asta e esenţialul. Respectiva persoană, care, dacă acum citeşte, îmi cer scuze din nou, s-a supărat pe mine foarte tare. Răspunsul ei, printre invective, a fost ceva de genul: „Şi dacă persoanele astea nu pot face nimic ca să slăbească, dacă au o boală?”. Ulterior am aflat că o altă persoană importantă din viaţa ei suferea de această problemă şi nu avea ce face. Încă o dată, scuze.

Am învăţat, de-a lungul celor 17 ani de existenţă, că modul în care arăți spune ceea ce eşti. Am aflat că există şi abateri de la regulă, dar, în mare parte, ideea e aceeaşi. Există zeci de fotomodele nemulţumite de felul în care arată. Înţeleg, e meseria lor, să arate bine… Dar uită ceva: cu interiorul cum rămâne? Pentru că interiorul trebuie să fie proporţional cu exteriorul, ca tu să fii o persoană frumoasă.

Frumuseţea fizică poate dispărea într-o clipă. Te loveşte maşina pe trecerea de pietoni şi ajungi în scaun cu rotile. Ce faci?

Îţi spun eu ce o să faci: o să rămâi cu ceea ce ai agonisit în interiorul tău până la acel moment. Dacă nu ai agonisit prea multe şi te-ai concentrat doar pe botox şi pantofi cu toc, vei simţi că viaţa ta s-a sfârşit.Te vei simţi mizerabil, o să îţi pui întrebarea: „De ce tocmai eu?”. Dacă nu ai fost prea umblat pe la biserică, vei pierde orice credinţă în divinitate. Avea Florian Pitiş un vers: „Când necazul te-nconjoară şi nu ştii decât să strigi/ Ţine minte, sfârşitul nu-i aici.”

Nu, sfârşitul nu e aici.

Partea bună (te încurajez să vezi partea bună a lucrurilor; altfel, ţi se vor trasa nişte dungi roşii pe buletin) e că frumuseţea sufletească nu dispare. E singurul tip de frumuseţe care nu e efemer. În cazul în care o iei pe arătură cu mintiuca, în interiorul tău, vei rămâne fericit, chiar dacă cei din jurul tău vor spune: „Săracul. I-a luat Dumnezeu minţile.”

Şi atunci se ridică urmatoarea întrebare: „Ce fac ca să mă dezvolt proporţional?”. Păi, e simplu. Bineînţeles că te sfătuiesc să cauţi dezvoltarea fizică. Dar nu uita: „perfectio in spiritu, perfectio in corpore”. Nu are rost să îţi înşir toate lucrurile pe care le poţi face pentru un corp armonios. Le ştii şi tu. Atunci, întrebarea esenţială se reduce la „ce fac ca să mă dezvolt pe interior?”

Răspunsul: citeşte. E singurul sfat pe care ţi-l pot da (“Reading makes you sexy”). O să vezi ce idei vor apărea şi ce idei vor dispărea din capul tău (daca va dispărea orice idee, îţi recomand să nu mai citeşti instrucţiunile de fierbere de pe spatele cutiei de lapte). Vei da măcar impresia că te duce capul. O să poţi purta o discuţie cu o fată pe internet şi nu vei debuta cu formula clasică „frumoas-o” ( la băieţi e „frumos-ule” sau „frumo-sule”?). Vei face tot mai mulţi paşi înspre tranziţia din individ în persoană. Să-ţi dau exemple de indivizi?

Cei care îşi atârnă la gât o zgardă de aur, îşi cumpără beţişoare de urechi de aur, au dinţi de aur, sau orice de aur care le depăşeşte greutatea corporală, sunt indivizi. Cei care dau muzica la maximum în maşină, astfel testând gradul de rezistenţă la seisme a străzii, sunt indivizi. Cei care scuipă pe drum, dar fără precizie, astfel încât flegma ajunge pe papucii tăi, sunt indivizi. Cei care consumă atât de mult lichid transparent de prune, încât se lovesc, în drumul spre casă, de fiecare stâlp de circulaţie sau de orice obiect care are formă, sunt indivizi dezechilibraţi. Cei care fac grătare în cimitir, sunt  indivizi care nu uită de omul care i-a hrănit atâţia ani, celebrând cu defunctul 1 mai, 8 martie sau 1 noiembrie (nimeni nu merge la cimitr de 24 decembrie, întrucât datul zăpezii produce grave disfuncţii erectile). Cei care bat covorul la 6 dimineaţa în faţa blocului, semnalizând astfel cât sunt ei de harnici, iar tu eşti doar un trântor care vrei să dormi cu 15 minute mai mult sâmbăta, ei bine, în viziunea lor, tu eşti un individ fără un scop în viaţă. O să observi că nu mă leg de cei care ascultă manele, prin simplul fapt că fiecare ascultă ce vrea. E ora 00.07. La magic fm e „Let her go”. Fir lung!

