Arhiva revistei

Un român ajuns departe. Onicescu. Matematici.

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Un român ajuns departe. Onicescu. Matematici.
Motto: «Învăţând matematica, înveţi să gândeşti.» (Grigore C. Moisil)
Parodie-pamflet, prozopoem satiric dedicat aniversării a 120 de ani de la naşterea academicianului
Octav Onicescu.

„Ziua” marelui profesor. Ambient de sărbătoare.
… Au trecut decenii multe. Să tot fie o duzină.
… Curg discursuri şi omagii. Printre flash-uri de lumină.
… Străzi. Colegii. Monumente. Nume pus sub reflectoare.

… Mă apropii cu sfială de cărţi vechi şi manuscrise.
Buchii-cifre şi înscrisuri pe hrisoavele cu slove.
Onicescu. Stea eternă. Dintr-un şir de supernove.
Precum… «numărul de aur»! (Matematici… interzise!)

…Integrale şi formule. Radicali şi paranteze.
Spaţii. Curbe. Traiectorii. Exponenţi. Puteri. Relaţii.
Ipoteze şi enunţuri. Teoreme. Dizertaţii…
Linii, fracţii şi simboluri. Sau expresii din sinteze.

… Îi amplific semnătura… (M-a atras dintotdeauna!)
Doi de „O”. Un „O”… la dublu! Posesor-iniţiale.
„Tot perfect”. De greu calibru! Două litere vocale.
Dar de ce vorbesc de două? Mai degrabă este una!

„O… pătrat”? Ceva nu-mi place. Mă uit ţintă la… „articol”.
Totuşi, «un» mergea mai bine! Mă frapează dezacordul!
…Galerii cu personaje. Fac ce fac şi… iarăşi, nordul!
Doar o rază mai lipseşte. Şi voi strânge un fascicol.

Brav titan, distinsul dascăl! Cunoscută somitate.
…Numere aleatoare… Galileo. Din… reformă!
Piramidă de gândire. Depăşire… peste normă!
Novator. Perfecţiune. Ani de studii duşi în spate.

La… «Palat». Coleg cu Iorga. Diferite generaţii.
…„Brazi” bătrâni. Similitudini… „Trunchi”. „Coroană”. „Rădăcină”.
Îi mai aşteptăm o dată. Dar întârzie să vină!
Creatori de neo-drumuri. Inspiraţi. Plus… revelaţii!

… Iarăşi, un gigant. Un geniu. Da, spus artei cu tendinţă.
Autor. Cu etichetă. Gânditor. Echidistant.
Aritmetici… speciale. Impecabil. Un savant.
Noţiuni. Cosmologie. O cometă. În ştiinţă.

M-a uimit „retrospectiva”! Cu excepţii-rezultate.
Ce traseu-sinusoidă! Un destin de viaţă lungă…
Un român ajuns departe. Toţi ar vrea să îl “ajungă”!
Bun exemplu. Om cu şcoală. Un profil cu demnitate.

Devotat lui Arhimede. Newton, Kepler… Ca gândire.
Viaţă pentru o idee, un miracol-carieră!
A trecut cu brio testul nefiinţei-rivieră!
Candidat admis… din prima! Integrat în… nemurire!

Reputat. Cu bun renume. Cărturar şi patriot.
Analist. Cu viziune. Învăţat. Un erudit.
Spirit liber. Academic. Remarcabil. Strălucit.
Primul rând. De stele-aştri. Cei mai mulţi, la fel socot.
……………………………………………………………….
Meditez. Plimbare. Seară. Rondul parcului bătrân.
… Praf şi frunze se aşează. Peste busturi şi statui.
… Marii oameni de cultură. Bun comun. Al nimănui!
…„Carul mic” şi „Carul mare”. Şi „pleiade”… Mai rămân!

… Câţi mai cred legende-saga cu modele din istorii?
… Căutăm mereu la alţii. Peste tot. Dar nu acasă.
… Din… import! Tipare false. De ai noştri, nu ne pasă!
… Orizonturi. Tot mai roşii. Rari de tot, clarvăzătorii.

… Lanţ cu legături complexe? «La pi-ov-ra»! Cu… «antene»!
… Permutări? De colo-colo… Dublu sens? Elucubraţii!
… Prea ades, aranjamente. Combinări… şi combinaţii!
…Calcule? Principii? Funcţii? Toane… ielelor- sirene!

