Arhiva revistei

OMAGGIO NEL DOLCE IDIOMA A NICHITA

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

          VERSIONE ITALIANA: GEO VASILE

NICHITA

NICHITA AR FI IMPLINIT ÎN 2013 OPTZECI DE ANI

Este, după Mihai Eminescu, autorul celei de-a doua revoluţii
a limbajului poetic românesc

NICHITA AVREBBE COMPIUTO NEL 2013 OTTANT’ANNI

Egli è, dopo Mihai Eminescu, l’autore della seconda rivoluzione
del linguaggio poetico romeno

NICHITA STĂNESCU (1933 – 1983)

 

Elegia întâia

 Închinată lui Dedal, întemeietorul  vestitului neam de artişti,  al dedalizilor

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii…

II
Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III
El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.

Şirul de bărbaţi îmi populează
un umăr. Şirul de femei
alt umăr.

Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.

Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

          ELEGIA PRIMA

Dedicata a Dedalo, il fondatore della famosa stirpe di artisti, i dedalidi

 

Egli inizia con sé e termina
con sé.
Non lo predice nessun’aura, non lo
segue nessuna coda di cometa.
Da lui non sprigiona
Nulla; ecco perché non ha un viso
né una forma. Potrebbe somiglare in qualche modo
ad una sfera,
che ha il più grosso corpo
ricoperto della più stretta pelle
possibile. Ma egli non ha neppure
tanta pelle quanto la sfera.

 

Egli è il dentro – compiuto,
e, benchè senza margini, è profondamente
limitato.

 

Però, a vederlo non si vede.
Non lo segue la storia
dei propri movimenti, così
come l’impronta del ferro da cavallo
segue fedele
i cavalli…

 

II

 

Egli non ha neppure presente,
benché sia difficile immaginare
il modo di averselo negato.

 

È il dento compiuto,
l’interno del punto, più pigiato
in sé del punto stesso.

 

III

 

Egli non urta contro nessuno
e niente, perché
non ha nulla che sporga fuori di sé
attraverso cui potrebbe urtarsi.

 

IV

 

Qui dormo io, attorniato da lui.

Tutto è l’opposto di tutto.
Ma non gli si oppone, e
tanto meno lo nega:

Dice No soltanto colui
che conosce il Sì.

Però egli, che conosce tutto,
ha i fogli strappati al No e al Sì.

 

E qui non dormo solo io,
ma anche l’intera teoria d’uomini
di cui porto il nome.

 

La teoria d’uomini colonizza
una mia spalla. La teoria di donne
l’altra spalla.

 

E non hanno neanche luogo. Loro sono
le penne che non si fanno vedere.

Batto le ali e dormo –
qui,
il dentro compiuto,
che inizia con sé
e termina con sé,
non lo predice nessun’aura,
non lo segue nessuna coda
di cometa.

 

 

 

 

Elegia a doua, getica

                         Lui Vasile Pârvan

 

În fiecare scorbură era aşezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
şi pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol un zeu,

ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă
ca să se aşeze în ea un zeu.

O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greşeală sau dinadins.

De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aşeza acolo un zeu
ca să ne-nchinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ca se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde
ochiul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza
în orbită un zeu
şi el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mişca sufletele slăvindu-l…
Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.

 

 

ELEGIA SECONDA, GETICA

A Vasile Pârvan*

 

In ogni incavo veniva collocato un dio.

Se si fendeva una pietra, subito vi era recato
e messo un dio,

 

bastava che si rompesse un ponte,
perché si collocasse nel posto vuoto un dio,

ovverro, sulle strade, che apparisse una fossa nell’asfalto,
perché vi si collocasse un dio.

 

Oh,  non ferirti alla mano o al piede,
per sbaglio o di proposito.

 

Subito metteranno nella ferita un dio,
come dappertutto, come dovunque,
vi collocheranno un dio
per inchinarci a lui, perché lui
salva tutto ciò che si separa da se stesso.