Rătăcire

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

M-am rătăcit în freamătul serii,
Prin grădinile colorate în roz,
Simţeam în mine, parfumul verii,
Şi dulcele viori, cu maestru virtuoz.

 

M-am rătăcit în dimineţi senine,
Alergând prin poieni, pictate în mov,
Imploram clipele, să uite de mine,
Să le transforme, poate, într-un alcov.

 

M-am rătăcit prin gânduri străine,
Aşteptând o secundă, de uitare,
Doream ca vântul să aline,
Dorinţa şi viaţa, şi dreptul la visare.

 

M-am rătăcit prin viaţă, aiurea ,
Crezând că totul e sublim,
Nu îmi păsa, dacă menirea,
Mai poate schimba, încă puţin.

Dansul îngerului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 3,88 din 5)
Loading...

Într-o dimineaţă
Când luna încă mai săruta pământul
Am dansat cu-n înger,
I-am mângâiat aripile de aur,
Iar el părul, fruntea şi poate zâmbetul.
Desculţă am alergat spre infinit
Să cer îndurare
Ca să zbor peste zare
Cu gândul şi cu sufletul.

N-am putut ajunge!
Iar el, cu aripile lui,
Păzea alte două suflete.

Maniere

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,33 din 5)
Loading...

================================================

Mă-ntreb mereu când cade înserarea

În ce ungher să-mi mai duc disperarea.

Căci în inimă-mi mocneşte infinit

Când cade înserarea, noaptea şi la răsărit.

 

Cu pete de sânge-ndărăt privesc,

Pe faţă, mâini-cu ochii mari încerc.

Să cuprind această grozavă scenă rece,

Fără să ţip, când înserarea trece.

 

Cadavrul în faţa mea domneşte

Cu mâini de gheaţă, nimic el nu grăieşte.

„Încă unul”,voi spune cu glas moale,

Şi voi porni grăbită,spre altă căutare.

Zăpadă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

Străbătut-am lungi cărări

Pe care singură-n frig urlam

Le blestemam  căutând comori

Vedeam voci,speranţe,le goneam.

 

Verde beam,roşu vedeam,

Cărarea lungă o parcurgeam

Cu suspine lungi,cu paşi mărunţi

Ştiam că nu ajung dar tot mergeam.

 

Auzeam strigăte de vie disperare

Ignoram umbrele din depărtare

Auzeam cărarea cum striga

Pe mine,să renunţ,mă anunţa.

 

Ca un verde vânt înaintam

Spre stârpitură mă-ndreptam

Iar înjuram,iar blestemam,

Mă omoram şi înviam.

Negru

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

A sosit blestemul de care aprig mă feresc

Încerc să neg, pe albul mare să pornesc.

Imaginat-am vremea care va veni

Ascunzându-mă în noapte în imagini vii.

 

Visam departe de-acest negru alb

Cum fugeam şi reuşeam să scap…

Dar azi visul greu s-a împlinit,

Nu mai pot să fug, voi sta pitit.

 

Ei, cei grei, merg fruntea sus ţinând-o

Fără să ştie unul că eu mă sufoc

În albul negru groaza presărând-o

Păşesc încet, cu teama de eşec.

Cei de ieri și cei de astăzi…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,50 din 5)
Loading...

Parodie-pamflet, prozopoem satiric dedicat aniversării a 164 de ani de la naşterea Poetului
MIHAI EMINESCU (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București)

Motto:
,,Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieții fiind grele și înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste,
Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră
C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră.
De ce voi eu pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, cînd patimilor proprii muritorii toți sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beșică e de spumă într-un secol de nimic.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea II)

…E Gerar, la jumătate… Vine iarăşi Sărbătoarea!
Curg secvenţe cu omagii de la stelele boeme-
Creatori de minunate (uni)versuri de poeme!
…An de an, cu Eminescu- Botoşani, Aniversarea!