…Teorii „invariante”. Sume. Loterii. Sisteme.
… La statistici, ne pricepem! Probabilităţi. Cu carul!
… Plagiatul? Nouă modă. Des de tot. Umplut. Paharul.
… Axiome? Cu… «mecanici». Sfori. Culise. Laţuri. Gheme.

Stop ştiinţelor exacte! Să continui, la ce bun?
Ne-am pierdut identitatea. Pe parcurs, printre… trieri!
Ne-am schimbat în atitudini. Nu mai suntem cei de ieri.
Mi-au intrat «idei» în minte. Dacă trebuie, le spun.

… Se rup crengile de fructe? Vin „omizile-lăcuste”….
… Criză, secetă şi lipsuri? Vom pleca în lumea largă…
… Umbre palide pe tablă, mulţi ar vrea ca să ne şteargă…
… Cum o dai, nu este bine! (Mostre de păreri „înguste”).

… Am intrat adânc la apă! Apa Sâmbetei… cea mare!
… Clanuri şi cabale… Mafii… Sfinxul… „Leul” protector.
… Nimeni şi nimic nu mişcă. Fără aprobarea lor.
… Tot ce mişcă… se învârte! Pe nisipuri… mişcătoare!

… Câte merg de-a curmezişul! (Chiar nu sunt deloc puţine!)
… Găuri-sită. Barca noastră. Şi nu ştim cum să o dregem.
(…„Partea mea”… „Îmi (s)pui o vorbă”… „Mai vedem”… „Ne înţelegem”…)
… Am ce am cu cei de astăzi. Cei plecaţi? Numai de bine!

………………………………………………………………
… Multe poţi să faci în ţară. De ce nu, poţi fi poet.
Bard al zilelor trăite. Un prezent aprofundat.
Însă, ironia sorţii, vei fi aspru criticat.
… Inutilă. Incomodă. Meseria de… „p(r)o(f)et”!
………………………………………………………………………..

… Î(m)i configurez „cuvântul”. Fraze vii, alambicate.
(Un îndemn… sinalagmatic, cu accente de umor).
… Nu glorificaţi hazardul, toate vin la vremea lor!
Muncă şi talent, prieteni! Fără astea, nu se poate!

Botoşani, iunie 2012

Lumea artelor apune!

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Motto: „Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.” (Octavian Goga)

 

 „Arta este semnătura civilizaţiei.” (Beverly Sills)

Parodie-pamflet, prozopoem satiric dedicat evenimentului cultural

„Noaptea muzeelor 2012”.

Cu dedicaţie specială colectivului de (muze)ografi ai instituţiilor de cultură…

 

Despre nopţile cu stele, s-a scris mult. Şi se mai scrie.

…Visul… nopţilor de vară… Nopţi… cu una peste mie!

… Preşedinte… de o noapte!… Nopţile… „de farmec pline”!

…C abareturi. Party cluburi. Cu vedete cabotine.

…Cele „albe”, de poveste. Cartofori şi „dansatoare”.

…„Hughenoţii”. Băi de sânge. Tragedii îngrozitoare.

…Mai apoi, devoratorii! „Necrofagi”. Publicitate.

(Un slogan din vremea noastră!). Fără asta? Nu se poate!

… Din ecouri de tradiţii. Cea a Sfântului Andrei.

Vrăji, magie, ritualuri. Şi cadouri, câte vrei.

… Noaptea lungilor cuţite. Încă una, de cristal.

Cu incendii şi teroare. Genocidul rasial.

………………………………………………………

… Anonim pierdut în noapte. Reverie pasageră.

Visuri-umbre şi „morgane”. Mă surprinde o himeră.

Nordul marilor talente. Cu figuri nepieritoare.

Ornamente stilizate… Flash-uri largi de reflectoare.

… Scurtă trecere grăbită. Prin muzeul vechi palat.

Bastionul de cultură… Un titan aristocrat.

Stâlpi-coloane nesfârşite. Şi ferestre luminate.

Urc pe scările-spirale. Sub arcade unicate.

… Exponate şi… expuneri. Scurte treceri în revistă.

Mărturii despre ţinuturi ce demult nu mai există.

Veacuri strânse în imagini. Preistorii de vestigii.

Artefacte şi relicve. Duc izvoare de litigii.

… Întrebări nelămurite. Necuprinse de cuvinte.

Amintiri din publicaţii. Probe-martor. Oseminte.

