Arhiva revistei

Stau și te ascult

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...
––––––––––––––––––––––––––––
Stau și te ascult cum îmi vorbești în șoapte,
Plăcerea-mi e atât de mare ascultând,
Privind luna-n miez de noapte
                Și visând, visând!
Stau și te ascult cum îmi vorbești în șoapte,
Plăcerea-mi e un mare dor,
Privind stelele-n miez de noapte,
                Întins-au marele covor!
Stau și te ascult cum îmi vorbești în șoapte,
Plăcerea-mi e senină ca și marea,
Privind nisipu-n miez de noapte,
                Cunoscut-am și uitarea!
Stau și te ascult cum îmi vorbești în șoapte,
Plăcerea-mi e regească ca doi aștrii,
Privind ochii-n miez de noapte,
                Atât de sinceri și albaștri!
Stau și te ascult cum îmi vorbești în șoapte,
Plăcerea-mi e divină ca un dar,
Privind jocul lumi-n miez de noapte,
                Atins-am Dumnezeescul Har!

Involuţie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

gândim în
dreptunghiuri,
în triunghiuri şi-n
romburi

otrava străveche
se întoarce în mere

degetele se prelungesc cu gheare

hip-hop, rap
hard rock
hard work
tobe, tobe, tobe…

au existat cândva nişte păsări,
le spuneam ciocârlii,
sau Mozart, Chopin…
au existat şi viori,
şi nişte copaci pe nume Stradivarius

îţi mai aduci aminte, doamnă,
domnule?

“sara bună”
“bună ziua”
“la bună vedere”
doamnă, domnule…

“bună”
“servus”
“hello”
tu, măi, băi…

îţi mai aduci aminte, doamnă,
domnule
mesele rotunde şi scunde,
aproape de pământ
şi de pădure?
mâncarea cu gust de vară
în străchini de lemn
şi timpul fără grabă?

triunghiuri, dreptunghiuri,
colţuri,
frângere..
cercul
zace undeva printr-un pod
şi jocul la fel

doamnele, domnii
sunt colb…

Clopote în dungă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––-

sună-n dungă, tot mai tare, alarmate,
alarmante, clopotele…
ia-mă de mână, îmbrăţişează-mi spaima, şi
să mergem, poate
vom găsi o punte întreagă, pe care întâlnirea
să fie cu putinţă
şi adevărată
iar moartea,
uşoară în amurg

Moartea pilotului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––

ţi-a fost căderea într-un miez de noapte,

ca a unei stele obosită de eternitate

sau de prea multe morţi

prăpastia primeşte, de-a valma,

vulturi şi piloţi

rămâne, însă,

zborul!

Moartea pilotului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––

ţi-a fost căderea într-un miez de noapte,
ca a unei stele obosită de eternitate
sau de prea multe morţi
prăpastia primeşte, de-a valma,
vulturi şi piloţi
rămâne, însă,
zborul!

Spaima de…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––

fiecare vrea să lase ceva în urmă
un copil,
un poem,
o icoană…
ne e frică de moarte,
de noapte,
de frigul ajuns la inimă…
e şi acesta
un soi de botez,
întors…
primim toţi
acelaşi nume: Toma!

Părinţii noştri, regii Lear

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-e frig în noi, părinte

Lear,

coroana grea şi

sceptrul sfărâmat

în ochii tăi, lumina

naşte

stele moarte de nesomn

şi umbre, adâncind absenţe…

 

te rogi, fără să ştii

în care zare zeii,

umili şi obosiţi

s-au risipit

 

Muntele, e doar o piatră

crescută monstruos

palatul,

un imens labirint

şi tu,

un strigăt mut, un torent

de tăcere

 

prin temple-aleargă vântul…

 

te rogi, măcar un fiu

să se întoarcă…

 