…E superb evenimentul- recitaluri şi concursuri-
Zâmbete, bătăi din palme oferite ca ofrande-
Public, interpreţi şi coruri poartă jerbe şi ghirlande!
…Iar la decernări de premii, memorabile discursuri!

…Bune toate şi frumoase- asta doar la suprafaţă!
După uşile închise, Cronos îşi iuţeşte mersul:
Cap şi pajură, moneda ne propune şi reversul!
…Goethe: o privire-n carte, două (minim!) pentru viaţă!

…Printre bunele intenţii, las să-mi zboare fantezia
Către oamenii de artă- deseori le pun sub lupă
Drumul, opera şi stilul…Recunosc, mă preocupă…
…Numismatica şi şahul, peste ele- poezia!

…Este greu să treci prin lume când eşti om cu demnitate,
Mit urmat îndeaproape cu oprelişti şi invidii
De profiluri impozante nu mai mari ca nişte stridii!
…Un Sisif ai fost, Poete, purtând pietre aruncate!

…Nu puţini se dau în stambă încercând să te evoce-
Vezi pe faţa lor dispreţul pentru muncă şi valoare-
E curat…înghesuială (!) la panoul de onoare!
…Şlefuiţi, le ştiu pe toate, critici epigoni feroce!

…Se strâng capete pătrate pe sub pălării rotunde,
Intelecte de paradă pomenite… în erată-
Staruri, veşnice speranţe… Confirmate niciodată!
…Gânditori incompatibili cu simţirile profunde!

…Cu potopuri de expresii… ţipătoare (!) ne inundă,
Scriu poeme… absolute- musai (!) fără prozodie-
Poezie? Aş, de unde! Mai degrabă, parodie!
…Ies discipoli mii în valuri într-o goană furibundă!

…Îl citez pe Pârvulescu dând din mână la tribună:
,,Mişună agitatorii! Este aranjat Congresul!
Mascaradă! Impostură! Nu votez cu Realesul!
…Iată, floarea… cumetriei (!), rânduri-rânduri se adună!”

…Yesmeni, sicofanţi, ,,da, şefu’!”, ,,beyefendi, plecăciune!”-
Şir de elefanţi ce cară munţi de blamuri în p(l)achete-
Sună zvonuri din trompe(te), născociri şi etichete!
…Top-fanatici ka-mi-kad-ze sunt trimişi în misiune!

…Feţi-frumoşi matusalemici şi angelice prinţese
Îşi trimit cuvinte aspre, ironii, batjocuri crunte-
Arc de boltă ce uneşte caracterele mărunte…
…Numitor comun… la cheie (!): şerpării de interese!

…Pragul minimei decenţe este dus în derizoriu-
Certuri, răutăţi, conflicte sting sumare educaţii-
Înfloreşte ve(n!)detismul cu orgolii-motivaţii!
…Da, nimic nu-i mai durabil ca un lucru provizoriu!

…Azi dispar şi cei din urmă care mai râvneau himera-
Crezul Binelui, Speranţa în Dreptatea ce nu moare,
Adevărului discipoli, martori petelor din soare!
…Demon-şarpe, Seth-Apophis! Nu se schimbă calimera!

…Literaţi cu gusturi fine, cam de mult vă ducem dorul-
Unde-i Conştiinţa Trează? Doar rostind-o, te cutremuri!
O nalucă ce se pierde prin perdelele de vremuri!
…Unde-s Eminescu, Creangă, Bardul şi Povestitorul?

…Spirite de aur prinse într-un zeu cu două feţe-
Ianus, regele din Latium, cerber, personaj fantomă-
Salvatorul mitologic din îndepărtata Romă…
…Hei, miracole citite pe la prima tinereţe!

…La onoruri se evită ,,generaţia bătrână”-
Când întreb de ce aceasta, sunt certat: ,,Nu te priveşte!
Dacă ţii mortiş să afli: din păcate, mai trăieşte!”
…Care floare, ce articol, nicio strângere de mână!