Colţi de fildeş. Incredibili. Scump tezaur numismatic.

Lăncii, scuturi şi pumnale. Un imperiu enigmatic.

… Mici desene. Porţelanuri. Filigranuri. Încrustaţii.

Năluciri. Stafii. Amprente. Legături. Reverberaţii.

Lampadare. Orologii. Draperii şi baldachine.

Lornioane şi monocluri. Feţe. Zâmbete. Suspine.

… Moi drapele de mătase. Broderii de fanioane.

Mostre de pământ. În straturi. Antice eşantioane.

Busturi, chipuri, statuete. Dintr-un timp uitat în spate.

Amintind de lupte grele. Uniforme demodate.

…Vechi clădiri monumentale. Din istoria locală.

Mici frânturi de sedimente. O colecţie regală.

Probe-martor în instanţa judecăţii de valoare.

Umbre ce nu vor să treacă. Un trecut ce nu mai moare.

… Artefacte funerare. Plăci. Inscripţii romanţate.

Oale grase şi ulcele. Mici unelte demodate.

Zac vitrine-sarcofaguri. Teancuri lungi de documente.

Hărţi de veacuri întocmite. Scrieri vechi pe pergamente.

… Semnături. Sofisticate. Şef de stat. Monarh. Ministru.

Galerii-autografe. Printre file de registru.

Ochi-medalii şi galoane. Ochelari şi scrumiere.

Catastrofe naturale. Tragedii cu gust de fiere.

… Turme de monede calpe. Ambalaje de chibrituri.

Titluri. Melodii. Din topuri. Mai modern, le spunem «hituri».

Ei. Cu fracuri şi jobene. Ipostaze inedite.

Eve. Mii. Din alte evuri. Rochii lungi, îngălbenite.

… Două secole, în urmă. Cam puţini. A zecea parte.

Burgul nostru. Târg de ţară. Spun statistici şi rapoarte.

Ne-au plecat… comercianţii. Printre… berze şi lăstuni.

Ne-am mai liniştit o vreme. Astăzi, pleacă cei mai buni.

…………………………………………………………………………….

… Pricopseli… electorale. Decoraţii şi brevete.

Atitudini progresiste.Precum mersul de crevete.

Curg prognoze-dedicaţii cu parfum de exit-poluri,

În colecţii de emblemă, prin imagini şi simboluri…

… Şepci, tricouri, pelerine. Sub afişe de perete.

Pungi din plastic. Şi insigne. Nelipsitele brichete.

Sticle, vase şi… produse. Steguleţe. Pixuri-pene.

Mici… ofrande. Contra… voturi! Artificiu. Nota bene!

… Vezi Mării, mereu aceleaşi, dar cu alte pălării,

Uscături, scaieţi şi bozii, sfori, culise, bălării…

Nicăieri. Alegeri… pure! Nici la alţii, nici la noi.

Cei aleşi. Se cred… Zamolxe! Nu chiar toţi… Din doi în doi!

……………………………………………………………

… Parcul mare. Bulevardul. Cerberii. Bătrânii tei.

Fraţi de cruce. De legendă. Apăsaţi de anii grei.

Văd cum înfloresc castanii. Miez de mai. E primăvară.

Mai grăbiţi ca niciodată. Înverzesc. A câta oară?

… Catifea de înserare. Întunericul, perdele.

Doliu zilei precedente. Nepătrunse neguri grele.

Flux-reflux de mode valuri. În acorduri de pian.

Un “titanic” din trecuturi se scufundă în ocean…

…Rapsodia lui Enescu. Imn muzeului cu ceas.

…Prin firide se strecoară liliecii de pripas.

…Adăpost de cucuvele. Şi de alte zburătoare.

…Bântuit de gheţuri-lipsuri. Colţii crizei… numai, oare?

…Solidar cu…visătorii care cred în munca lor,

O fărâmă de…«mustrare», spre ştiinţa tuturor.

Voi vorbi. (Un pas în faţă. Dacă doi sau trei, nu pot!):

Încă mai există OAMENI. Nu au dispărut de tot !

…Cei ce îşi iubesc menirea…Praful şters…cu pasiune!

Buruieni de… nepăsare. Ofilite… prin minune!

„Cheia Sol”. Şi „Arlechinul”. Un „Icarus”. „Vinovaţi”.

Vor fi fost mai mulţi. Desigur. Să mă ierte cei uitaţi.