în scrin aşteaptă mantia,

inelul şi sandaua

în grajd,

viţelul îngrăşat…

HANU’ ANCUŢEI (SAU) LOCUL UNDE ÎNCĂ SE MAI ISTORISESC – ÎN DULCE GRAI MOLDOVENESC – FAPTE DIN VREMURI DE MULT APUSE

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

===============================================

Se întâmplă ca măcar o dată pe an să merg şi eu la Hanu Ancuţei, aflat la o azvârlitură de băţ de habitatul meu casnic. Întotdeauna, însă, întâmplător. Aş face-o mereu, cu voluntariatul celui profund motivat, dar numai ca vizitator. Cum însă hanul nu-i muzeu, ci loc unde se intră ca să dai tribut trupului, cu cheltuială mare, n-o fac decât …când n-am încotro. Şi de fiecare dată când intru în încăperea aceea mare, primitoare, rânduită după obiceiurile arhaice, sunt mişcat lăuntric de ceva ce mi se trage precis de la slova sadoveniană. Şi tulburarea asta nu-mi face rău, ci mă copleşeşte plăcut de un sentiment al trecutului, al istoriei. Bănuiesc că trăirea aceasta ar fi şi mai accentuată dacă mesenii n-ar fi oamenii epocii noastre, ci acei ai vremurilor care au consacrat locul, prin pana Maestrului. Şi cum oamenii trecutului au făcut trecerea, firesc, în altă lume, speculez şi eu, după pofla sufletului romantic, prezenţa la vreo masă dosită a vreunui pământean de prin satele megieşe hanului, care ar aduce cât de cât la chip şi port cu vreun răzeş de demult. Şi asta mă ajută să aud de la acest străbun încropit vorbe nerostite, dar închipuite după dorinţa mea ascunsă…

***
Oameni buni, ia ridicaţi oleacă ochii din ulcelele burduhoase şi ascultaţi povestea hanului ista, care nu-i han de rând. I-adevarat însă că, dacă nu se năştea nepotul lui Gheorghe şi-a’ Anghelinei Ursachi de la Verşeni, băietu’ Profirei, cel agiuns scriitor mare, şi de-i zice Sadoveanu, rămânea şi Hanu’ Ancuţei doar un loc de zăbavă, ca multe altele, şi nimic mai mult.

Da’ să ştiţi dumneavoastră că nu există pe lume han mare la drum mic. Drumu’ ista, la care îşi deschidea porţile hanu’ (acum, doar uşile) cu aproape trei veacuri în urmă (făra 7 ani, numai), e drumul voievozilor descălecători – Dragoş şi Bogdan. Şi asta nu-i puţin, că-s de-atunci aproape şase veacuri. Şleahul ista, de-i zice Drumu’ Băii, a fost călcat de potcoavele multor cai, care amu-s dinte ori ochi de lup. Făgaşul lui a fost adâncit de chervanele cu coviltir ale negustorilor armeni, încărcate cu mărfuri nemţăşti, aduse tocmai de pe la Lipsca, de-i zic oamenii azi Leipzig, ori de la Lvov, din Polonia, încărcate cu mărfuri tătărăşti, ba chiar cu mărfuri de prin îndepărtata Indie, de unde-a venit şi neamul lăutarilor noştri tuciurii, care-şi fac veacurile aici la han. Au bătucit drumul ista, oameni buni, oşteni fără număr, monahi de la mănăstirile Neamţului, boieri mari şi mici, cu treburi pe la împrăştiatele lor moşii, răzăşi cu pricini la Divan, hoţi de rând şi haiduci vestiţi, domni moldoveni şi munteni, regi străini, în trecere sau puşi pe războaie.

Dupa ce s-o ridicat hanu’, care la-nceput era cetate, cu ziduri groase şi cu porţi ferecate noaptea, ca să nu năvălească nepoftiţii, şi după ce-o trecut vremea, toate cele de demult au reînviat aici, în istorisirile bine meşteşugite ale drumeţilor. Vorbe vechi s-au spus la han, multe cât frunzele copacilor, dar au zburat şi ele odată cu frunzişul toamnelor. Multe oale s-au spart aici, oameni buni, mulţi peştişori din râul ista ce-o dat nume ţării, mrene şi cleni, prăjiţi pe vatră în talgere de lut, au crănţănit drumeţii timpului. Au mistuit crapi şi cârlani la proţap, au molfăit, în plăcinte poale-n brâu, brânza multor turme de oi de pe-aici ori dinspre munte, unele fiind, poate, ale lui Nechifor Lipan, cel răpus cu vicleşug de baltagul lui Bogza, cu părtăşia lu’ Cuţui.

