Arhiva revistei

Pe peron

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

================================

Într-un răsărit singuratic de vară
Stau şi fumez pe peronul din gară
Se apropie un tren de Bucureşti
Plin cu doamne cochete
Privind sictirite la bărbaţi cu buchete

Arunc chiştocul
Şi iese fumul din horn
Trenul anunţa plecarea urlând cu putere
Ca un luptător ce sună din corn

Dau să plec şi mă pierd cu mulţimea
Privind cum revine în Bacău studenţimea
Când gara se goleşte
Şi liniştea se lasă
Îmi revin din beţie
Şi mă duc înspre casă.

Scrisoare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,75 din 5)
Loading...

===============================

Un stilou ce scrie roşu
Şi tocul sunt a mele vene.
Ce stranie cerneală,
Dar n-am cu ce să scriu.
De aceea pana-i înfiptă,
De fapt este o ţintă
Ce-n vînă e înfiptă
Şi scriu scrisoare ţie.

O ultimă scrisoare
E scrisă pentru tine.
Şi ultima cerneală
Din bizară călimară.
Poţi spune că-s nebun,
Căci scriu cu sînge acum
Şi chiar de sunt nebun
Să ştii că te iubesc oricum.

I.O.A.N.A.

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

====================================

I-am dat un trandafir
O dovadă de iubire
A fost plăcut surprinsă
Nu o mai văzusem atât de zâmbitoare
Am făcut-o să se simtă de dragoste cuprinsă
I-am provocat cândva durere
O hrănesc în schimb
Acuma cu putere
Nu mai contează ce a fost în trecut
Acum ne dorim doar un viitor plăcut
Indiferent de ce va fi
O să îi stau mereu alături
Atunci când îi va fi greu
Nu mă voi da înlături
Atât a-şi vrea să ştie…
I-am dat cadou inima mea
O va primi de vrea
Acum s-o înveselesc
Nu o să mai greşesc
Atât am vrut să ştii, Ioana!

Însetarea absolutului de sine

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 4,40 din 5)
Loading...

========================================

Am trecut graniţa somnului, cu mai puţină naivitate şi poate mai puţin orgoliu,
depănînd prin labirint manierismul cosmic al frescelor de la Ajanta
şi amintirea unei insule ce înfloreşte cu brusca exuberanţă a liliacului alb,
cu ciorchini grei ca de zăpadă, cuvîntul de dincolo de cuvinte. După măsura îngerului.
Şi n-a rămas decît această poveste cu gustul tău dulce încercuit de melci albaştri,  obişnuiţi să suporte singurătatea noastră, inclusiv lucrurile
aşa cum sînt în aparenţa lor, la liturghia de duminică.
Altminteri în fiece vis pe care-l ascund în buzunar iarba încolţeşte împrumutînd memoria altora,
înainte de noi înşine, exact ca acelea pe care le păstram în sertare, zile-n şir spre sud, altfel ce sens ar avea un ţărm pe care nu-l poţi uita?
Toate acestea sînt pentru mine atît de limpezi încît îmi pare că nu au nevoie de nici o explicaţie şi de nici un efort de-a le vedea altfel.
De ce să privesc cerul în fundul unei fîntîni cînd pot să ridic privirea în care eşti numai tu, infinitul ascuns în fiecare dintre noi, o fotografie în sepia teribil de dragă la care nu vreau să renunţ niciodată, sfidînd orice lege a firii,
pentru simplul motiv că mai am nevoie de timpul despicat în două de ape,
de ziduri în care să ne înăbuşim ochii de piatră,
zîmbetul fragil din uşa dormitorului sau ceasul bătînd ora trei în fum gros de havană.
În vechiul port asurzit de valuri caut un drum alungit ca siluetele din pînzele lui El Greco printre sălcii,
o adresă în vîrful gîndurilor, un nume cu sufletul desculţ.

De ce trebuie mereu să te găsesc dacă nu te-am pierdut niciodată?