 

Fai attenzione, lottatore, non smarrire il tuo
occhio,
perché recheranno e ti colocheranno
nell’orbita un dio,
ed egli starà lì, pietrificato, mentre noi,
le  anime turbate, lo staremo magnificando…
E perfino tu ti commuoverai
magnificandolo come se fosse un estraneo

 

* Vasile Pârvan (1882-1927), storico dell’antichità e archeologo; il suo capolavoro, “Getica”, tratta della protostoria del popolo romeno. Nichita lo considera nel suo libro Antimetafisica “un modello esistenziale” che rappresenta una natura “sacerdotale di poeta vates”.

Promovarea poeziei române în Lombardia (Como şi Milano)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

avviso dell'incontro con la poesia di Eminescu, Geo Vasile e Maria Calciu

 

invitatie Sormani

În perioada 6 – 9iunie 2013, cunoscutul italienist bucureştean, Geo Vasile, membru al USR, singurul traducător în limba italiană al textelor poetice emblematice ale lui MIHAI EMINESCU ultimul romantic european ( preţuit de mari filologi, critici şi poeţi italieni ca de pildă Ramiro Ortiz, Mario Ruffini, Rosa del Conte; Mario Luzi, Piero Bigongiari),  însoţit de poeta Maria Calciu şi de actriţa Ana Calciu au înfăptuit un turneu de promovare a liricii eminesciene în Lombardia,  dar şi a propriilor cărţi de poezie traduse în limba italiană, Psico@terra.pia şi respectiv Attra-verso il caos. Organizatorii-moderatori italieni au pus la dispoziţia celor doi scriitori români săli prestigioase, ca de pildă Sala Grechetto din cunoscutul Palazzo Sormani, edificiu ce găzduieşte cea mai mare bibliotecă din Milano, căreia subsemnatul i-a făcut o donaţie semnificativă a propriilor cărţi. A fost de faţă din partea Primăriei oraşului Milano însuşi directorul Bibliotecii Centrale, dl. Aldo Pirola. Expert în filologie şi lingvistică, acesta s-a arătat deosebit de interesat de noile achiziţii, şi totodată de varietatea şi originalitatea scrierilor autorului, devenite din acel moment parte a fondurilor marii biblioteci milaneze. Publicul cald, entuziast, a fost încântat de noutatea expunerilor, declaraţiilor şi lecturilor celor doi autori, în limba română şi în italiană. A surprins în chip deosebit nivelul înalt şi original al dialogului oaspeţilor români cu cei de faţă,  şi în primul rând sincronizarea poeziei româneşti cu cea europeană şi universală. Recitalul actriţei Ana Calciu, semnatară a unui scenariu teatral după cartea Mariei Calciu, a fost răsplătit cu îndelungi ropote de aplauze.

 

EMINESCU DIN VALURILE VREMII EDITIE BILINGVA, Iasi, Institul European, 2010

 

EMINESCU Iperione , 2009, ROMA

 

il suono e il senso

corriere di como 7 giugno 2013

corriere di como 6 giugno

 

2

 

1

avviso incontro culturale italo-romeno 8 giugno 2013 Palazzo Sormani

Lecturi în filigran GEO VASILE

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

ALDULESCU, CRONICAR AL OBIDEI DATĂ CU EROS

 

coperta Cronicile genocidului

 

 

În partea a doua a trilogiei ce-a debutat cu “Îngerul încălecat”, Croncile genocidului ( Editura Cartea Românească, 2012, 315 p.), Radu Aldulescu oferă eşantioane de spoliere şi siluire a umiliţilor şi obidiţilor, de exterminare, fie ea şi simbolică, a celor sărmani („copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”), în ciuda faptului că la conducerea ţării nu se mai află tovarăşul el lider maximo, ci alţi lideri tip Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Sucubul oprimării şi marginalizării nu este altul decât Robert Stan, zis Robert Diavolul, care nu are nimic de-a face cu eroul omonim, cu romantismul negru al legendei medievale gotice preluate de opera lirică a lui Mayerbeer.