… Scurte fulgerări. Zig-zaguri. Vine ploaia… Se strâng norii.

E aproape miezul nopţii. Încă vin vizitatorii.

Arme-vorbe, muze mute? Pagini ce lipsesc din carte.

Da, am fost şi eu acolo. În Arca(dia) cu arte.

………………………………………………………..

… Un popor fără origini? Un copil fără părinţi!

(Iorga. Un profil aparte. Printre strălucite minţi.)

Când mă uit la cei din frunte, mă apucă disperarea.

Formatorii de opinii… Mă iau plânsul şi mirarea!

… Mi-aş dori să fiu o voce. Una cu impact-răsunet.

Să fiu auzit departe… La distanţă. Ca un tunet!

Un mesaj spre toţi şi toate. Voi fi scurt în ce voi spune.

S.O.S.! Salvaţi cultura! Lumea artelor apune!

acelaşi praf, aceeaşi rugină…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––

La căsuţa poştală
acelaşi praf, aceeaşi rugină…
După ani în care nu existam
pentru nimeni, iar numele nu
avea ecou pe nicio alee
părăsită de gânduri,
am aflat dintr-o broşură îndesată
pe fugă, galbenă
şi tocită de lacrimi:
„timpul s-a rănit
pierzându-şi aripile”.
Să plâng, să râd,
Să îmi vând visele, să le sigilez
În plicuri fără destinaţie?
Să uit că nu va mai fi mâine
iar Azi îmi va cânta pe umeri
nemurirea, pe acorduri
de liră mută ?

Mâine va fi un azi perpetuu
cu o rutină tot mai graţioasă
pe ceasul deja cuprins de
bucuria primită în plic.
Deja simt secundele gemând,
tremurânde, în aşteptarea
minutului ce nu se mai naşte.
Fluturii încep să îşi uite zborul.
Cui să arate dansul culorilor
Într-o lume care nu mai cunoaşte
graba, fuga pasului
spre ziua incertă?

Mâine va fi un azi permanent
fără lacrimi în numele
acelui cunoscut „prea târziu”.
Se va rescrie istoria
exerciţiilor de respiraţie…
… acelaşi praf, aceeaşi rugină,
aceeaşi căsuţă poştală
uitată de expeditori.
Secundele trec…
a fost doar un vis.

