Arhiva revistei

DAC-AI SĂ VII UŞOR ŞI-AI SĂ MĂ-NTREBI

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

=========================================

 

Dac-ai să vii uşor

şi-ai să mă-ntrebi,

de te iubesc…

şi mai ales de ce pe tine…

am să-ţi răspund cu adâncă-nfiorare,

că sunt sărace vorbele… puţine…

că inima îmi bate mult prea tare

şi aşa-ţi vorbeşte cel mai bine…

 

Dar ca să nu te las în aşteptare,

înainte de-aţi putea rosti,

o să mă-nvălui în iubire şi mai tare,

numai aşa îmi poate sufletul vorbi…

 

O să-ţi şoptească totul ochii mei,

în care freamătă cu dor o mare,

care-a furat din vraja florilor de tei

mănunchiuri, ca să facă între noi cărare…

 

De te iubesc…

şi mai ales de ce pe tine…

e-aşa pentru că tainic am simţit,

cum toate sentimentele din mine,

ce niciodată nu s-au împlinit,

sosit-au pe o punte… de la tine

şi tremurând, cu sufletu-mi s-au contopit…

 

De te iubesc…

şi mai ales de ce pe tine…

vreau să mă-ntrebi în fiecare zi,

ca amintindu-mi ce-am greşit mai ieri,

să nu mai gust tristeţea orice-ar fi

şi să ne pierdem iarăşi sub poveri…

 

Am învăţat ce-a trebuit să-nvăţ,

acum mi-e dragostea mai multă, mai deplină,

acum de Dumnezeu… de tine mă agăţ,

de zilele ce ştiu că au să vină…

ANOTIMPURILE

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

======================================

 

Anotimpurile se perindă,

călătoresc nestingherite,

printre stoluri de aripi

înmuiate în amurguri sângerii,

printre vise ce tresar

odată cu veşnicul început al zorilor,

printre fantasme desenate de vânt,

în joaca lui cu plutirea norilor,

unde adăpostindu-se,

stau lacrimile strălucitoare ale cerului…

 

 

Unul după altul,

vin şi pleacă,

asemenea unor pribegi ce colindă,

dintr-o zare către altă zare,

rătăcitoare caravană

ce-şi schimbă straiele din mers…

 

 

Primăvara dezrobeşte culorile înlănţuite,

eliberează conturul pomilor ce dau în floare,

îndeamnă sufletele obosite să renască,

zâmbind alaiului de petale,

redeşteptându-le dorinţa de-a trăi,

aşternând pretutindeni pe frunzele fragede,

poveşti despre iubire,

cu rânduri scrise care aproape sunt o tăcere…

 

 

Vara încălzeşte dragostea,

frământându-i aluatul care dospind,

se coace în arşiţa soarelui,

ispitind inimile şi simţurile,

cu aroma ca de pâine rumenită

a iubirii ce pluteşte în aer,

hrănind perechile ce se sorb din priviri…

Toamna prelinge melancolie,

dăruind ca o dulce consolare,

belşugul fructelor ce apleacă ramuri,

şi-odată culese,

îşi iau rămas bun de la frunzele

ce îşi aşteaptă cuminţi straiul de aramă…

 

 

Iarna cheamă amintirile,

ce stăteau gata să cadă-n uitare,

îndreaptă paşii gândurilor,

pe cărările dintre inimi,

pregătind ninsorile care-n taină,

vor aduce cu cernerea lor,

noian de sărutări râvnite,

dăruite la gura sobei…

 

 

Anotimpurile se perindă,

neobosită şi misterioasă fremătare,

mistuind cu lăcomie,

file rupte din mereu alte şi alte calendare…

EŞTI DRAGOSTEA MEA

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

===================================

 

Eşti ploaia

pe care-o strâng setos în căuşul palmelor,

picătură cu picătură,

să-mi ude florile ce le port în suflet…

 

Eşti adierea

ce-mi mângâie faţa,

atunci când îmi deschid ferestrele inimii,

să intre-n adâncul ei,

toată dragostea ta…

 

Eşti dulcele răsărit

ce-mi bucură privirea,

ce-mi trezeşte simţurile toate,

atunci când ochii mei

se răsfrâng în oglinda nemărginirii lui…

 

Eşti atingerea

care mă face să-mi doresc mereu,

dulcele tău sărut,

ce-şi croieşte tainică cărare,

picurând pe strunele-mi lăuntrice…

 

Eşti povestea

care mă leagănă depănându-se întreagă,

atunci când noaptea ce se-aşterne,

îmi dă de veste

că trebuie să mă cufund în visare…

 

