Îmi trec mâna prin părul străin,
primesc căldura trecutului
din privirea pierdută în sticlă,
ating trupul lipsit de culoare.

Mă privesc printre nori,
caut umbră celuilalt eu.

Cânt oglinzii veşnica pomenire
strângând în pumn rozariul.

Flăcări din chipul răvăşit
cuprind cu patimă argintul,
zâmbete demonice răsar
din cercurile de lumină.

Se zguduie o rază de cleştar
pe buzele sfâşiate de piatră.

Sărut mâna moartă
încleştată pe umărul meu.

ridicaţi odată, capacul fântânii!
ce mai aşteptaţi?
urniţi piatra care împiedică ochiul să vadă orizontul!
la rădăcina zidului, râurile îşi chibzuiesc viitoarele cărări.

voi, copaci-beţi de gravitaţie,
ridicaţi-vă trunchiurile
căzute
de-a curmezişul răsăritului!
daţi voie flăcării să se prevale într-o explozie de fructe binemirositoare
ale sufletului!
cojile vor sparge balonul întunericului şi singurătăţii.

incizie în mintea hoardei oarbe
care-şi
caută haotic altarele iertării.
*
s-a trudit şi nu a prins nimic;
pentru cuvântul Lui, a mai aruncat încă o dată mrejele:

scheletul metalic nu-l mai ţintuieşte în cărucior;
roţile imaginaţiei îl duc pe serpentinele atemporale, ale unei tinereţe-fără-de-moarte,
spre…:
minunata făptură-n straie de sărbătoare,
care, îl aşteaptă sub bolta de salcâmi înfloriţi, s-o îmbrăţişeze cu foc.
spre tine,
din ce în ce mai aproape,
din ce în ce mai prelung,
cântecul
fluierului
coboară şi urcă văile dragostei!

printre crengi:
tropăit de bucurii împărtăşite.

la ieşirea din marea strâmtoare,
luna
apare
pe cealaltă faţă
a viselor noastre.

Între iadul trecut şi cel prezent,
călător pe amprente de cimitir
parfumate în iz de tămâie
cerşeşte mila stelei căzătoare
privind ochii dornici
de simţuri sub lună.

Ura tremură în sânge,
cântă imnul lui Hades,
aşterne pe tencuială lacrimi
scurse din orbitele goale
luminate de candelabre
înfipte în cerul pământean.

Tremură genunchii goi
sub cuvintele în armură
scuipate de călugări.
Aude chemarea din ceţuri,
caută cu silă cavoul
cărând crucea.

Trandafirii înfipţi în palme
îi gâdilă rănile.
Suliţa de lumină sfâşie
tăcerea sticloasă ce îl primise
trimis din milă de arhangheli,
răsplată pentru durerea promisă.

Zâmbetul tăios pe chip,
pecetluit de nemurirea nopţii,
se închide plângând.
Se afundă în mocirlă,
râuri ascunse de pământeni,
caută cheia tenebrelor.

Umbra zilei sfinte îngheaţă
pictată pe chipul femeii în negru.
Braţul ce ţine lancea cade,
pierdut în vise roşiatice
smulse din soarele verii trecute,
peste trupuri de noapte bătrână.

Bufniţa se aşează în palma întinsă,
caută mila cimitirului gol.
Tremură sub lacăte glasul,
porţile cad la picioare.
Se aruncă pe masă şi Asul
pierdut în mâneca dreaptă.

Parfumul de damă sugrumă trecutul,
îmbrăţişările din noapte se sting,
se ară brazde-n prezentul de ceaţă
îmbrăcat în hainele iernii trecute.
Rujul discret ascunde paloarea
buzelor lipsite de sânge.

Sugrumat de umbra ei
caldarâmul mai poartă paşii
spre templul unde ascunde
prezentul şi sângele scurs.
Pisica neagră îşi drege glasul
sub felinarul batrân.

Mortul continuă tăcut dansul
în drumul spre iadul promis.
Spatele frânt de vorbe călţoase
se îndreaptă o dată cu biciul
primit din vocea de sticla
venită cu ea.

Cade din patul de moarte,
caută cu sete paharul
să-şi bea cucuta menită.
Târâie ghiuleaua primită
printre norii crăpaţi de lumină
în drumul spre ghilotină.

Trupul zâmbeşte macabru,
comdamnarea cade pe piept,
moartea păşeşte discret.
Îngerul pune pecetea,
priveşte umbra tăcerii
plângând pe mortul călător.

această colosală invenţie – osul -
care nu se sparge precum sticla
care nu sfâşie carnea precum hiena
care nu-şi face sieşi rău
care nu moare când totul e mort -
îşi eternizează discret existenţaosul ştie să fie ferm şi să nu şovăie
osul ştie să fie calm ca un sfânt pictat pe icoane
osul poate să se rupă brutal dureros brusc
dar să nu se îndoaie niciodată
osul ştie să fie pentru că e
osul ştie că e pentru ca să fie
are verticalitatea neştirbită
chiar când stă pe orizontală

pactizează cu cuţitul până la un punct
pactizează cu linia continuă până la o virgulă
pactizează cu carnea până la piele
pactizează cu gândul până la frunte

această colosală inventie – osul -
îşi (în)toarnă măduva-n nemurire
sângele se hrăneşte din os
mâna se mişcă din os
timpul se citeşte prin os
osul se naşte pe el însuşi din os
trecerea prin lume se dovedeşte prin os

zeiţo, această colosală invenţie
te-a adus la mine, te-a adus
din mine provii. provii ca o mărturie a vieţii…
ah, femeie! din os tandru de coastă eşti făcută
os fără de care trupul meu n-ar putea fi întreg

femeie din os, cu trup de os moale
îmi închizi ochii într-o aţipeală dulce
sub două dimineţi apatice
şi mă trezeşti apoi mai încolo
când deja ajung la vârsta de os
a epocii de os
din care-mi culegi scheletul filiform
pentru a mă îngropa
în pământul tău reavăn
spre o altă renaştere

astfel oasele mele – aceste colosale invenţii -
se vor esenţializa într-un fluier sau altceva
mult mai înalt şi mult mai pur
un fel de sunet
nici cântec nici şoaptă
al unei iubiri
dezosificate
de celălalt

Sub a zilei pleoapă, pe genunchi de rugă
Răsăritu-mi pare iarăşi binecuvântat
Ştiu că din înalturi Tatăl ne-a iertat;
Dragostea Lui sfîntă pururi să ne ajungă.Ştiu că peste toate sorţii de izbîndă
Împăcări vor cerne pe înguste cărări,
Însuşi Fiul slavei din înalte zări
Scoborî-va pacea grijitoare, blândă.Ştiu, o Doamne sfinte, voia-Ţi mă împresoară
Bucuria-n ceruri va cunoaşte sens,
Fericiri de taină răsplătind intens
Pămîntesc tumultul către odinioară.
………………………………………………..
Ştiu, calea e îngustă înspre împăcare
Din cer sfinte raze aduc luminare.