Arhivă pentru ‘numărul 7’

Emil Fanache 

A eşuat un nufăr într-un mal…
Un fapt surprins banal
Când stând la pândă
Acelaşi naufragiu vegetal
A declanşat asemenea osândă
În mijlocul tăcerii… înc-un val.

Va curge bezna sură şi-o să vie
Un viitor “real”
Ce-o să prescrie
Cu-o oarecare fadă insomnie
Un accident fatal-
Flori …de hârtie.

Pe ziduri desfătate arbitrar
Născut…un avatar
Zis… “Nefertiti”,
Iar în esenţele de trup de var
Pe-un bloc stând prăbuşit răsar
Flori de grafitti.

A eşuat un iris într-un mal…
Va curge bezna-n tamplă şi-o să vie
Tăcerea zămislită din hârtie
Trăim acelaşi accident fatal
Dormim aceeaşi pală insomnie
Acelaşi naufragiu vegetal…

Mariana Eftimie Kabbout
 

Nu  mă-ntreba  dacă  mă  tem
În  viaţa  asta  de  ceva.
O  moarte  am  şi  nu  mai  mult
De  ce  să  mă  mai  tem  de  ea ?

Cât  timp  mai   sunt  cu  tine-aici,
De  vrei , mă  poţi  privi  de “sus”
Şi  mă  poţi  critica  acum,
Pentru  ce-am  scris  sau  ce  am  spus.
Nu  face  asta-n  ziua  când
Eu , înarmată , până-n  dinţi
Doar  cu  nimic  din  ce-am  avut
Voi  căuta  drum  către  sfinţi…
Am  îndrăznit  să  nu  accept
Ce  alţii  au  tot  vrut  să  fiu.
Venind , plecam  spre  nicăieri
Când  prea  devreme-a  fost  târziu
Tot  ce-am  iubit  şi  am  visat,
Lăsat-am  în  al  meu  cuvânt…
Suflet  şi  trup  am  fost  cândva
Sub  pasul  tău  voi  fi  pământ …
                                              

Din volumul “Atingeri Divine”

Anişoara Iordache 

şi-a ascuţit toporul
pe umbre de pietre.
în livada Cuvântului
taie
crengi de smochin
fără roade.
rădăcini de Chivot
absorb din pământul tăcerii
dulcea înseninare.
printre muguri de zori
pe crenguţe
atârnă ca nişte cercei
stele-fecioare.

adieri de primăvară sădesc prin vaduri de nori: lăcrimioare;
adieri de îngeri însămânţează în palmele noastre: orhidee albastre.

clipire de gene;
sclipire de vis;
luna doarme…

Mariana Tănase

 Daniel-Dumitru Darie

Izvorul nopţii se retrage-n munte
Cu pas de iarnă, crud şi nepătat,
O nouă zi ne este iarăşi punte,
Rebotezând al lumii vechi păcat.

Şi peste focuri ce se ard în stele
La noi se văd doar stelele ce cad
Să le-adunăm, rătăcitori ca ele
Şi să clădim firavul vieţii vad.

Să trecem peste zilele de vară,
Să ne privim în focuri ce troznesc
Şi să rescriem noi, a câta oară,
Povestea celor doi ce se iubesc.

31.01.07

(vol. Lacrima de soare)

Livia Ciupav

Cel mai rău lucru, atunci când moare cineva, e faptul că trebuie să stabilesc cauza decesului. De ce a avut loc acel eveniment şi nu altul din multitudinea de evenimente posibile care s-ar fi putut produce? Cine sau ce a perturbat traiectoria subiectului? Evenimentul era inevitabil sau nu? E ca şi cum ai încerca să reconstitui o cameră întreagă, doar privind înăuntru prin gaura cheii. Rar ajung la o concluzie precisă, de cele mai multe ori mă limitez la consultarea specialiştilor şi a martorilor şi la consemnarea observaţiilor într-un raport.

Transcriu mai jos câteva din notiţele mele, cu privire la moartea domnului X.

Poliţistul: Şoferul a încălcat flagrant regulile de circulaţie, nu a acordat prioritate, viteza maximă admisă nu a fost respectată, nu purta centura de siguranţă şi, în momentul impactului, a fost zvârlit prin parbriz.

Eu: Credeţi că aceasta e cauza decesului?

Poliţistul: Evident.

Medicul legist: Numeroase fracturi, traumatism cranian, ruptură de coloană, toate post-mortem.

Eu: Poftim? Vreţi să spuneţi că era mort înaintea impactului?