Eşti jumătatea

fără de care zilele mele sunt cenuşii…

nopţile sunt reci… zbuciumate…

dar mai presus de toate-acestea,

în puţine cuvinte… eşti dragostea mea

RĂTĂCIRE

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

================================

 

Am alergat o viaţă întreagă,

încercând să prind în palmă

ultimul surâs al unei stele căzătoare…

n-au fost decât zadarnice străduinţe

ce s-au frânt asemenea acelui etern surâs

ce-a fulgerat cerul doar preţ de o clipă…

 

Am încercat să zbor

dar fără să am aripi…

am încercat să merg pe apă

spunându-mi că am credinţă…

 

Am râs auzind

că se poate plânge din iubire,

am strivit aripile fluturilor

doar fiindcă vroiam să-i văd de aproape…

Am rupt florile

doar ca să le miros,

le-am aruncat apoi stingându-le strălucirea…

 

Am tras cu praştia

în biete păsări,

fiindcă erau inofensive, fără apărare

şi fiindcă îmi imaginam că în viaţă,

totul e să ţinteşti bine…

 

Am spulberat speranţe

doar ca să mă bucur cum se năruiesc,

am rătăcit calea

doar ca să arăt că sunt altfel,

îmbătându-mi sufletul cu propria-mi mândrie…

 

Am dărâmat castele de nisip,

să mă-ncânte suferinţa

mâinilor ce le-au ridicat,

am dormit liniştit,

în timp ce un glas mă ruga fierbinte

să las amorţeala, să-i vin în ajutor…

 

Am uitat de Dumnezeu,

chiar dacă El mi-a întins o mână întotdeauna

şi încă plângând de pe cruce,

mi-a iertat de fiecare dată nelegiuirea…

a aşteptat cu durere

să nu mai fiu dispreţuitor,

să ies din mocirlă…

 

Acum, nu mai alerg după stele,

nu le mai vreau doar pentru mine,

ele sunt ale tuturor

sunt minunate acolo unde li-i locul…

pe cer…

 

Acum, nu mai rup florile

căutând-o pe cea mai frumoasă,

acum am înţeles

că frumuseţea trebuie să trăiască,

am înţeles că toate florile sunt frumoase

UN TRANDAFIR DOAR AL TĂU

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

============================================

 

M-am smuls din seminţia de culori,

şi mi-am jertfit cu drag veşmântul,

lăsând în urmă pâlcul aromat de flori,

să mă aducă-n dar la tine, vântul…

 

M-a aşternut uşor… în calea ta,

atunci când vii blajin să mă aşezi,

în odăiţa unde dragostea va aştepta,

să intri-mbujorată… să mă vezi…

 

Să-mi mângâi frunzele cu dor,

mai mult ca ale vreunei alte flori,

să-mi laşi pe rând, fior după fior,

iubirea… şi apoi să simţi că zbori…

 

Să îmi alinţi petalele de catifea,

să sorbi cu sete lacrimile lor,

din clipele în care neputându-te vedea,

au plâns, şoptindu-ţi numele uşor…

 

 

Şi să mă uzi în taină, să trăiesc…

să nu-mi laşi sufletul fragil să moară

căci vreau trăind să te iubesc,

să-ţi dau parfumul care te-nfioară…

 

Să mă săruţi… să-mi dai iubire…

şi să mă porţi mereu în gând,

păstrând zâmbind ca amintire,

cum vântul m-a adus zburând…

IERTAREA

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

=============================================

Iertarea e lăsată pe pământ de la Dumnezeu. EL când iartă uită ştergând toată vina. Oamenii care iartă ştiind că nu pot uita, nu sunt şi nu vor fi niciodată în stare să iubească cu-adevărat, punându-se în sminteala lor mai presus de Divinitate.

ALEX RADU

Nu-i om pe lume ce-a iubit

simţind că zboară… că-i uşor,

şi să nu spună c-a greşit,

şi chiar şi-atunci să-i fie dor…

 

Nu poate cineva să nu-nţeleagă,

că dragostea-i un sentiment sublim,

din ea renaştem şi o viaţă-ntreagă,

ne zbatem în greşeli, dar tot iubim…

 

Nu e uşor dar nici nu-i greu să ierţi,

căci vine-o zi când vrei să fii iertat,

şi nu poţi sufletul cumva să-l cerţi,

spunându-i că iubirea-i un păcat…

 

Nu poţi măcar să-ncerci să înţelegi,

să spui că tu, ai fi făcut cu mult mai bine,

nu poţi să arzi cu fierul şi să-l legi,

pe cel care-a greşit, poate la fel ca tine…

 

Dacă iubeşti şi încă foarte mult,

poţi a ierta… iubirea-i şi iertare,

căci, chiar şi îngerii cândva… demult,

greşind, găsit-au drumul spre pierzare…

 