Este vorba de un biet anonim, animat de cele mai bune intenţii, numai că tribulaţiile romaneşti ale protagonistului, aflat deja nel mezzo del cammin di nostra vita, par a atesta faptul că e copilul din flori al  diavolului şi al unei muritoare-sinucigaşe, diavol ce sub cele mai diverse măşti îl însoţeşte pretutindeni şi necontenit, spre a-i spulbera orice tentativă de mântuire, altfel spus, garanţia unei vieţi în limitele normalităţii, liniştea sufletească şi, cu precădere, imensa sete de a dărui şi primi afecţiune şi iubire.

Romanul Cronicile Genocidului, o frescă social-politică în care erosul e la loc de cinste, se încheie în această notă, a morţii singurei  femei ce-şi făcuse cuib în inima protagonistului şi care, în plus, îl scosese din mlaştina sărăciei gata să-l înghită: este vorba de încă tânăra directoare a unei şcoli din Piteşti, Brânduşa, ucisă în cele din urmă într-o casă din Sibiu de  sicari arvuniţi chiar de soţul ei legitim, „celebrul” jurnalist venal Laurian Susanu. În afara acestui cuplu straniu pentru un ochi neavizat, o jună femeie ce avea totul, material vorbind, dar cu sufletul cuprins de metastază,  şi un cvasi vârstnic şi slăbănog boschetar priapic, niciun alt personaj nu scapă din menghina sarcasmului tragic, climat al deziluziiilor şi promiscuităţii ce bântuie stihinic  pe tot parcursul cărţii.

Asistăm astfel la scene de o actualitate profetică, interpretate de personaje pe care parcă le-am mai văzut în bestiarul ce s-a perindat pe sticla OTV-ului (hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère, să nu-mi spui că nu te-ai uitat niciodată la acest canal!), începând cu prostituate contorsioniste cu tentative de sinucidere (Andreea, ţiitoarea lui Robert, o fugită de-acasă pe la şase ani, acum o blondă-roşcovană-sexy cu garsonieră în Dristor, moştenire de la maică-sa ce se căsătorise cu vreun boşorog în Italia), foşti puşcăriaşi, delincvenţi pocăiţi (Robert Diavolul însuşi, în tinereţea lui „ştanţată, însemnată cu fierul încins al discursurilor tătucului, adevăratul părinte al hoţilor, violatorilor şi criminalilor”)  şi terminând cu suita de vrăjitoare, astrologi cu computere, androide cu puteri paranormale, vizionari, politicieni sau jurnalişti demagogi şi corupţi, dar care, prin cele ce grăiau, se autopropuneau spre beatificare.

În lumea românească a lui Radu Aldulescu (mai ceva ca o bolgie dantescă sau ştirile de la ora cinci), cel mai bine o dusese Robert în cei aproape douăzeci de ani cât fusese gropar prin cele cimitire ale Bucureştiului. Acum, la 58 de ani (când consistenţa timpului era cu totul alta, „diluându-se până aproape de dispariţie”), de când se aciuase în garsoniera Andreei, cu care avea un copil,  abia de-şi găsise un post de  paznic de noapte la un imens bloc cu magazine la parter de pe Mihai Bravu, pe un salariu de mizerie.

Bun şi ăla, numai că Andreuţa lui nu plătise ani în şir întreţinerea, drept care primise citaţie de evacuare. Robert găseşte ieşirea din impas: să vândă garsoniera, să plătească datoria de zeci de milioane, şi din banii rămaşi să-şi cumpere în provincie,  în Frăsinenii (Frăsinei ?) Vâlcei, la o oră distanţă de Piteşti, o căsuţă în blocurile-ghetou de pe timpul regimului ceauşist. Zis şi făcut.