…Încă mai răzbat ecouri, la un veac şi trei decenii:
,,Potoliţi-l pe cutare!” – bine stă, mersi, la modă!
Pleacă zilnic circulare: ,,E poruncă de la Vodă!”
…Se strecoară mici ,,şopârle” printre umbre şi vedenii!

…Nu-l condamn pe Macedonski, nici nu caut explicaţii-
Recitindu-i epigrama, mi-am spus trist că nu-i posibil-
,,Verba volant, scripta manent!” Scrisul- act ireversibil!
…Nu am treabă cu A. Grama… Nici măcar cu… a-gra-ma-ţii!

…Merg prin Marea… (P)răfuială (!) a ,,scrisorilor pierdute”-
Zgomot, zăngănit de arme…Ah! Se duelează ,,greii”!
Tir razant pe lângă umăr, scapă liberi… porumbeii!
…Roiuri largi de invective cad pe muzele tăcute!

…Două viespi înveninate într-un joc de-a baba-oarba –
Merită luate-n seamă? Mi-aş dori să pot răspunde!
Una se visează ,,Rilke” (!), alta, ,,Macedon” (!)…(de unde?)…
…Ce-ţi mai trebuie chemare, când ,,Esop” te face barba?

…Urmărindu-le disputa, mor de râs de cad pe spate:
-Eşti un nimeni-(măcă)leandru! -Iar tu, barză (!) rea…de gură!
-Eşti un ciot din Alexandru! -Tu eşti cioată de cultură!
…Să nu-i supăr…nu se face!… le dau ambilor dreptate!

…Mi-a scris plin de importanţă, fără teamă de greşeală,
Însuşi noul Macedon(ski!) – cu emfază… nota bene (!):
,,Se vrea vultur spre înalturi, râsul cam u(m)flat în pene!”
…Şterg săgeata de otrava picăturii de cerneală!

…Cu umor şi voce tare îi destăinui…cugetarea:
Fie îmi închide gura- de dorit, aşa-i mai bine,
Fie intră în legendă… că m-a ,,agre(s)at” pe mine!
…De altfel, un calcul simplu- în sfârşit, pricep ,,mutarea”!

…Astea-s reguli şi metode? Numai jalnice tertipuri!
După toată tevatura, amuzat aş spune, parcă,
Şi înot mă simt mai bine decât stând cu el în barcă!
…Cam la asta se rezumă dialogul cu ,,prinţipuri”!

…Nou prilej să jubileze saltimbancii şi irozii:
Ştiu că nicăieri nu duce un traseu fără obstacol-
Sunt un figurant în probe pentru Marele Spectacol!
…Ia, un trandafir ce creşte… printre tufele de bozii!

,,Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu.”
,,Cine nu cunoaşte istoria, riscă s-o repete.”
,,Cel mai mare orator e acela care spune mai puţin şi sugerează mai mult.” (N. Iorga)

……………………………..

D.M. Gaftoneanu, Botoşani, 08 ianuarie 2014

După măsura inimii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...
Multe lucruri contează, însă doar unul în mod absolut. 
  
În ochii lumii contează dacă ai succes sau dacă eşuezi. 
Contează dacă eşti sănătos sau bolnav, dacă eşti educat sau nu. 
Contează dacă eşti bogat sau sărac. În mod cert, aceste lucruri 
au o influenţă asupra vieţii tale. Da, toate contează, vorbind la modul relativ, 
dar ele nu contează la modul absolut. 
Însă există ceva care contează mai mult, decît oricare dintre aceste lucruri. 
Iubirea, înainte de toate, mai cu seamă cînd se sting sclipirile galbene ale forsiţiei 
în pustietatea melancolică a grădinilor prin care te plimbi 
fără să te întîlneşti cu nimeni, împreună-sălăşluire cu îngerii 
lung prilej pentru cuvinte insolite, nebănuite, surprinzătoare. 
De aceea alegem ceea ce ne zideşte pînă în cele mai mici amănunte, 
pentru simplul motiv că ceea ce ne tulbură, 
dorul care e acelaşi pentru toţi, dar intensitatea lui mereu alta pentru fiecare, 
creşte în noi ca o euharistie de taină.