linii de tren,
pietre,
peron prăfuit de plictisul cotidian;
călători nerăbdători să ajungă cât mai repede la Polul Nord,
duc
în geamantale din piele de caprioară
căldura şi seninătatea primelor zile de primăvară.

locomotive cu aburi-fetuşi
predestinaţi să se nască după marele cerc din cărămidă al sferei albastre,
mârâie la microfon
incantaţiile
drămuitorilor de destine,
călăuziţi pe cărări şerpuite,
de stele căzătoare.

melodia cântată cândva de roţile de tren,
se destramă în scame de confetii lucitoare,
împodobindu-i astfel părul cu străluciri de stele.
drăgălăşenia nopţilor cu lună plină,
recheamă dorul din unghere de plăcere,
să-nvăluie cu vraja de iubire
gingaşa perlă sidefie
întinsă în cochilie.

piciorul drept alunecă din vaporoasele aşternuturi,
atinge cu călcâiul rama nopţii
şi se scufundă-asemeni unor cugetări ascunse,
în undele
oceanului de vise.

port pe umeri firul subţire şi dur
primit în leagăn
de la ursitoarele-mi
oarbe, surde şi mute.

uneori
îl simt apăsându-mă
dar îl ignor,
sperând ca odată şi-odată să mă obişnuiesc cu el.

ştiu…
ar fi trebuit să încep deja…
firul se deapănă singur…
e lung,
parcă nesfârşit
iar ghemul e din ce în ce mai mic,
îl scap printre degete
în locuri greu accesibile
sau îl uit pur şi simplu,
ca pe-o umbrelă
pe marginea unui vis ciclic
care reuşeşte să se înfiripe
dincolo de gardul energetic
pe care mi l-am impus ca să-mi păstrez
neatinsă sincopa durerii…

în afară de asta,
sunt multe tentaţii,
adevărate capcane în care
pot să cad uşor, foarte uşor
printr-o simplă silabă nelalocul ei
şi atunci,
în loc să-mi folosesc firul drept călăuză
spre lumina dinafara labirintului,
pot foarte simplu
să mă trezesc
prinsă în mijlocul ghemului…

uneori mă gândesc
să nici nu mai încep;
să port pe umeri
firul vieţii…
ca şi cum nu l-aş fi primit…

stele atât de aproape,
încât le simţi zvâcnirea
în inima nopţii,
iubiri de fântână.
stelele
stropi de suflet-femeie
suflet-bărbat.
Un strop al meu, unul al tău
pe bolta înstelată.

căprioara
semnul zborului îl are tatuat deasupra pleoapelor;
te priveşte fix în ochi,
ciuleşte urechile:
” E oare chemarea de dragoste a lui Diego,
sau zgomotul contorsionat de durere, plescăit de bardahanul autobuzului?”
fugi, clipire a dimineţii, cu flori exotice în buclele negre!
fugi,
în lumea nezguduită de şocurile existenţei,
unde
maimuţe se joacă pe umerii neîncorsetaţi de tristeţe ai primăverii!
acolo
Diego te aşteaptă să imortalizeze amintirea.

amintirea
a primit de la îngerii luminii darul
de a păstra în urne funerare
A.D.N.-ul recunoştinţei,
oferit cu drag
milosteniei-fecioară
care duce pe umăr
ulciorul
cu
balsam pentru inimi rănite.
în schimb,
de la întuneric a dobândit:
să fie permanent ispitită de uitare

uitarea
pune pe degete degradeuri de gri;
poartă şerpuit mâinile pe juponul femeii;
îmbrăcate în dantelă,
grădinile interioare
metamorfozează esenţa ei
în sâmbure de măr.

mărul
absoarbe sucul degradării lente a perfecţiunii iluzorii;
senzaţia fragilităţii distilează elixirul tinereţii.

tinereţea-
piesă de şah pe tabla cadrilată a destinului,
se roagă în genunchi
în ochiul taurului bătrân
lovit de biciul stăpânului.
bălana vacă priveşte fără dojană pe cei care au ieşit din labirintul propriului lor egoism
şi vor să guste din bunătăţile cereşti,
dând altora pe cele pământeşti.
unii pe umerii altora se urcă să ridice pe rămăşiţele timpului…crucea.

crucea
ne va învăţa să citim şi să înţelegem
cartea vieţii
cu…
sufletul.