Medicul: În mod sigur. Congestie cerebrală. Căldura probabil.

Meteorologul de serviciu (prin telefon): Alo, da, o zi caniculară, 40 de grade la umbră, da, e posibil.

Inginerul de construcţii rutiere: Şoseaua a fost construită în bătaie de joc, fundaţie necorespunzătoare, asfalt de slabă calitate, porţiuni cu denivelări. Proiect prost, proiectant slab, executori necalificaţi.

Un martor: Ştiaţi că ambulanţa a întârziat 20 de minute? Şi suntem la numai câteva străzi de spital, e posibil aşa ceva?

Şoferul de pe ambulanţă: Străzile erau blocate. Se asfalta şi a trebuit să ocolim.

Mecanicul: Avea probleme cu frâna. I-am spus la ultima verificare, dar n-a mai venit să i-o fac şi uite ce a păţit.

Psihologul: Domnul X se afla într-o stare de îngrijorare profundă, care, deviindu-i atenţia, i-a devenit fatală.

Eu: Cum v-aţi dat seama?Era deja mort când l-aţi consultat, nu?

Psihologul: Paloarea, cearcănele, mici încreţituri ale feţei, avem o întreagă tehnică.

Iubita (prin telefon): Da, ne certasem (plânge). Credeţi că de asta…?

Ghicitoarea: Domnu’ meu, era vineri, 13. Ucigă-l toaca şi-a băgat coada, ce mai.

Preotul: Domnul l-a chemat la El. Odihnească-se-n Împărăţia Cerurilor, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin.

Şoferul de tir: Eu nu am nici o vină. Circulam perfect regulamentar şi dintr-o dată îmi intră nebunul în faţă. Puteam să mor şi eu, vă daţi seama.

Cunoştinţe, prieteni: Cum? A murit? N-am ştiut? Când? Cam avea patima băuturii, ce-i drept. Era beat, nu-i aşa?

Medicul: Pot confirma că într-adevăr alcoolul depăşea concentraţia normală.

Muncitor pompe funebre: Habar n-am de ce a murit, dar Domnu’ să-i dea sănătate acolo unde o fi, că de pe urma de-alde ăstora îmi câştig eu pâinea.

Fosta soţie: În sfârşit, a făcut şi el ceva bun.

Nu termin bine de editat cele aflate că sunt trimisă din nou pe teren. De data aceasta, o doamnă Y a căzut de la etajul 10 şi a decedat instantaneu.

Maria Tirenescu

Mâine va ninge.
Nu te grăbi să înfloreşti,
caisule!

Împreună cad,
din aceeaşi floare de prun,
două petale.

Ploaie de prier –
pe apa dintre straturi
petale de cireş

Adiere în zori…
câte petale de prun
au căzut pe pământ…

Clipă de mister –
printre cruci dărâmate
nenumărate violete

Aflată la cea de-a doua apariţie editorială, Ileana-Lucia Floran se prezintă de această dată cu un mănunchi de creaţii diferite ca gen, orânduite într-un singur volum, ce îl oferă cititorilor ca pe un mărţişor – cartea apare în luna martie – alcătuit din două magice fire – albul poeziilor şi roşul povestirilor. Cele două genuri se împletesc fericit într-o apologie a trăirilor intense şi intrinsece.

Coborâtoare dintr-o familie de intelectuali dăruiţi profesiei de dascăl, iubitori ai ştiinţelor exacte dar şi ai artelor, Ileana nu-şi dezminte obârşia şi rămâne o fidelă şi fină iscoditoare a sufletului uman.

Poeziile sale îţi învăluie sufletul, ca o iederă veşnic tânără, îmbătându-te cu mesajul lor de iubire şi beatitudine, al dragostei pentru oameni, dar emanând uneori şi câte o scânteie de revoltă împotriva celor ce n-o înţeleg, ba chiar o umilesc.

Ritmul perfect al poeziilor le facilitează confesiunea, iar imaginile poetice, cu totul remarcabile, la transformă într-o lectură agreabilă. Rareori apelează la rimă, dovadă că tematica şi iscusinţa versificaţiei – preponderent liberă – reuşesc să triumfe şi în absenţa ei.

Atât în poezii cît şi în proză răzbate imaginea copilăriei, a fiinţelor dragi, care o urmăresc încă în patetismul evocării trecutului, filtrat prin emoţia sentimentelor.

Lacrima – fie că este expresia bucuriei sau a durerii – apare ca un laitmotiv în multe dintre poezii, ea purtând în cristalul său efemer flacăra dragostei sau deznădejdea în faţa inevitabilului destin.