Adevărul e că autorul cunoaşte foarte bine provincia românească, cum era înainte şi după toaletarea ei de după anul 2000, cu terifianta polarizare socială în „mizeri şi bogaţi”, plus felurite sindroame ce-au infestat un ţesut social, cândva solidar, acum ireversibil centrifugat: egoism de prădător(a se vedea portretul gogolian al cămătarului Auraş Crivac), singurătate, înstrăinare sufletească, ţicneală, stricăciune la cap, sinucideri, boli letale, accidente, crime, bătăi, certuri, scandaluri, dar şi arivism cu orice preţ (a se vedea cazul jurnalistului local Laurian Susanu cu a sa „Foaie argeşeană pentru minte şi cuget”, personaj în linia celor celebre concepute de Caragiale, Camil Petrescu sau G.Călinescu).

Un alt personaj remarcabil este Miron Geană: angajat la combinat vreme de 20 de ani, apoi disponibilizat, devine camaradul lui Robert în feluritele expediente care să le-aducă un ban cinstit. Văzând că nu-i mai prieşte nimic, Miron ajunge în cele din urmă „impresarul” unui Elvis local, îmbogăţit de război. Exponenţial pentru baronii locali este  primarul Vasile Robu care întrerupe căldura în bloc, deşi afară sunt minus 15 grade etc. Memorabilă este şi reîntâlnirea  Diavolului, după 30 de ani, în satul dintre dealuri, Mohaci, cu Lenţica, acum văduvă, o iubire de tinereţe şi mama Brânduşei: atmosfera este una depresivă,  două singurătăţi ce-şi amintesc clipe defuncte, ca şi cum s-ar jena că timpul i-a desfigurat. Pentru Robert însă se iveşte ocazia vieţii: abia de-o zăreşte pe Brânduşa plecând într-un BMW, venită în vizită la maică-sa, ca să vezi coincidenţă, chiar în aceeaşi zi. De-ajuns pentru Radu Aldulescu să lege firele epice, declanşând viitoarea, neverosimila idilă dintre Brânduşa, directoarea unei şcoli din Piteşti, şi Diavolul ce concura pentru un post de gardian. Este convocat la biroul secretariatului, unde i se comunică decizia: dintre zecile de petenţi, el a fost  cel preferat. Din acea clipă, tânăra doamnă îşi dă pe faţa arama de nimfomană („ciorica asta cu trup de pisică maidaneză”), un bun prilej pentru autor de a disemina scene de sex de toate felurile, din toate poziţiile posibile şi în orice loc (inclusiv în hoteluri), fără perdea, ca şi limbajul aferent. Lui Robert, deşelat de prestaţia pe măsura focului şi disperării cu care i se livra Brânduşa („io te-am iubit cu disperare, tu mi-ai făcut zilele amare!”), dar răsplătit regeşte de tânăra sa amantă, de fapt soţie a lui Laurian Susanu ( practicant prin articolele sale, reproduse pe zeci de pagini în roman, al mercenariatului şi şantajului), nu-i vine să creadă prin ce trece: este ultimul dintre cei 100 de amanţi întâmplători ai Brânduşei ( cerşetori, psiholabili, obsedaţi, demenţi, roşi de diferite metehne). El, Robert Diavolul, este dus cu BMW-ul  la un hotel din Câmpulung de floricica lui, el, care fusese alungat din casă de Andreea, care avea cazier, dormise prin autogări, prin case părăsite, scări de bloc, parcuri, mâncase din gunoaie. Crede că e un vis, simte că reîntinereşte şi, totodată, are presimţiri negre.

Ce-i drept, Brânduşa fusese îndrăgostită în adolescenţă de Laurian, aveau doi copii superbi, dar acum se urau de moarte, căci celebrul jurnalist nu se mai atinsese de ea de ani buni,  dedicându-se trup şi suflet ziarului, afacerilor  nocturne, beţiilor de la care, fireşte, nu lipseau femeile, venea în zori acasă, făcea scandal, o lovea etc.