Iertare-a curs mereu… a curs din Cer,

ca şi iubirea-i de la Bunul Dumnezeu,

ce NE-A iertat, iar noi l-am alungat stingher,

şi-n fiecare zi l-am răstignit din nou, mereu…

 

Iubind greşeşti şi ierţi, nu-i nici o taină,

şi dacă sincer poţi întinde-o mână,

ridică cel căzut şi dă-i drept haină,

iertarea ta şi mergeţi mai departe împreună…

 

CÂND ÎNGERII COBOARĂ

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

=================================================

“Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu – ceea ce cu greu ştie cineva – că omul nu are vrăjmaşi pe lume în afară de el însuşi”.
SFÂNTUL NICOLAE VERIMINOVICI (1880-1956); [Rugăciuni pe malul lacului]

Coboară împletindu-şi din blânde raze-o scară,
toţi îngerii cu harfe şi cu minune cântă,
pentru cei ce în suflet au numai primăvară,
strângându-şi drept avere iubire cât mai multă…

Se-nchină Cerul tot… chiar munţii se-nfioară,
pădurile se-opresc din foşnet şi oftat,
chiar florile naive ieşite-ntâia oară,
îşi scutură de rouă veşmântul prea curat…

Şi vântul se alină, în taină se opreşte,
nevrând să risipească cu răsuflarea lui,
alaiul ce cu slavă cântând Dumnezeieşte,
aduce pacea sfântă în sufletul oricui…

În liniştea lăsată purtaţi pe dalbe-aripe,
se-ndreaptă heruvimii spre cei care au plâns,
să rupă tot şiragul noianului de clipe,
în care suferinţa doar lacrimi multe-a strâns…

În grabă fuge răul… se duce spre pustii,
nu poate îndura Lumina ce-l topeşte,
şi piere-n risipire când ochi blajini şi vii,
îmbracă-n puritate pe cel ce doar iubeşte…

Sărmani ce dorm pe paie, având numai o pâine,
îi cheamă-ngenunchiaţi să intre-n casa lor,
chiar dacă ştiu că hrană, n-o să mai aibă mâine…
chiar dacă au în spate poverile ce dor…

Alaiul nu mai cântă şi scurt dintr-o privire,
se strânge-n jurul mesei la cina cea săracă,
şi drept recunoştinţă dovezii de iubire,
le lasă-n sufletul DARUL… într-o clipită pleacă…
Doar Unul mai rămâne, cu grijă întinde-o mână,
ia de pe masă pâinea şi c-un surâs o frânge,
îşi scoate de pe umeri strălucitoarea-i haină,
în jurul Lui Lumina înfiorând se strânge…

Atunci bieţii sărmani privindu-l şi mai bine,
văzut-au cum pe frunte şi-n palme are semne,
şi-ndată au înţeles mai mult ca orişicine,
că-i Cel de pe Golgota ce-a stat bătut pe lemne…

“Vă Iert, copiii Mei – le-a spus – Vă Iert tot ce-aţi greşit,
n-o să mai suferiţi de-acum, cum rabdă-n lanţ un câine,
iar fiindcă vă iubiţi curat, cum rar am întâlnit,
o să primiţi belşug destul, nu doar apă şi pâine”…

I-a ridicat apoi încet… I-a sărutat pe frunte
lăsându-le cu drag în mâini pâinea cea frântă-n două,
şi-nvăluit în slava Lui ca în Tabor, pe munte,
a-ngemănat prin Duhul Său, iubirile-amândouă…

Aşa s-a întâmplat cândva-n căsuţa celor doi,
ce s-au iubit chiar de-au simţit durerea cea amară,
iubirea lor i-a dezlegat de griji şi de nevoi,
în noaptea-n care-a fost sortit că Îngerii coboară…

Scriitorul în singurătate

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

=========================================

Scriitorul, aflându-se în picul creației, deschiderii a unei culori noi, simte mereu un zbucium interior care îl urmărește ca un blestem, ca o taină ce cere a fi descoperită, ca o simțire lăuntrică de o importanță vitală, ca aerul, apa și lumina, fără de care este doar o simplă umbră a cărei reflecții reprezintă un suflet pustiit ce rătăcește singur în căutare de liniste. El nu poate să accepte o astfel de soartă, căci dacă am defini soarta, am spune ca ea este o condiție de viață descrisă de un drum al vieții într-un ecosistem format din două lumi (interioară și exterioară), ele fiind două forme diferite, însă mereu într-o interdependență continuă.