* Scoica I

Primele flori au străpuns deja pământul ud. Păşesc cu atenţie printre firele albe. Nu vreau să le strivesc. Paşii mei nu pot din păcate să împrumute atingerea caldă a lutului. Urmele se imprimă adânc, printre rândurile albe, adâncind iazuri de picături. Natura freamătă în timp ce soarele crud îşi aruncă razele binefăcătoare din spatele cortinei de nori. Rămăşiţele nopţii se dizolvă în crepuscului dilatant…

după orizont –
anunţând primăvara,
soarele roşu

Câmpul pare să se întindă la nesfârşit. În lumina abia născută din noapte, contururile sunt vagi. Nu îmi dau seama unde sunt cu exactitate. Pădurea se profilează în zare, impunătoare, ca un zid impenetrabil. Verdele crud al frunzelor mă duce cu gândul la imensitatea stepelor. Între copaci se ascund atâtea şi atâtea lumi paradisiace. Mă îndrept ca hipnotizat spre pădure.

încă o dată
pădurea înflorită –
ca primăvara

Văd deodată o strălucire aparte. Mă apropii şi culeg din brazda afânată o scoică. Nu îmi pot explica cum a ajuns aici, în mijlocul câmpului, la o distanţă atât de mare de ocean. Şi totuşi, nu contează. Strâng în mână cochilia. Stropii reci mă înfioară. Nu mai are rost să merg mai departe. Nicio pădure, nicio imagine grandioasă nu va putea să concureze cu simplitatea răcoroasă a scoicii…

* Scoica II

Nisipul pare să fiarbă sub picioarele mele. Plaja se întinde vibrant ademenind parcă marea în capcana aridă. Valurile albe se sparg de ţărm, adâncindu-se în picăturile de aur, nu înainte de a-mi mângâia picioarele. Plaja se luptă cu marea, contrariile se întrepătrund iar viaţa nu are decât de câştigat. Cei trei pescăruşi care plutesc fără să facă niciun zgomot deasupra imensităţii ştiu asta cel mai bine…

marea albastră,
plaja arsă de soare –
un dans de vară

Norii desenează castele pe cer, colorând adâncurile. Lumile se întâlnesc şi se oglindesc una-ntr-alta. Păşesc încet, înconjurat de spumă. Marea vrea să mă primească, mă îmbie parcă să păşesc în mijlocul tăvălugului. Aş vrea să pot cunoaşte imensitatea, aş vrea să pot ajunge la linia apăsată a orizontului… Trebuie să învăţ însă să mă mulţumesc cu aceste clipe speciale în care apa nesfârşită se joacă paşnic printre degetele mele…

Ocean şi plajă,
întâlnire caldă –
martor doar soarele

Vara pare să se nască pe acest ţărm îndepărtat… Nisipul se întoarce în mare, apa îl aruncă din nou pe ţărm, ciclul nu se termină niciodată. Simt cum întreaga lume pare să se oprească în acest punct, în acest colţ ferit de umbra tot mai mare a omului. Sunt singur, în faţa valurilor înspumate, am la picioare doar nisipul fin, care nu se grăbeşte niciodată. O scoică mă atinge purtată de valuri, zâmbindu-mi parcă din albul ei… Avem tot timpul din lume… O iau în palmă şi o privesc în lumina albastră… Aşa am învăţat eu să zbor…

* Scoica III

Printre ramurile îngălbenite ultimele raze strălucesc roşu aprins. Calc încet, îmi măsor paşii, atent la foşnetul melancolic al frunzelor. Şoseaua se topeşte parcă între dealuri, iar covorul ofilit mă conduce spre casă. Păşesc moale, am toate simţurile ascuţite, vreau să simt fiecare fior al anotimpului care se apropie de sfârşit. Moartea se va concretiza până la urmă în naştere, iar culorile vii ale acestui asfinţit nu fac decât să sublinieze asta.