Fapt e că Andreuţa află de peregrinările amoroase ale lui Robert Diavolul (telefonul anonim al eternei doamne dezinteresate!) şi îl  mustră, îl măscăreşte, îl blestemă, îl înjură cu vorbe demne mai curând de un puşcăriaş decât de o mamă de copil. În concluzie, ea înscenează o nouă sinucidere, dând drumul la gaze. Din fericire o trezeşte din adormirea ce putea fi ireversibilă, copilul ce se întoarce de la şcoală.

Referindu-ne strict la unele performanţe de limbaj, nimeni nu l-a întrecut până în prezent pe Radu Aldulescu în privinţa expresivităţii dizgraţiosului, a detaliului hiperrealist, cu precădere din ambientul rural ce îi este, cum spuneam, extrem de familiar. Originale în mesajul lor, doldora de umor amar, sunt anume ticuri sau refrene, tip „să am bani de cheltuială ca s-ajung la primăvară”. Indubitabil este talentul scriitorului în a dialoga certurile de cuplu şi, mai nou, în a analiza tip anchetă sau confesiunea-anamneză. Scriitura este una anticalofilă, colocvială, plină până la redundanţă de expresii numind sau zugrăvind acte şi organe sexuale, fornicaţia ca scop în sine, vise erotice porno.

Pe coperta IV a versiunii franceze a romanului „Amantul colivăresei”, tradus la editura franco-elveţiană Syrtes (2013, 420 p.) cu titlul „L’amant de la veuve”, Radu Aldulescu era comparat cu Bukowski (acceptabil!), dar şi cu…Céline, ceea ce ni se pare cel puţin exagerat. Culmea este că unii cititori  sau chiar critici numesc frecvenţa limbajului deocheat din romanele lui Radu Aldulescu autenticitate, realism ş.a.m.d., şi aplaudă până la leşin aceste pilde de dezinhibare, uneori de-a dreptul infantilă.  Iată un fapt despre care cel mai nimerit ar fi să se pronunţe psihanaliştii, mă refer nu la autor, care, suntem siguri, o face premeditat, fiindcă respectiva manieră vinde cartea, inclusiv în Occident: Perversul cititor occidental abia aşteaptă să citească şi să aibă imagini despre o eternă şi fascinantă Românie, gură de iad. Cei cu documentarul, ce filmează fiinţe omeneşti scotocind în groapa de gunoi, au fost recent medaliaţi cu aur, după umila noastră părere, pentru denigrarea propriei ţări. Ceea ce miroase tare urât,  Credem, de asemeni, că ce e mult devine indigest, realitatea crudă nu este acelaşi lucru cu adevărul artistic şi e păcat de talentul lui Radu Aldulescu de portretist, de a aşterne lungi pagini de monolog interior, de dialog îngropat,  de descriptor al detaliilor ce fac sarea si piperul romanului, de a panorama peisaje, de polemist pe teme sociale, politice, literare etc. Dialogul pe laptop dintre anonimul corespondent (poate Laurian?)  şi Brânduşa include şi câteva fraze în jurul cărţii „De ce iubim femeile”. Laurian, deghizat în cetăţean german de origine română, îşi aminteşte cum autorul susţine că unul dintre motivele pentru care femeile merită respectul nostru este că ele nu se masturbează. „Tipul care a scris cartea nu numai că nu cunoaşte femeile, dar nici nu se pune problema că le iubeşte. Se iubeşte prea mult pe sine şi propria-i masturbare …”, conchide…Laurian.