Scriitorul în singuratate se simte izolat doar în lumea sa interioară: el nu are cu cine vorbi, nu are pe nimeni aproape ce l-ar putea asculta și astfel a-i susține puțina liniște măcar până seara viitoare, căci este imposibil de a ignora total acest zbucium, după cum am mai spus, el este un adevărat blestem. „Se framântă ca urmărit de blestem” până când nu va dezvălui gândurile sale lumii întregi, o condiție a omului de creație fără de care nu-și vede rostul; dar de ce să spunem că scriitorul are nevoie de singurătate și liniște amorțitoare pentru a crea esteticul? Sigur, arta cere liniște si implicație maximă cu tot trupul și sufletul creatorului, dar care este sursa de inspirație a scriitorului? Natura, lumea, lumina, sunetul,iubirea, într-un cuvânt „frumosul” – sunt principalii generatori de opere literare, care pot fi expuse datorită senzației, capacitatea corpului uman de a percepe obiectele ce-l înconjoară. Aceștia sunt factorii care impun omul de creație să lămurească lumii ce simte, ce vede, cum înțelege, lăsând o mare comoară pentru cei ce doresc să o dezvăluie.

Dacă vorbim că principala sursă de inspirație este lumea înconjurătoare, tot spațiul în care se află scriitorul, atunci, în această lume exterioară creatorul nu este singur, el este înconjurat de propria complexitate creatoare și ea se manifestă din plin; el soarbe mesajul transmis de lumea exterioară și o importă în cea interioară pentru a-i perfecționa conținutul, fiindcă tot ce vedem și sesizăm o facem cu ajutorul unui aparat de funcție non-stop pe nume rațiune a sufletului; o unicitate de care dispune fiecare din noi, însă nu fiecare are acces la ea; e foarte important de a te înțelege pe tine însuți ca apoi să-ți zici: „totuși e minunat să fii geniu de creație”. Toți suntem genii, însă nu va vedea nimeni în noi un geniu, fiindcă noi înșine nu avem ochi pentru a ne desoperi; perioada în care trăim astăzi este cea a tentațiilor, ce are foarte puțin comun cu rațiunea sufletului. Tentația este o formă aparentă, nonvalorică cu o existentă mizeră, de moment.

Scriitorul, pentru a scrie, are nevoie de un ansamblu bogat de idei pe care le poate sesiza, după cum am mai spus, în obiectele ce-l înconjoară, sau din practica sa de viață, din relațiile sale sociale; ideea nu rezultă din singurătate, ideea apare în urma unui raport între două sau mai multe lucruri, necesită legături directe între fapte. De asemenea, se pot naște idei din alte idei, asemenea a două teoreme demonstrate, în urma cărora se deduce o a treia teoremă. Astfel, scriitorul descoperă ideile sale în fenomene care de la prima vedere nu au nicio importanță, însă luate în raport cu alte obiecte sau puțin schimbate – află nedescoperitul. De exemplu: să luăm două fenomene ca răsăritul și apusul soarelui. De la prima vedere pare ceva obișnuit, ceea ce poți admira zi de zi, însă daca cineva le va schimba locul, adică, te vei culca la ora obișnuită, dar nu te vei trezi dimineața ci seara, când soarele apune și vei fi crede întru totul că e dimineață, vei simți îndată că ceva s-a schimbat, că e o dimineață neobișnuită, soarele îți va fura atenția, un soare pe care nu l-ai descoperit niciodată, un răsărit de apus neobișnuit.

Astfel se nasc ideile, apoi și creația.

Daca ar exista o rețetă de creație, cred că ar fi cam așa: într-un vas se pune o bucățică de mediu ecosistemic peste care se toarna două, trei picături de rațiune urmată de un șuvoi subțire de întelepciune și adevăr. Timp de câteva clipe se depistează semnalul analitic al compusului (partea cea mai complicată).

Ideea se fixează alături de alte idei rezultate din alte reacții. Ansamblul de idei formează o operă de creație.

 

Geoagiu, 22.12.2012

Sărbători de magie!

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...
=================================
Uniţi-vă forţele, îngerii mei,
avem treabă zilele astea!
Cerem iertare divinităţii,
cerem îndurare
ca să primim sabia dreptăţii,
să aducem zâmbet, bucurie, veselie
pe acolo pe unde trecem…
Împrăştiaţi magie peste poporul nostru,
magia de a dărui, magia dragostei,
vindecarea sufletelor!
Fiţi ceea ce aţi fost mereu,
motiv de zâmbet şi de fericire!

Înger

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

=======================================

Nu sunt nimic
decât un înger păzitor
departe de muza sa…
Păzim pământul cu preţul vieţii noastre!
Unii oameni mă fac să zâmbesc
prin simpla lor prezenţă…
E minunat
să poţi vedea viaţa
prin ochii unui artist
la sfârşit de drum…
Dar îngerii nu mor niciodată!