Şi-n tăt acest timp, Ancuţele cele de demult – care-acuma-s oale şi ulcele, ca să bem noi vin din ele – umblau ca nişte albine, împodobite cu şiraguri de mărgele şi năframe nemţăşti, vamă cu care negustorii cei însetaţi de vin şi de ochii dulci ai hangiţelor le cumpărau bunăvoinţa. Şi uite-aşa, stătea Ancuţa la mângâiat ca mâţa la dezmierdat.

Da’ şi localnicii noştri şi-au ostoit poftele lumeşti la Hanu Ancuţei, în drumurile lor săptămânale la Târgu’ de la Tuchilaţi, deschis târgoveţilor exact acum 167 de ani, pe moşia logofătului Ştefan Catargiu. Carele sătenilor din Miroslăveşti, Ciohorăni şi Muncelul de Sus îşi încrucişau căile, unele la dus altele la-ntors, ici la han. Cei care se-ntorceau intrau să bea adalmaşul târguielilor făcute cu animale mari, că la asemenea negustorii aveau mereu dare de mână. Şi pune-te pe vorbă apoi, mângâind rotunjimea ulcelei, cu ochii la rotunjimile Ancuţei.

Trebuie să ştiţi, oameni buni, că Ancuţele dinaintea celor pe care le mângâiem noi acum cu priviri ascunse, ca s-avem cu ce ne spovedi la popă, făceau şi fapte mai de ispravă decât cele de-a amăgi drumeţii cu nurii lor aţâţători sau de-a le turna vinul din cofăiele. Iată, de pildă, una din Ancuţele cele vechi a uneltit cu-n răzăş cam zălud, care-avea la inimă fata unui boier, s-o răpească chiar de-aici, de la vadu’ Moldovei, şi s-o ducă în bordeiul lui de fugar. Trebuie spus că şi coniţei îi chicase cu tronc flacăul cel de la coarnele plugului şi că deja păcătuise cu el, spre ruşinea neamului boieresc. Duduiţa se afla atunci la han, în drum spre M-rea Agapia, unde boierul, însoţit de arnăuţi, o ducea să-şi ispăşească păcatul. Planul pus la cale de ibovnicul coniţei, împreună cu Ancuţa, l-a lăsat pe boier cu botul pe labe, fără să poată a o învinui pe uneltitoarea de la han.

Şi-am să vă spun acum, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni, se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boieru’. Boierului nostru, adică Vodă cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât îi trebui şi-ndată începu să-şi verse amaru’ ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Ieş, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage şi cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar îl va pofti pe mai marele Ţării, ca să-şi verse năduful, să-i pupe iapa…undeva, aproape de coadă. Şi-i arătă boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu şi el hangu’, mânzăşte. Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească…Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnu’ şi o văzut că-i acelaşi cu boieru’ de la Hanu’ Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcut că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind întâi şi mergând apoi ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânului. Când dă să plece, însă, deodată îi răsună în urechi glasul lui Vodă, care îl întreabă cum ar fi rămas dacă nu-i dădea carte de dreptate. Răzăşul de la Suceava, ca lovit în moalele capului cu o măciucă, nu se lăsă doborât şi îi răspunse Domnului, cu oarece sfială: “Domnia ta, eu cuvântul nu mi l-am luat îndărăt niciodată…Dacă era nevoie, iapa mea e colea, peste drum. Vodă l-o privit îngăduitor şi de data asta, arătând că preţuieşte omu’ hâtru şi curajos. Iar răzăşu’ scăpat cu faţa curată o oprit, la-ntoarcere, la Hanu Ancuţei ca să istorisească drumeţilor cei osteniţi păţania cu Vodă şi cu…iapa lui cea slăbănoagă. Aceştia aveau s-o spună urmaşilor, până când o agiuns tot aici, la han, la urechile nepotului lui Gheorghe Ursachi. Apoi, de la el încolo, au aflat-o toţi cei care ştiu cât de cât a buchisi. Dumneavoastră, oameni buni, stăpâniţi meşteşugu’ ista? Atunci ia poftiţi de deschideţi cartea scriitorului de-i zice Sadoveanu!…Că n-o să vă pară rău diloc…