TĂCEREA DESTINULUI – UN ROMAN DESPRE TRĂIRE ȘI SUFERINȚĂ

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

tacerea destinului

Romanul Tăcerea destinului este semnat de Ileana Lucia Floran, a apărut la Editura Emma, 2012 și poate fi considerat, pe drept cuvânt, un roman polițist. Lectura captivează de la primele pagini, cu atât mai mult cu cât trama epică, insolită prin modul țeserii și finalizării ei, ne scoate din iureșul vieții cotidiene, prozaice, terne și lipsite de orice strălucire. Firul sinuos ne antrenează în dezlegarea unor noduri, taine aparent de nepătruns, care capătă treptat amploare, ca într-un crescendo tulburător. Asemeni unui bulgăre de zăpadă în cădere, subiectul și conflictele, exterioare și interioare, capătă proporții nebănuite. Ceea ce părea transparent sau, altfel spus, ușor de decriptat, se opacizează și se complică, astfel încât „veleitățile de detectiv” ale cititorului sunt supuse unui dificil examen. În cele 138 de pagini, căutăm împreună vinovații, a căror identificare se pierde în meandrele unui caz greu de soluționat.

Titlul conține două substantive articulate, unul în nominativ, profund ca însuși misterul pe care îl ascunde, urmat de un atribut genitival, care trimite la tema sorții neînduratoare, moira sau fatum, atât de prezente, ca temă, în opera marilor gânditori ai tuturor timpurilor. Viața ne supune la grele și nebănuite încercări, la obstacole adesea imposibil de surmontat, o luptă permanentă cu trupul, cu lumea, cu diavolii – dacă ar fi să ancorăm definiția într-un cadru de gândire preponderent teologic. Oricum, viața, în esența ei, se sustrage oricăror definiții.

Despre aceasta vorbește romanul de față, al cărui incipit ne introduce ex abrupto în conflict: vin pe lume doi gemeni, un băiat și o fetiță, sub atenta supraveghere a personalului medical. Suntem siderați de atitudinea mamei, care respinge fetița, sortită abandonului și, implicit, unui destin sinuos și presărat de clipe de un real tragism. Suntem tentați, în mod firesc, să condamnăm mama și gestul său incalificabil, dar, urmând pas cu pas țesătura epică, vom deveni martorii unor situații cu totul imprevizibile, care amână explicarea și soluționarea misterelor, întârziind secvența deznodământului.

Dacă alegem să repovestim narațiunea pe momentele subiectului, nu la modul didacticist, ci în intenția de a sonda în adâncurile semnificațiilor care se ascund unei lecturi de suprafață, am spune că trecerea rapidă peste expozițiune și intrigă nu face decât să ne sporească și mai tare interesul față de secvențele cuprinse în partea amplă a desfășurării acțiunii. Punctul culminant poate fi surprins în mai multe segmente, pline de suspans și de tensiune. Credem că momentul în care Ioana, fetița adoptată, este răpită la vârsta de opt anișori, tulbură în gradul cel mai înalt ritmul respirației cititorului, prins efectiv captiv în mrejele palpitantei lecturi. Ioanei îi este hărăzit un destin nu tăcut – previzibil și lin, ci, din contră, unul zigzagat și plin de tumult: este închisă într-un orfelinat, cunoaște diferite medii, diverși oameni, o lume meschină, în care ticăloșia, răutatea diabolică, setea de putere și de bani sunt cuvinte de prim ordin.

Ioana cunoaște, de asemenea, și alte destine dramatice, precum cel al lui Nuți și a altor copii nefericiți ca ea, damnați unui cerc închis, carceră fără perspectiva eliberării. Soarta acestora ne impresionează până la lacrimi, luăm contact nemijlocit cu un cadru surprinzător: un sanatoriu de boli psihice, spațiu morbid, ce exclude, prin definiție, noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa salvării prin iubire, prin atenția și afecțiunea celorlalți, sau cea facilitată de școală, carte, instruire, copiilor interzicându-li-se pe deplin aceste elementare drepturi).

Ioana este pierdută, apoi regăsită, și iar pierdută, urmând ca, în final, comisarul Popa să aducă lumină în obscurul și complicatul labirint. Personajele principale sunt Vlad și Carmen Stan, medicul Dora Doinescu, secondate îndeaproape de alte chipuri – senine și luminoase, precum cel al Magdei Panciu sau al cuplului Docea, sau, din contră, roase de răutate, aroganță, lăcomie (directoarea-tartor, chip odios și mârșav) sau de boală (Vlad, caz clinic).