Poeta este o pasionată a cugetării, are voluptatea desfăşurării trăirilor intime, introspective şi se remarcă prin sinceritate, probitate şi prin zborul îndrăzneţ al gândului. Din versurile sale ţâşnesc esenţa concentrată a pasiunii, experienţa de viaţă, dar şi revolta sau credinţa.

O ploaie caldă, cu stropi de iubire cristalini, ne inundă sufletul până în cele mai ascunse cute, atunci când citim poeziile Ilenei Floran.

Unele dintre povestirile volumului au caracter autobiografic, amintind cu bucurie nedisimulată de anii regretaţi ai tinereţii, alături de bunici.

„Ochii deschişi ai destinului” – povestire care oferă şi titlul capitolului, abundă în coincidenţe fericite, inducând intuitiv fericitul deznodământ.

PAŞII Ilenei, energici şi hotărâţi, pătrund cu temeritate în lumea feerică a creatorilor de frumos, însoţiţi de spontaneitatea expresiei şi originalitatea demersului.

Miron Simedrea

Cătălina Cadinoiu

Eşti de azi
cum de azi e pâinea caldă
ce-o strângi acum în palmă privindu-mă
de parcă în ochii mei
ai căuta focul în care
aluatul ei s-a copt.

E de azi nisipul
cu marea ascunzându-i chipul
ca un hidjab
ascunzând chipul femeilor islamice.

E zbucium de azi mareea
din serile când
valurile se izbeau de coaste, reveneau în inimă,
se izbeau de coaste, reveneau în inimă.

E de azi privirea ce-o turnai în mine
ca pe-un ceai fierbinte, aromat, în ceaşcă.

De nemuritor de azi suntem noi doi
chiar dacă porţile încep să scârţâie în colţul ochilor
şi irişii se usucă de timpuriu prin grădini.

Violeta Câmpulungeanu

Nu stătea la “comun” mai mult de o noapte, indiferent cât de aglomerat era sanatoriul. Ce să caute ea cu fauna aia pestriţă, adăpostită ca vai de lume pe paturi pliante!

Pedantă, cochetă, madam Oracol cunoştea regulile casei. Mai ales pe cea mai importantă. Plicul… Strecurat cu eleganţă, între două elucubraţii ale Tartorului, – aşa îi spunea ea doctorului – din care nu pricepea o iotă. Şi nici n-o interesa. Pentru ea, important era că are cine s-o asculte. Plicul îi dădea prioritate faţă de cârdul de paciente care aşteptau la uşa cabinetului, câte o jumătate de zi . Aşa că, dacă avea chef să plângă, amintindu-şi cum a prins-o cutremurul în timp ce era în baie şi cum a sărit pe geam în pielea goală, noroc că stătea la parter, putea să plângă şi o oră pe fotoliul din cabinet.

Pensionară, cu vechi ştate în casa iluziilor regăsite, madam Oracol se simţea “minunat, ca-n minunata epocă de aur”.

- Taci, madam , cu epoca, încerca s-o oprească vreo pacientă binevoitoare. Vezi, c-aici e plin de călugări de la mănăstirea Secu şi dai de dracu’ atunci când ieşi.

- De dracu’ am dat de când au venit ăştia la putere. Nu i-ar mai răbda Dumnezeu, drăguţu’. Ce să-mi mai ia? Mi-a luat casa, pământu, bijuteriile. Şi mi-a dat o chichineaţă de patru pe trei, c-a raţionalizat şi spaţiu ca zahăru şi uleiu. Tocmai la dracu-n praznic. La etajul sase, să-mi iasă sufletu’ din mine urcând, că liftu-i mereu defect şi lumina arde numai când vrea nebunu, arză-l-ar focu şi mânca-l-ar viermii ăi neadormiţi! Că l-a obligat şi pă bărbatu-meu să se despartă de mine, c-a fost tata chiabur. Şi i-am stricat dosaru’, de nu mai putea să plece în străinătate. Aşa că i-a băgat-o pe gât pe stricata aia. Că era de neam prost. Şi el îmi tot scria săracu’ din toată lumea şi se ruga de mine să-l iert. Ba, să-l ierte cucii, că mi-a mâncat tinereţea şi mi s-a scurs luminile ochilor de atâta plâns. Şi-acu’ stau în doispce metri şi cu nenorociţii ăia dasupra. Că fumează ca şerpii şi-aruncă, numa de-a dracu scrumu pă florile mele, de nu rămâne nici o frunză întreagă. Şi dacă-mi vine şi mie o prietenă la o cafea, nu pot să stau cu ea pă balcon că-ncepe ăia cu discoteca. Discoti-i-ar mama dracu’ şi mânca-i-ar canceru’ de dobitoci! C-a venit nespălaţii cu repartiţie şi nu s-aude niciodată apa curgând la baie. Că se spală doar când plouă. N-o da Dumnezeu, drăguţu’, să moară cine ştiu io … Să deschiz ziaru’ de dimineaţă, că numai d’aia iau ziaru’, să văd morţii. Cum îl deschiz, îl şi închiz. Că cine vreau eu să crape trebe să fie pe prima pagină. Şi …