Ei, cinstiţi meseni, ar fi multe de spus despre vorbele de demult, răsturnate în urechile mosafirilor Ancuţelor celor vechi; vechi …precum vinu’ în ulcele,/ din doage de cofăiele;/ dar nu-i timpu’ de pierdut/ cât îi vinu’ de băut…Că aici, la Hanu’ Ancuţei, se ştie bine zicala vinului: “Vinu’ îndulceşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui”. Aşa că…

Zâi din cobză, măi cioroi,
Cât ’oi be’ măcar un ţoi
Ş-o ulcică rotunjică
Cu vin scurs din cofăică.
Zâi, ţâgane, din vioară,
Sî-mi toarne Ancuţa iară
Vinu’ cât încape-n oală
Şi focu’ în inimioară.

***
…Şi exerciţiul meu romantic, în acest chip sau în altul, mă însoţeşte mereu aici, la Hanu’ Ancuţei, ca un duh blând, purtând chipul monumental al lui Sadoveanu, nu cel din ilustraţiile cărţilor sale sau ale biografilor lui, ci acela real, care mă urmăreşte de copil, de pe când aveam vreo zece ani, prin 1958, şi întâmplarea mă găsise în preajma Mănăstirii Neamţului.

Desigur, nu-mi amintesc cam ce ştiam eu atunci despre marele prozator. Simt însă şi acum tresărirea mea din clipa în care moş Costache Păduraru, vecinul nostru, m-a facut atent, cu o anume precipitare: „Măi Gheorghiţă, uite-l pe Sadoveanu. Ţine-l minte, că-i om mare…A scris cartea „Baltagul”, cu oameni de prin părţile noastre”.

Eram atunci cuibărit în căruţa noastră, trasă de iapa Florica şi mânată cu blândeţe de tata. În faţă era moş Costache cu atelajul lui, pereche cu al nostru. Cele două care, pregătite să aducă lemne de foc de prin pădurile Pipirigului, dezgolite de coşuri, erau două schelete cu roţi de obezi, având prinse între drugi câte o împletitură din funii şi lanţuri, fiecare umplută cu fân pentru cai. Încropirile acestea pentru drumul la munte erau, la dus, cuiburi călduţe pentru chirigii. Într-a noastră, aproape îngropat în braţul de fân, mă aflam eu, numai ochi şi urechi pentru a observa lumea de dincolo de satul în afara căruia nu mai ieşisem până atunci.

Şi iată ce mi-a fost dat să mi se-ntâmple la prima mea ieşire „în lume”: să-l văd pe Mihail Sadoveanu în carne şi oase. Un monument de om, un domn de la oraş, cu haine boiereşti şi cu o pălărie cu boruri căt streaşina casei noastre, fabula mintea mea în acel moment. Peste măsură de balan la faţă şi greoi la mers, era însoţit, şi ţinut tandru de braţ, de o doamnă mult prea mărunţică faţă de perechea ei bărbătească. Pe doamna aceea, Valeria (Mitru) Sadoveanu, aveam s-o revăd (şi s-o ascult) la maturitate, la o festivitate comemorativă dedicată Maestrului în Tabăra (de elevi) de la Muncelul de Sus.

Poate că acea întâmplare de demult, trăită atât de intens, fără să găsesc totuşi argumente pentru forţa impactului asupra copilului inocent, m-a apropiat cu atâta sârg de cartea sadoveniană. Nu însă în măsura în care să depăşesc condiţia de cititor comun al operei celui care a scris „mai mult decât putem noi citi”, cu harul „celui mai mare istorisitor de întâmplări” şi al celui mai mare contemplator şi zugrav, prin Cuvânt, al Creaţiei.