Fermecătoare ni se pare trecerea de la epicul de toate zilele la cel elevat biblic, sacerdotal, la litania penitenţei (se simte chiar un patos dostoevskian al căinţei păcătosului), ceea ce nu exclude cruzimea viziunii dezagregării fiziologice şi anatomice a carcasei noastre efemere. Iată o probă de impecabil stilist dată de Radu Aldulescu, ce scrie cu toate simţurile în alertă: „Adulmecase totodată mirosul iute-putregăios, de capră, al lui Robert Diavolul, asemănător cu al lui, doar c-al lui e estompat în bună măsură de damful de rachiu care se face în zonă, din care Miron îşi trage vlaga şi exuberanţa. Îl mirosise şi totodată îi plăcuse figura de înger decrepit, cenuşie, cu plete rărite, cărunte, câlţoase, pe care se vedea că-şi făcuse de lucru printre cripte, gropi, sicrie şi morţi. Îngropase sau dezgropase morţi, spălase morţi sau mâncase din carnea lor, ce-ar mai fi contat?”. Suntem tentaţi să credem că un bun scenariu după această carte ar da la iveală un serial de succes de talia lui „Twin Peaks”.

O ultimă observaţie: Radu Aldulescu are un maestru, fără să-l fi cunoscut, în cubanezul Juan Pedro Gutierrez, de a cărui carte, „Regele Havanei”, am aflat întâmplător. Cărţile acestuia, tip Horror Comedia, cum s-ar putea numi stările şi coşmarurile  trăite de protagonist ( ceva-ceva din firea şi biografia lui Radu Aldulescu am recunoscut în unele gânduri ale lui Robert Stan, dar şi ale altor personaje din roman!), un genocid tropical udat cu rom cubanez, injectat cu droguri, sărăcie, şi sex cât cuprinde,  sunt transferate underground în Spania şi publicate la cele mai prestigioase edituri. În Cuba însă J.P.Gutierrez este cunoscut ca inofensiv pictor şi scriitor pentru copii. Deocamdată.

 

despre Radu Aldulescu

Comunicat Excludere din USR – Mircea Arman

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

========================================

Consiliul U.S.R., reunit în ziua de 10 iunie 2013, a luat act de situaţia creată la „Tribuna” din Cluj, prin numirea la conducerea revistei a domnului Mircea Arman. Este realmente şocant modul în care noul redactor-şef a înţeles să-şi impună punctul de vedere în ce priveşte programul „Tribunei”, şi încă în repetate rânduri, cu o totală lipsă de competenţă şi de cunoaştere a tradiţiei şi prestigiului uneia dintre cele mai vechi publicaţii culturale din România. Domnul Arman a renunţat, fără un minim efort de politeţe, la colaborarea unor personalităţi cu o reputaţie bine stabilită, înlocuindu-le cu veleitari care au umplut paginile revistei cu articole compromiţătoare. Domnul Arman a desfăcut contractul de muncă, fără nici un temei legal, unor redactori ai revistei cu vechi state de serviciu. A reuşit să-şi ridice în cap lumea scriitoricească, şi nu numai clujeană. Peste 500 de scriitori şi alte personalităţi culturale au semnat un protest. Într-un dispreţ absolut faţă de numărul şi importanţa semnatarilor, domnul Arman a recurs la ameninţări şi grosolănii inacceptabile la adresa colegilor domniei sale care au atras atenţia opiniei publice asupra ilegalităţilor comise. În interviuri, articole, scrisori pe internet, domnul Arman a atacat într-o manieră halucinantă U.S.R., al cărei membru este, prin vrere proprie şi nesilit de nimeni, ameninţând-o cu darea în judecată. Urmarea acestor acuzaţii, neprobate în nici un fel şi în termeni greu de reprodus, este atmosfera irespirabilă creată în viaţa culturală clujeană, care face din domnul Arman un caz nefericit.

Numirea la conducerea „Tribunei” ridică un mare semn de întrebare privind respectarea prevederilor legale: domnul Arman are dosar penal. Dacă citim textul hotărârii judecătoreşti (aşadar, nu presa „imundă” care nu-i este binevoitoare), remarcăm că întreg comportamentul domnului Arman în împrejurarea arestării domniei sale pentru conducere sub influenţa alcoolului, constând în jigniri aduse poliţiştilor şi medicilor de la IML – Cluj sau în invocarea importanţei persoanei şi operei sale, este reprodusă fidel de comportamentul noului redactor-şef în săptămânile din urmă. Năravul din fire n-are lecuire.