Madam Oracol se scoală de pe şezlong şi-şi pune halatul pe ea. Nu poate să se ducă aşa, “în nudu’ gol” la cabinet. Şi-o încearcă şi-o migrenă.

- Unde-o fi asistenta? Că şi astea umblă, pe unde şi-a dus mutu iapa. Se-nfundă în câte-o cameră şi trag din ţigare. Arză- le- ar focu de ţigări! Şi nu vine nici una când ţi-e rău. Şi n-am pe nimeni, că sunt singură – singurică pe lume. Şi mironosiţele astea, tot timpu’ trebe să stai cu mâna-n buzunar. Că, dacă nu le dai ceva, bagă acu-n tine ca-n brânză. Şi faci flecmon de dormi numa pe burtă. Ia, uite-o şi p-aia … Zice că-i bolnavă şi umblă numa cu ochii după bărbaţi. Auzi, drăguţă, ia pune-mi şi mie vederile astea la cutie! Ce te uiţi că-s toate pe numele meu? Păi, cine să-mi scrie şi mie? Că n-am pe nimeni. Vezi, nu le pune pe toate odată. Să mi le-arunce în cutie poştaşu’ şi să vadă. Ia, uite-o pe matracucă? Ţi-am zis eu? Uite-o cum stă spânzurată de braţul ăluia! C-ar putea să-i fie copil! Că nu se mai astâmpără , ale dracu’ isterice … Da, pe mine nu mă interesează viaţa altuia. Că destul mă chinui singurăăă.

Madam Oracol şi-a dat cu rimel, aşa că s-a răzgândit şi nu-şi mai plânge de milă.

- Marfă proastă, comentează ea înciudată. Românească. Dacă te-apucă ploaia, te faci ca un coşar. Noroc că-mi mai aduc prietenele şmacuri de import.

- Păi, ziceai că n-ai pe nimeni?

Madam Oracol e de-a dreptul ofuscată.

- Cum să n-am? Păi ştii ce mă iubeşte pe mine lumea? Că io nu umblu cu vorba. Şi ce văd în cărţi e sfânt.

- Dai în cărţi?

- Aşa, ca să mai treacă timpu’. După ce trece vizita, îţi dau şi ţie, dacă vrei.

Scoate capul pe uşă şi se uită pe coridor.

- Ce? N-a venit doctoru? Nu se face vizita? Auzi? Hai să-ţi zic ceva! Da ,să juri că nu mai spui la nimeni. Intr-o zi, i-am dat lu’ Tartoru-n cărţi. L-am văzut că umbla ca bezmeticu şi n-avea stare şi mi-am zis: Hai să-ncerc. Iubea pe una de ghindă. Da, nu i se arăta cu cununie. Io i-am zis că-i cade la aşternut, la un drum de seară. Cu bucurie. Mi-a prelungit şederea cu o săptămână. Păi, zii şi dumneata! Ce să fac pe căldurile astea în Bucureşti? Că-mi fierb creierii-n cap. Aici, de bine de rău, mâncărica – mâncărică. Garsoneria, mai mare ca a mea de acasă. Plimbărica-plimbărică. Şi nu sunt singură. Inţelegi? Că pe mine asta mă omoară. Stai, să-ţi dau adresa. Să vii neapărat pe la mine. Ia, uite ce cercei am primit! De la una pe care a părăsit-o amantu şi-acu’ umblă cu unu-nsurat şi cu copil. Da i-am zis că-i cade cu cununie.

Madam Oracol scoate cărţile de sub pernă.

- Asta e! Că eu nu duc vorba. D-aia vine lumea la mine ca la sfintele moaşte. Tu de care eşti? De verde, că ai ochii verzi … Da, să nu mai spui la cineva, că te blestem! Că nici de la mine n-aude nimeni o vorbuliţă. Că ştii cum e cu secretu … Secretu-i secret cât îl ştie unu singur. Ş-ăla mort. Ha, ha, ha! ...