 

Post scriptum:
Întreprinderea de mai sus e un modest omagiu adus marelui prozator de către cititorul comun pe care îl reprezint. Cu bucurie, dar şi cu o anume tristeţe. Căci, Mihail Sadoveanu – scriitorul român care în preajma vârstei de 50 de ani era deja considerat, la noi, un patriarh al lumii culturale interbelice şi unul dintre primii cinci-şase bărbaţi ai literaturii universale – se află, iată, la puţin peste jumatate de secol distanţă de perioada maximei lui recunoaşteri, într-un pronunţat con de umbră. Să fie oare aceasta consecinţa intersecţiei accidentale a destinului său literar cu debutul proletcultismului la noi?… Dar ce înseamnă „Mitrea Cocor”, pe lângă Restul operei sale? Sau, poate, aici, au ceva de spus noile mode estetice din literatura română, ai căror corifei, prin exegeţii lor de castă, ţin capul de afiş al noii noastre literaturi.
Anonimul cititor al slovei sadoveniene, cel care îndrăzneşte acest modest demers, cu siguranţă nu se poate consilia pe sine în asemenea dilemă, dar nici nu solicită expres vreo consiliere “autorizată”. Starea lui de spirit nu e peste măsură afectată de acest accident, câtă vreme orice frază din opera marelui prozator are încă în inima redescoperitorului rezonanţa „viorii cu mii şi mii de strune”.

 

Sâmbăta morţilor

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

===========================================

E sâmbăta morţilor, a noastră
şi-a celor vii, a voastră
curg şi eu
în şirul lung al celor care,
astăzi,
împodobesc morminte cu cununi de brad
ma uit în soare până
nu-l mai văd
orbecăi
prin lumina întuneric
târziu, îl regăsesc
în inima de cer şi carne,
destrămând
pânza ţesută de paingi

 

El este tot acolo,
cruce pe cruce
cuprinzându-ne pe toţi
distanţa
e doar în noi
de-aceea, astăzi, va rugăm
să ne deschideţi cale
cu surâsul vostru, străluminat
de surâsul Lui
cu mila voastră, pentru
rănile care mai supurează în noi,
pentru amintirea, încă, dureroasă
cu iubirea voastră,
hrănindu-se din apa vie
a Iubirii Sale,
spre viaţa veşnică.

Dan Orghici, Fumuri de „palian”, Editura Emma, Orăștie, 2012

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

prof. Maria Toma-Damșa

„Dan Orghici aparține unei urbe cu tradiție publicistică, ceea ce poate fi și o povară, ca memorie culturală, dar și un psiho-stimul. Proza scurtă, evocarea, evenimentul ce tinde a fi semnificant-semiotic, notația scurtă compozitivă fac dinamica atractivă la lectură”, după opinia lui Eugen Evu din „Pseudo-prefață” la acest volum.

Într-adevăr, acest volum conturează personalitatea lui Dan Orghici: spirit polemic, constanța sa atitudinală față de realitatea aceasta anormală – cu o față gravă și responsabilă, cooperant și flexibil, cu un accentuat simț al umorului, dar și cu vădite chemări spre spiritul creștin. Vom pătrunde în aceste varii ipoteze, ilustrându-le selectiv cu „piese” ale volumului, pe care l-am fi dorit mai puțin divizat.

Ca jurnalist, Dan Orghici s-a impus la „Expresul de Orăștie” (11 martie – 22 iulie 2009), prilej de a-și diversifica preocupările publicistice, pentru a face nu numai reportaje sau interviuri, dar abordând și eseul sau proza scurtă. Experiența acumulată și-a fructificat-o în reviste precum „Visul”- revista online, „Repere culturale”, „Calea, Adevărul și Viața”, „Expresul de Hunedoara”. Articolele sale ancorate în realitate conferă savoare publicațiilor în care se afirmă.

Preocupările spirituale ocupă un spațiu larg în economia volumului: Calea crucii, evocând drumul dramatic al Golgotei și pledând pentru post, fapte creștinești, rugăciune, pentru a evoca, în pioase cuvinte, pe „Regina familiilor”, Fecioara Maria, cu misterioasele apariții, precum cele de la Lourdes, Fatima, Guadalupe, citând priceasna dedicată Sfintei Fecioare.