în miez de toamnă –
strada plină de frunze
parcă zâmbeşte

Mă întâlnesc cu un om. Nu ştiu exact cine este, îl cunosc, însă chipul lui nu îmi spune acum nimic. Cu toate astea, îi intind mâna cu cea mai mare căldură. El nu spune nimic, priveşte ca şi mine copacii care îşi cântă ultima simfonie, pregătindu-se de iarnă. Frunzele par să alunece cu uşurinţă, fără remuşcări, ştiind că nu fac decât să pregătească locul pentru zăpada moale…

în prag de iarnă –
cad ultimele frunze
anunţând fulgii

Omul nu spune nimic. Continuă să privească parcă în gol. Văd însă cum sufletul lui pare să se umple de seninătatea naturii, de aerul tare şi rece al firescului. Îl invidiez. De multe ori mi-am dorit să am o asemenea capacitate. Şi totuşi, paradoxal, este atât de greu să ştii să te bucuri… Îmi întinde mână, lăsându-mi în palmă un pacheţel, învelit în hârtie roşie. Nu îl voi deschide acum. Încă admir apusul soarelui. Aerul tare îmi şficuie obrajii… Scoica pe care o ţin strâns în mâna stângă mai poate aştepta…

* Scoica IV

Albul a curpins totul. Răcoarea invadează trupurile, iar copacii au fost acoperiţi de fulgi de gheaţă. Urmele paşilor mei se afundă în câmpul metamorfozat. Nu mai recunosc împrejurimile. Zăpada preschimbă totul, ascunde lumea sub un strat gros. Nimic nu este însă permanent. Viaţa izbucneşte necontrolat, viaţa găseşte întotdeauna o cale. Trec cu mâna prin zăpada cernită şi ating pământul. Căldura lui mă invadează. Totul în jur musteşte de viaţă…

o iarnă albă –
pe câmpul nemărginit
se nasc ghioceii

Păşesc urmărit de câteva ciori. S-au înălţat de pe copacii din zare şi mă urmează atent. Suntem egali în faţa naturii dezlănţuite. Doar câteva puncte negre printr-o infinitate de alb. Fulgii se înfăşoară în jurul nostru, pătrund în noi, ne mistuie cu tăcerea lor de gheaţă. Nu are rost să te lupţi cu zăpada, nu poţi câştiga. Tot ce trebuie să faci este să îngenunchezi şi să admiri forţa impresionantă a stropilor de apă transformaţi în statui.

pretutindeni alb –
zăpada viscolită
mă însoţeşte

Călătoria se sfârşeşte aici. Un ciclu s-a încheiat, un altul stă să înceapă. Până la urmă şi omul trebuie să înveţe să pună punct. Viaţa este frumoasă tocmai pentru că odată şi odată se termină. Îngenuncheat în mijlocul oceanului de alb, închid ochii. Şi văd cea mai frumoasă scoică… Nu este luminoasă, nu este întunecată. Este pur şi simplu. O prind în mâinile murdare şi o strâng. Poate că diamantul din ea va reuşi să spargă în cele din urmă cochilia inimii mele…

ieri încremenit-a o secundă,-n vreme
ce speranţa-n suflet mi s-a stins pe rug
şi-un vârtej năvalnic a-mpins centrifug
ultimele verii palide raceme
 

şi venit-a toamna, ca un tăvălug
dinspre miazănoapte, proferând blesteme -
cu un corb pe umăr, spumegă şi geme,         
căutând să-mi pună la grumaz zălug
 

şi mă trage până sub pământu-n care
rădăcini uscate se întind cărunt;
peste ochi mi-aşează tristă-mpovărare;
 

îmi închide trupul – schimnic amănunt -
într-un cuib de brumă îngheţând suflare
şi mă doare vara-n care nu mai sunt…

Astăzi senzaţia a fost diluată. Societatea nu mai are timp să împingă acţiunea până la paroxismul care poate să o împlinească ontologic. Prea puţini mai au astăzi tăria să îşi absolutizeze trăirile în relativitatea intrinsecă fiinţei lor. Senzaţia a devenit un capriciu de suprafaţă, un proces banalizat în care fiinţele nu se mai implică. În locul acţiunilor concrete a apărut iluzia unei apropieri false, iluzia unor relaţii interpersonale complexe. Acolo unde nu este de fapt nimic, oamenii proiectează închipuiri. Speranţele neîmplinite se perpetuează, generând un status quo malign care acaparează posiblităţile. Lumea pare astăzi lipsită de perspective, pentru că lumea a uitat parcă să se ia în serios. Nu mai reuşim să ne cufundăm în abisul fiinţei noastre, nu mai reuşim să facem cu adevărat ceva care să conteze.