Considerând că domnul Arman se face vinovat de „fapte care aduc U.S.R. prejudicii materiale şi morale grave” (articolul 11, aliniatul b din Statutul U.S.R. adoptat în 2009), încălcând principiile şi normele deontologice prevăzute de articolul 2 şi, respectiv, 10, aliniatul a. Consiliul U.S.R. a decis, cu 46 de voturi şi 1 abţinere, excluderea din U.S.R. a domnului Mircea Arman.

http://www.uniuneascriitorilor.ro/10-06-2013-comunicat-excludere-din-usr-mircea-arman/

Capitolul 1- Memorii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

==========================================

Capitolul 1- Memorii

”Nu știam ce aș fi putut împărtăși despre ea, nu erau bucurii pe care le voiam uitate, dar totuși le scriam să-mi ameliorez dorul. Într-un colț din inima mea, ea încă exista, era vie, veselă și radia de frumusețe, ca în toți acei ani când ne iubeam pe plajă. Și atunci, oare de ce scriu toate acestea? E un jurnal spiritual, pe care, într-o zi, i-l voi arăta fetiței mele și-i voi spune: „Uite, ea este mami. Iubește-o!”Dar oare cum ai putea iubi o calamitate naturală, când eu însumi am alungat-o. Doamne, câtă rușine!”

Așa își începu Răzvan Mateescu prima pagină din jurnalul sobru. Își lăsa lacrimile să cadă pe foaia proaspăt iscălită, întinând cerneala, uitând pentru o secundă că era bărbat! Dar nu-i folosau la nimic aceste plângeri nostalgice ale trecutului. Trecutul nu putea fii modificat, poate doar amintirile, dar faptele erau concrete, lucide și greu de îndurat. Ajunsese la vârsta în care avea tot din toate, însă îi lipsea cel mai de preț lucru…ea! Cu un spirit rebel și o inimă haină, alergase mult mai rapid ca el, alergaseră în paralel până când au căzut amândoi în prăpastia fără fund. La vârsta lor dragostea nu era oarbă, era doar plină de mizerie și noroi, iar ei doi erau însăși fauna care completau groapa.

Privea disperat în încăpere, încercând să rememoreze trecutul, dar tot ce putea face acum pentru el, era sa scrie.

”Și ce, și bărbații plâng. Ei au cele mai aprinse lacrimi, cu ele se sting incendiile, ele aduc ploaia și fac soarele să răsară mai puternic. DA! Toți bărbații puternici plâng.” își spunea el printre suspinele amare, avand lângă el nelipsita poză a celei pe care-o iubise o dată.

Cu un zâmbet larg afișat pe chip și niște ochi verzi radianți, șatena strângea la pieptul ei bogat un superb buchet de trandafiri roșii. Roba cea neagră o strângea cumplit, iar panglica albastră pica dezordonat pe umărul scheletic, însă zâmbetul învingător refuza să dispară. Ea însăși părea emblema supermă a fericirii, un idol al frumuseții morbidului.

Rama maronie era cea care-o ținea captivă pe tânăra absolventă, însă jos de tot, în partea stângă, se putea descifra un scris frumos de copil ordonat: ”Te iubesc, a ta pe veci, Anais!”

Își amintea cu drag acea zi înfloritoare, o zi specială care avea să le schimbe cursul împreună, căci ce nu știa el, avea să afle mult prea târziu. Dorințele lor nu se intersectau, speranțele lor erau diferite iar sentimentele pe care le nutreau putrezeau în decor. Ea voia să zboare, să atingă cerul cu picioarele, să-și facă aripi de ceară care se topeau doar la stele. Dar stelele o iubeau, ea era rupta din cer, o parte nocturna din zi, un amalgam se trairi și sentimente incerte, iar el… ei bine, el era doar o umbră. Umbra secundară în propriul lui film. Rolul lui era să păzească o comoară deschisă tuturor.