Vis

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––-

Povestea mea începe într-un sfârşit de decembrie când iarna începea să-şi intre în drepturi şi să se facă cu adevărat simţită. Eram în anul doi la filosofie şi nu aveam în minte decât dorinţa de a înţelege ceva din această viaţă şi de a-i impune un sens. Numele meu este Crinu. Sunt ţigancă şi provin din Negreşti-Oaş. Aveam 20 de ani când au avut loc toate aceste întâmplări stranii pe care sper că le voi putea relata aici fără a pierde nimic din ce s-a întâmplat cu adevărat.
Aveam un curs de metafizică cu profesorul Mihai Codreanu care încerca să fie o copie palidă a lui Nae Ionescu ce atrăgea toţi studenţii la cursurile sale de metafizică şi nu îi învăţa ce e filosofarea ci cum să filosofeze. Carisma lui Codreanu era cea care făcea ca amfiteatrul să fie plin la fiecare dintre cursurile sale cu toate că materiei nu prea i se mai acorda o atât de mare importanţă după scrierile lui Kant. Dar Codreanu ştia să ne provoace, ştia să ne angreneze pe toţi în discuţie şi să ne facă să rămânem uimiţi când noi înşine eram cei care găseau răspunsurile la întrebările pe care tot noi le puneam. Era un bărbat brunet, de aproape 1.90, cu un zâmbet permanent, uşor ironic dar care trezea în inima studentelor sale multe pasiuni.
M-am îndrăgostit de el încă de la primul curs şi-mi spusesem la final că vreau să fie al meu, că vreau să-l cuceresc şi să mă bucur de el. Mă aşezasem în prima bancă şi încercam să-l fac să-mi întâlnească privirea. Ştiam că dacă mi-o va găsi pentru câteva secunde va fi cu siguranţă al meu. Niciodată privirea mea, ochii mei mai negrii decât noaptea nu dădeau greş… Codreanu se opri pentru câteva secunde din prelegerea sa asupra timpului şi se apropie de mine privindu-mă cu o foame cum nu am mai întâlnit niciodată.
– Aţi înţeles, domnişoara Crinu? mă întrebă el cu o voce ce îmi paraliza orice răspuns, ba chiar şi respiraţia îmi părea a fi oprită.
Am dat aproape inconştientă din cap în semn de aprobare, dar vocea lui, întrebarea adresată mie, continua să-mi bântuie mintea şi să mă facă să-l doresc şi mai mult. Tot cursul nu am fost stare să-l urmăresc, întrebarea lui continua să se repete în gândurile mele. Privirea lui parcă ma hipnotizase pe vecie.
– Aţi înţeles, domnişoara Crinu?
Această întrebarea continua să se reverse peste gândurile mele ce refuzau să se concentreze şi în altă direcţie. Codreanu îmi invadase mintea şi mă simţeam deja a lui.
– Domnişoarea Crinu, aţi putea veni la mine la birou, mâine la ora 9? Îmi pare că aveţi unele întrebări asupra tematicii cursului şi mie nu-mi place ca vreun student de-al meu să aibă nelămuriri.
– Da, vă mulţumesc, domnule profesor, îi şoptisem eu, nemaifiind stăpână nici măcar pe vocea mea. Din nou ochii lui negrii şi vocea atât de sigură mă hipnotizară. Colegii mei ieşiseră deja din amfiteatru dar eu eram pierdută undeva într-un neant al gândurilor unde singura certitudine era Codreanu, cu a lui privire pătrunzătoare. Acea privire… Acea privire parcă vroia să-mi spună: Crinu, eşti deja a mea!
Profesorul ieşise şi el dar eu continuam să rămân acolo incapabilă de vreo reacţie. Pradă gândurilor şi lui Codreanu… Din aceasta reverie mă trezise colega mea Mira, căreia îi fu imposibil să nu fie ironică cu mine…
Mă îndreptam cu ea spre cantină, dar îmi era imposibil să o ascult, să port o conversaţie cu ea. Nici la masă nu simţeam gustul mâncării, nu mai simţeam nimic de fapt. Era doar Codreanu în mintea mea, nu puteam să alung din faţa ochilor minţii acea privire a lui..
Noaptea se ivi fără să o văd, dar somnul refuza să se facă prezent. Îmi doream să dorm, să treacă timpul cât mai repede şi să se facă dimineaţă, să pot să fiu a lui Codreanu! Acea noapte a fost însoţită de mii de vise ce aveau în centru doar imaginea lui Codreanu. Eram într-o altă lume, îmi era teamă dar totuşi îl vroiam! Chipul lui Codreanu acoperit de o cunună de lauri, iar trupul îi era inveşmântat într-o togă precum a unui senator roman.
– Vino, îmi şopti el. Vino…
Dar refuzam să mă mişc şi simţeam cum teama mă copleşea. Nu vroiam să-i dau ascultare şi totuşi doream să-i ajung în braţe.
– Vino! spuse el imperativ, şi de această dată nu mă puteam sustrage poruncii sale.
Mă ridicai din pat şi mă îndreptai spre el cu paşi mici…Fereastra era deschisă, viscolul arunca mii de fulgi de nea în cameră dar nu simţeam gerul cu toate că termometrul de pe perete indica minus 10 grade Celsius. Cu paşi mici, aproape refuzam să merg, dar ceva mă trăgea înspre el, nu eram deloc stăpână pe mine, încercam să mă agaţ de orice dar braţele mele nici ele nu erau ale mele. Doar privirea mea se pironea asupra acelui termometru de parcă acel obiect m-ar fi putut sustrage lui Codreanu. Apoi îmi aruncai privirea asupra colegii mele Mira, ce dormea un somn de plumb cu toate că plapuma îi era plină de nea. Simţeam o căldură moleşitoare, precum cea dată de un pahar de vin după o zi obositoare. Pleoapele îmi erau grele, braţele moi…
– Vino, iubita mea iubită! auzii din nou acel glas ce mă conducea şi era stăpân peste mine. Vino!