Investigăm, așadar, un caz, pe cât de insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer analizate nu la nivel de țesut epitelial, superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și cu intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și disciplina unui detectiv. Romanul devine oglinda realistă a unor niveluri și paliere diferite, de la mediul spitalicesc, la cel familial, apoi spațiul ostil al unei gări, trecând prin iadul caselor de copii instituționalizați și al dramelor greu de imaginat pe care aceștia le trăiesc. În toată această odisee zguduitoare ne este călăuză Ioana, copil plăpând, dar plin de curajoase inițiative. Alesele virtuți cu care este înzestrată, precum și dorința nețărmurită de a-și regăsi familia, din sânul căreia a fost brutal smulsă, o ajută să iasă din cele mai stranii și zguduitoare încercări.

Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne extrem de puternic impregnat în suflet, ca o efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde a încolți și a se pârgui chiar, în mintea noastră, deoarece stăruie cu obstinație: acela de a redenumi cartea, nu cu eleganța rece a tăcerii unui destin tragic, ci cu bogăția aristocratică a unui nume de copil cu suflet nevinovat, dar călit prin suferință – IOANA

 

prof.dr.Mihaela Rotaru

 

Nebunie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

===========================================

E-o veche maladie ce mă stăpâneşte;
Dar n-ai avut nicicând dorinţa să-mi dai leacuri.
Nu ţi-a păsat vreodată ce sufletu-mi nutreşte
Închizând uşa, mă cautai printre cearceafuri.

Şi mă găseai căci eu am fost mereu acolo,
Ţi-am dat mereu zâmbetul meu candid,
Ţinându-mi inima în mâini îţi spuneam „ia-o”
Iart tu, avar de ea, o devorai avid.

Ce-mi pasă mie dacă m-ai facut să plâng?
Ce-mi pasă… dar nepăsarea e aşa o boală!…
M-ai pus intenţionat cu muritorii-n rând
Spre a nu-ţi crede că mie-mi faci vreo greşeală.

Eu n-am crezut vreodată ca ma poţi iubi,
Dar am sperat întruna în privirea ta;
Speram că focul iadului din ea mă va mistui…
Să ard sub crunta dominare-a ta.

Se pare insă că-s prostesc imună flamei lor;
Poate chiar eu fiind un demon rătăcit,
Ce şi-a vândut puterile, rămânând şi dator,
Unui semene, în înger acoperit.

Neîndurator, nemernic, un phoenix mare-n zbor,
Vei râde chiar şi când, sfârşită,
Voi pune mâna pe revolver, îndreptându-l uşor
Spre unul dintre noi, alegând ţinta greşită.

Şi-mi vine-acum să plec şi să uit tot
Şi-aş vrea să dau întregului univers foc…
Aş vrea să-i cer lui socoteală de ce nu pot
Ca unde tu nu esti, eu să nu ma întorc.

Tu m-ai innebunit. Mi-ai luat iubirea
De parcă tu erai al ei destinatar.
Dar sigur cel ce-a scris pe plic adresa
M-a pus în gluma drept expeditor final.

Dar ştii ceva? Doar tu eşti cel ce râde,
Un emisar al morţii sufletului meu.
Cu toate astea, îţi las îmbrăţişarea să mă-ncânte,
Să m-ameţească… Tu, Hades, singurul meu zeu.

Tu nu iubeşti, tu doar calci în picioare;
Dar eu te vreau şi iţi ador maleficele şoapte
Respir un aer otrăvit de-iluziile tale-amare,
Dar mai ştii ceva?… Nu voi muri din dragoste….

Bacovia

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 2,75 din 5)
Loading...

=======================================

În depărtare sună înfundat
Acorduri de pian
Redând un sinistru
Marş bacovian
A reînviat poetul centenar
În vestmântul funerar
În Bacăul său pustiu
Cu aspectul plumburiu
Se întoarce într-un amurg violet de toamnă
Privind spre o tristă doamnă
Şi sorbind încet din bere
El îşi ia la revedere

Dincolo de daruri sunt oameni care aşteaptă să fie citiţi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Dincolo de daruri

 

Pe unii scriitori oneşti, în ciuda faptului că nu au popularitate şi nu sunt prezenţi în librării, îi descoperim pe Internet sau în reviste din provincie şi ne bucurăm de impactul pozitiv pe care cărţile lor îl au asupra sufletului nostru. Un exemplu ar putea fi şi volumul bilingv de versuri „Dincolo de daruri” / „Beyond gifts”, semnat de Ileana-Lucia Floran şi publicat la editura Emma 2012. Mai mult de atât, după cum precizează şi Silviu Guga în prefaţa cărţii, „Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca.” Ca o completare, reamintim cititorilor că autoarea se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fiind preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi promotor cultural prin concursul de creaţie literară „Visul“ şi revista culturală „Visul“.