Avea momente când se întreba de ce face toate acestea, unde va merge și cu cine, dar nimeni nu-i oferea un răspuns și tot acel nimeni îl ignora pe propriul lui drum pavat cu succes. Era un război, o furtună uscată din care ieșea doar unul, cel care-și juca cel mai bine cărțile.

De multe ori pachetul se amesteca și se-mpărțea egal, dar alteori lucrurile nu mai rămâneau la fel. Cărțile plecau singure de pe masa de joc, își alegeau posesorul și-l urmau oriunde. Cu puțin noroc pierdeai, iar daca aveai ghinion erai cel mai bun jucător, la o masă de doi aveau loc și patru câteodată, dar niciodată unul .

”Ce diavol de fată, ce înger suprem întrupat într-un corp fragil.” acestea erau vorbele lui către ea. Părea o pictură sacră, lăsată la îndemâna tuturor, fără avertisment sau instrucțiuni de folosire, însă cel care-o prețuia cel mai mult suferea.

”De ce m-ai chinuit, aș fi întrebat-o, dar nu mi-ar fi răspuns. Ea niciodată nu-mi răspundea. Avea concepțiile ei, menatlitatea ei atotștiutoare care te speria de propria-ți viață. Era un mister, o enigmă pe două picioare lungi și bronzate, o combinație puternică cu diferite rase hibridizate, indignându-te, făcându-te să te simți inferior „speciei ei”. Cât am alergat după tine, ca până la urmă să-mi pună soarta piedică, dar ironia făcea ca tu însăși să fi soarta, a mea, a ta… a tuturor. Ce puteri ascundeai, demonule cu ochi reci?!”

Își privea crispat notițele și nu-i venea să creadă că tocmai el avea puterea necesară să relateze acele lucruri inumane. Închise ochii în încercarea jalnică de a șterge totul, dar trecutul nu fuge, el așteaptă momentul prielnic să te atace și când în sfârșit îl găsește… atunci te distruge. Te aruncă, te sfașâie de caracter și personalitate și te tăvălește prin rușine. Flutura disperat din palmă în încercarea jalnică de a alunga o amintire fugară, dar era prea târziu. Aceasta se plimba prin fața lui, goală și-l dezbracă de prezent. Îl devora de viață .

”22 ianuarie 2011, o zi pe care nici un muritor n-ar trebuie s-o dea uitarii. De ce? Prin simplul fapt că atunci ….” lăsă stiloul jos, adormit. Avea să continuie mâine mica lui poveste de viață, căci acel demon care-l privea din spate nu disparuse, iar el se temea. Avea ochii roșii și gura forțată într-un rânjet sinistru. Viitorul îl privea și el cuminte din fotoliu, își luase cana de ceai în barțe și asculta timid. Doar prezentul era dezamăgit de rezultat. Stătea la dreapta lui și-l înspăimânta prin acei ochi de sticlă, goi. Închise carnețelul și îi privii pe toți trei. Se apropie stânjenit de cel mai puternic și-i zâmbi stângaci.

”Continui mâine!” îi spuse, iar acesta pufni pe nas, un abur fierbinte, în mod aprobator.

Negura Minţii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

===============================

Lângă mine şade-un orb
Din pahar de aur sorb
Mă priveşte trist un corb
Vărs o lacrimă-n pahar
Vinul s-a făcut amar
Ascultă simfonia cea barbară
Apropiindu-se tristă fanfară
Armonizând haosul din gară
Este cald, se face vară
Zeci de dorinţe
Sub stele ascunse
În negura nopţii acestea-s ivite
Dar în atmosfera tristă-s strivite…
Corbu-i al lui Edgar Poe
E un clasic veşnic nou
Redând un macabru stil
Dând un aer mai ostil!