Pluteam? Mergeam? Nu ştiu, ştiu doar că am ajuns în braţele acelui Codreanu care a luat cunună de lauri şi a pus-o pe capul meu spunându-mi: eşti a mea, divino!
Am leşinat instantaneu şi m-am trezit cu spaimă într-o încăpere plină de cărţi. Mii de cărţi, pe toţi peretii… O muzică tulbură liniştea dintr-o dată şi avu un efect calmant asupra simţurilor mele. Era Hurst, cu a lui vioară… Mă calmă şi parcă uitai tot ce se întâmplase. Unicul gând era de a ma ridica de pe acea canapea şi a mă uita printre cărţi.Mă ridicai şi abia atunci am observat că purtam o rochie neagră, lungă.. Dar din nou notele sublime izvorâte din Hurst îmi opriră orice teamă. Vroiam un singur lucru: să văd de ce cărţi sunt înconjurată. Mă repezii spre ele în goană, şi le citeam titlurile: de la Herodot, Hesiod, Heraclit, Platon…până la Kant. Toţi filosofii antichităţii, evului mediu, alchimiştii, primii teologi, filologi, dar şirul de cărţi se întrerupea brusc la Kant: o carte groasă ce purta doar titlul de Critica Raţiunii Pure, dar paginile îi erau goale. Pe un alt raft zăceau marile scrieri ale literaturii romane, printre care Ovidiu, Seneca, Petronius şi Marcus Aurelius se evidenţiau prin faptul că volumele păreau a fi făcute din aur.
Uitasem de tot şi nu aveam în mine decât dorinţa de a deschide cât mai multe cărţi, de a le sorbi cuprinsul. Vibram interior o dată cu muzica lui Hurst… Auzii atunci vocea lui care mă scoase de sub imperiul cărţilor:
– Vino, divino! Vino!
Era el! Era Codreanu! Mă simţeam atât de fericită, atât de veselă şi atât de frumoasă! Era Codreanu meu, purtând cununa de lauri şi toga de senator. Privirea lui era surâzatoare, liniştitoare şi mă făcea atât de dornică de a vorbi cu el! Dar eram incapabilă să scot un sunet, nu puteam articula nici un cuvânt, absolut nici un cuvânt. Vroiam să-l strig dar nu puteam!
– Linişteşte-te, divino! Iubita mea iubită, crede în mine!
Din nou cuvintele lui mă liniştiră, şi de această dată eu alergai spre el şi i-am sărit direct în braţe îmbrăţişându-l, dornică să mă dizolv în el. În braţele lui simţii că mi-am găsit locul, că formăm un tot unitar, că suntem un singur corp, o singură fiinţă. Parcă mă pliam pe el, parcă braţele mele îşi găsiră adevăratul loc…
– Divino, nu simţi ca avea dreptate în Banchetul lui Platon? Nu simţi că tu ai fost, eşti şi vei fi etern a mea? Nu simţi că eu am fost, sunt şi voi fi etern al tău? Nu simţi că suntem unul? Divina mea! Îmbrăţişează-mă! Iubeşte-mă! Iubeşte-te!
Vocea lui cu acest torent de cuvinte aruncară asupra mea un potop de lavă asupra mea. Sinţeam pentru prima oara în viaţă, palpabilă, dragostea pură. Dragostea, iubirea… Eram copleşită de fericire pură! Aş fi vrut să urlu: iubitul meu, cât de mult te-am căutat! Dar incapabilă să articulez vreun cuvânt m-am lăsat sub îmbrăţişările şi mângâierile lui…
– Divino!
Şi mă simţeam divin!
Săruturile lui îmi deschideau mintea, sorbeam aproape toată cunoaşterea lui, toate suferinţele lui milenare ale sufletului său… Mă vedeam pe mine în sufletul lui şi-mi vedeam toate vieţile trecute… Simţeam că mă dizolv în el şi am găsit paradisul pierdut de primii oameni.
Eram in paradis în acele clipe! Minute, ore? Nu o pot spune, mi-e imposibil…
Dar Hurst amuţi şi senatorul meu roman se pierdu din faţa privirii mele, cărţile se roteau haotic prin aer, într-un vârtej ce le trăgea în el şi le făcea apoi nevăzute. Simţeam cum cu fiecare carte pierdută în acel neant se rupe ceva fizic în mine, eram disperată! Îmi venea să plâng şi deodată lacrimile mi-au izbucnit… Lacrimi de sânge! Brusc vârtejul dispăru şi o dată cu el toate cărţile: doar Critica Raţiunii Pure a lui Kant se rostogoli la picioarele mele… În acel moment am leşinat…
Mă trezii în faţa profesorului Codreanu, care de la biroul său îmi spunea:
– O dată cu Kant metafizica tradiţională moare. Vechea metafizică avea ca obiect suprasensibilul, supranaturalul, transcendentul – Dumnezeu, libertate, nemurire, iubire -, noua metafizică a lui Kant are ca obiect imanentul, domeniul non-sensibil al cunoaşterilor pure, aprioricul. Iubirea imaginată de Platon i-a sfârşit, e doar o amăgire. Kant pune final unei epoci…
Eram într-o stare groaznică, dar profesorul continua să vorbească şi să-mi explice cum tot ce spunea metafizica tradiţională era mai mult un mit, o invenţie omenească, nedemnă de a fi luată în seamă. Nu era Codreanu meu! Era un alt Codreanu, schimbat dar cu acelaşi suflet. Să fi fost totul un vis? M-am scuzat că nu mă simt bine şi am plecat, m-am ridicat brusc, fără să salut…
Eram speriată! Un vis să fi fost totul? Tremuram toată nu de gerul de afară ci de teamă. Am ajuns la cămin şi intrând în camera am găsit-o pe Mira în pat.
– Aşa devreme ai plecat? Nici nu te-am auzit! Am răcit groaznic, cred că am gripă.
Mira răcise din pricina geamului deschis? Dar Codreanu meu cu toga de senator a fost doar o amăgire? Ce e cu mine oare?
Nici astazi nu ştiu dacă a fost ceva adevărat în acea noapte rece de decembrie. Doar îmbrăţişarea lui îmi lipseşte, a lui Codreanu, jumătatea mea pierdută de epoca raţiunii… Dar te vei trezi tu Codreanu şi mă vei căuta iar!