Din grupajul „Reacții de creștin” se desprind: pelerinajul greco-catolicilor din Orăștie spre Zlatna, serile de colinde onorate cu concerte susținute de grupuri de clerici, motivarea opțiunii de a fi creștin, omagii duse papei  Benedict al XIII-lea, pledoaria pentru buna cooperare cu ortodocși, popasul relicvelor Sfintei Rita de Cascia la Biserica Greco-Catolică din Orăștie, Sfânta Înviere a lui Hristos, vizita Episcopului Alexandru Mesian din Lugoj, pentru a încheia cu „misiunile populare destinate mirenilor”.

Puternic ancorat în realitate, spiritul critic și justițiar al lui Dan Orghici îmbracă forma artistică a pamfletului, operând benefic cu umorul.

 Haiducul este una din piesele incitante ale autorului. Este vorba, desigur, despre „Haiducul modern”, care: „are la dispoziție sălile de fitness”, „ține hățurile cailor putere ce pun în mișcare o limuzina (fără T.V.A.)”, „se ia la trântă cu legea (…) o și învinge, ciupind de unde se poate și de unde i se dă locul”. „Haiducul modern (…) ia de la stat (…), înfruptându-se (…) din despăgubirile date de tribunalele internaționale în numele «dreptății» sale”.

Electorale am putea intitula o suită de „piese”, menite să stigmatizeze metehnele moștenite de pe vremea marelui Caragiale. Astfel doar „Vocea urnelor s-a făcut auzită din nou”… aflăm cum „cetățenii (…) au făcut din nou să tacă politica, urmând ca cei aleși să-și ducă la bun sfârșit promisiunile”. Și mai precizează că „numai cu edili buni se dezvoltă cetatea” și „numai încrederea concitadinilor poate da puterea deciziilor”. Autorul mai face câteva considerații de bun simț, realizând portretul robot al unui primar benefic: „să cunoască proiectele, să aibă deschidere către firmele din oraș”, să facă „politici sociale”, „să fie gospodar,  un om pe care al cărui cuvânt să te poți bizui”, și mai ales, „să fie și creștin”. Alegerile prezidențiale îl derutează, neștiind cine ar putea merita înalta funcție, pentru că nici un candidat nu a oferit vreo „idee vizionară”. Chiar dezamăgit, îi îndeamnă pe concitadini să voteze cu acei candidați care „Vibrează pe aceeași lungime de undă” cu poporul.

Cât privește Societatea civică, merită relevate câteva constatări la care ajunge autorul:  învățăm (…) din exemple negative, ne dorim echilibrul ca pe o „taină a vieții”, „greșeli de nepermis pe stradă”.

Două piese intitulate identic „Din dragoste pentru cetate” îl îndreptățesc pe Dan Orghici să afirme, pe drept cuvânt, că „Amintirea trecutului este ca o piatră de hotar pentru viitor. Nu poți trece mai departe (…), de nu te uiți la semnele pe care înaintașii le-au lăsat”. În consecință, jalonează succint „devenirea” Orăștiei: ridicarea la rang de oraș (1860), deputați orăștieni în Dieta de la Budapesta (1865-1868), monumentul ridicat în cinstea victoriei eroice da la Biskupitz (1866), datorită „bravilor flăcăi români”, „corul de la Orăștie”. Nașterea lui Aurel Vlaicu (1882) Binținți, apariția tipografiilor și librăriilor „Franz Schasser” și „Carl Furhman”, „Societatea de lectură” (1883), ASTRA (1890), Tipografia „Minerva” (1891), „Reuniunea meseriașilor” și  ziarul „Activitatea” (1899), foaia săptămânală „Libertatea” (1902), revista „Tovărășia” (1906), revista „Cosânzeana” (1911), „Convorbiri științifice” (1917), „Cucul din Ardeal” – revistă umoristică, „Frăția” (1926), la fel „Hai să râdem” (1921) și o serie de alte reviste și calendare.

În ansamblu, cartea domnului Dan Orghici incită la lectură!