Titlul cărţii nu este doar o invitaţie la sursa generozităţii poetice – sufletul – dar şi un strigăt de ajutor, „un continuu S.O.S.” („Alfabet dificil”, pag. 68). Dincolo de daruri întâlnim dezamăgirea, rătăcirea, pierderea şi neputinţa de a reveni în trecut pentru a schimba macazul vieţii. În locul omului plin de energie şi sentimente împlinite descoperim omul absent, autoarea, „învinsă de obişnuinţă”, „rămâne pe veci în sclavie, baladin la curtea unui rege afon” („Abandonarea realului”, pag. 24). Simţim în poezie „teama care cuprinde, învăluie şi seduce” („Punct de sprijin”, pag.28), regretul pierderii persoanei iubite, regretul trecerii, astfel încât tristeţea nu poate fi alungată, „este doar o repetiţie generală”. („Repetiţie”, pag. 40).

Poeta simte din când în când şi nevoia răzvrătirii, mărturisind că nu vrea să mai fie „copacul fără frunze, care-şi înalţă crengile până când se descompun” („Copacul”, pag. 48), că mai are „tupeul să lupte, măcar s-ajungă în propriul său vis”, ea „trăind în visul altcuiva…” („Lucruri ciudate”, pag. 52). Paradoxal, tot ea spune că „am scuturat pomul cunoaşterii / şi stau, acum, deznădăjduită, / între fructele căzute / fără curajul de-a le culege. („Poate”, pag. 56). Cu alte cuvinte, prea multă „filozofie” în versuri, prea mult „poate” şi prea puţină acţiune, determinare, indecizia autoarei influenţând nota finală a cititorului.

Dar poeta nu ne minte, ea scrie exact ceea ce simte, trecând prin tot felul de contradicţii sufleteşti, încercând să răspundă tuturor întrebărilor care-i trec prin minte, încercând să găsească o cale de ieşire din labirintul amintirilor, mergând pe firul ariadnic al unei poveşti de dragoste, „ca un simplu şi veşnic călător / cu inima căzută în humă / şi cu viaţa mereu trăită pe jumătate” („Fenomen în oglindă”, pag. 92).

 

Ionuţ Caragea, 6 aprilie 2013

Câmpia şi râul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

==================================

În câmpie, o întindere mulţumită,
lanuri împart şi despart cu drumuri,
vântul flutură steaguri prin porumbişti
şi spice foşnitoare prin grâne
împreună cu bucuria.
Pe pământul aburind jilav
ierburile coapte se-ncing la poveşti,
păsări arătoase păşesc peste ele cu sfială.

Fetelelor peste noapte mature,
le crescuseră dâmburi pe piept,
părul se colora ca la porumbul de fiert
care pierduse laptele din boabe.

Cu sălcii înlăcrimate şi plopi foşnitori pe mal
râul vroia să le vadă în undele sale.
În fiecare vară păstra nisipul încins
şi ştia să le asculte dorinţele.

Timpul se muta prin anotimpuri
în unele mai nărăvaş în altele domol,
orice uitare îl îmbătrânea puţin.
Numai vântul fără odihnă
trece printre maluri şi nu-i citeşte
nici măcar apele tulburi.

Fata şi lacul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

=======================================

Singură se bucura
dând ocol lacului
cu paşii uşor săltaţi.

Undeva
printre sălciile despletite în ape
şi mai în depărtare nuferii galbeni
îi răspund cu tandreţe, lasă un zâmbet
amintire
pentru serile petrecute în barcă.

Vor veni poate alte seri
în care vei ieşi cu barca
dintre trestiile de vânt
şi nu va fi nicio fată
să aştepte la debarcader.