Viaţa pare un joc inutil, inerţial, în care determinarea apriorică şi opresiunea brutală a sistemului au luat locul liberului arbitru. Ne aruncăm în vâltoarea evenimentelor prin intermediul efigiilor, nu mai simţim nevoia să trăim cu adevărat, ci acceptăm tacit proiectarea noastră prin intermediul unor himere. Oamenii nu îşi mai doresc să schimbe lumea, considerând că este imposibil. S-a căscat o prăpastie între persoanele implicate cu adevărat în viaţa acestei planete şi marea masă de spectatori care asistă inertă la fiecare scenă, având falsa impresie că este implicată în vreun fel în piesă. Salturile se fac aproape de fiecare dată inconştient, oamenii ajung puternici fără să anticipeze asta şi nu sunt capabili să acţioneze coerent. Reuşitele nu mai sunt pregătite meticulos, oamenii au uitat să îşi fixeze idealuri şi să încerce să le atingă. Filosofia este fie ce-o fi, iar consecinţele sunt nepăsarea fiinţei faţă de propria existenţă.

Timpul este limitat pentru fiecare dintre noi. Suntem fiinţe definite în mod aprioric de moarte. Aşadar, cu fiecare minut care trece, ne apropiem şi mai mult de finalul inexorabil. Iată de ce este ridicol să îi lăsăm pe alţii să acţioneze în locul nostru, iată de ce este absurd să vrem să trăim în anonimat. Viaţa este scurtă indiferent ce am face, şi atunci de ce să nu încercăm să facem cât mai multe? De ce să nu încercăm să ne impunem propria viziune? De ce să acceptăm atât de uşor mediocritatea?

Iată câteva întrebări la care ar trebui să medităm cu toată seriozitatea. Pentru că astăzi oamenii au ajuns să aibă doar impresia că trăiesc. Avem impresia că prietenii există în cărţi, la televizor, pe Internet, sau în baruri, când de fapt pretenia generală este doar o amăgire. Relaţiile nu mai au profunzime, pentru că ele se opresc la un stadiu superficial, de minimă rezistenţă. Nu mai încercăm să îi înţelegem pe cei din jurul nostru pentru că avem impresia că nu merită să facem asta. Cinismul subconştient ne domină existenţa, cuvântul cel mai important a devenit profitul. Rapiditatea derulării relaţiilor interumane le bagatelizează, le banalizează. Suntem superficiali pentru că nu ne-am gândit niciodată că putem să fim altfel, pentru că îi transformăm pe oamenii care reuşesc în mituri inaccesibile, în loc să înţelegem că nimic nu este imposibil.

Oamenii au transformat apropierea într-o rutină, au răpit farmecul gesturilor. Erotismul a devenit un produs care suprasaturează indivizii. Ceea ce vezi în permanenţă devine banal, ceea ce se oferă facil nu mai prezintă interes. Acţiuni care ar trebui să însemne ceva sunt transformate în stereotipuri, iar oamenii au senzaţia că sunt înconjuraţi de prieteni fără să cunoască pe nimeni cu adevărat. Avem impresia că suntem angrenaţi în procese devastatoare fără ca măcar să ne ridicăm din faţa televizorului, suferim la fel de frivol precum apăsăm butoanele de la telecomandă. În loc să regăsească magia gesturilor, în loc să se afunde în plinătatea existenţei lor, oamenii se concentrează asupra banalităţilor.

Să învăţăm să devenim implicaţi în mersul acestei lumi, să învăţăm să redăm semnificaţii puternice acţiunilor noastre. Să ne dorim mai mult, pentru că doar atunci când îţi doreşti ai şanse să reuşeşti. Să nu ne mai închipuim că facem totul, să nu mai construim palate de cleştar în care să ne înlănţuim! Să ne afundăm dacă e nevoie cu mâinile în noroi, să facem măcar ceva… Omul poate să mute munţii din loc, însă mai bine şi-ar da seama că cea mai bună soluţie este să îi ocolească…