Înapoi la Orăştie, acolo unde s-a născut timpul…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,25 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––

Zilele trecute mi-a atras atenția această postare de pe Facebook a lui Cătălin Tibori: „Am plecat din Orăştie în anul 1996. Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri. De ceva vreme, am pregătit împreună cu patru solişti de la Opera Română din Timişoara, un spectacol de muzică şi poezie de care sunt foarte mândru. Duminica aceasta, pot să vi-l ofer şi vouă, din toată inima. Vă aduc, aşadar, un tort mare-mare, din care fiecare are o felie pusă deoparte. Poftiţi şi gustaţi din operă!”
Știam într-o oarecare măsură de spectacol, dar nu știam nimic despre Cătălin Tibori. Cine este el? Cu ce se ocupă? Prin urmare, am început să caut.
Am aflat că s-a născut la Orăștie în 1977, că este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.
Activitate publicistică selectivă
1. „Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.
2. „Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.
3. „Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.
4. „Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.
Iată și ultima sa poezie, încă nepublicată, pe care autorul ei o oferă cititorilor revistei noastre.

Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Ovinele fată reptile lăptoase cu privirea vorace
Și spintecă norii de hena cu safire Versace.
Pironi sângerii, între labele negre, motanii
Trag firul alb-pepit din giulgiul Armani.

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani
Din stelele nopții. Muezini sinilii îngână litanii
Cu glasuri supțiri și strune de steclă silhui
Zugrăvesc în volute de ceară o gamă zbrehui.

Pironi sângerii, între labele negre, motanii
Rotesc ca pe lâna din Argos, de-a valma cretanii
Se-aburcă pe munți de jeleu și glazura de onix
Prelinsă e toată pe șoldul funebru de phoenix.

Și spintecă norii de hena cu safire Versace
Sânii tăi ofticați de hurie burjuie, sagace
Buchii de aur peste plăpumi masive de fier
Sclipesc în dantele de nacru prin lumina Vermeer.

Ovinele fată reptile lăptoase cu privire vorace
Prin mâluri cețoase de staniu, între paie buimace
Serafi opalini, îndărătul sprâncenelor lungi și
sfioase
Ascund idei de halva în staniol de mătase.

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani
Pironi sângeri, între labele negre, motanii
Spintecă norii de hena cu safire Versace
Ovinele fată reptile laptoase cu privirea vorace.

Cătălin, împreună cu cinci soliști ai Operei din Timișoara, ne-a încântat la Biserica Greco-Catolică din Orăștie cu o „Serată cu muzică și poezie”. Evenimentul a avut loc duminică, 3 iunie, la ora 18.00. Cătălin a adus „acasă” spectacolul poeziei, într-un decor muzical de înaltă ținută, oferit de Laura Mărginean – soprană, Kutasi Iudit – mezzosoprană, Mircea Sonea – tenor, Alexandru Mocan – bariton. Alături de ei maestru acompaniator Aida Marc, o pianistă rafinată și plină de sensibilitate. Spectacolul a cuprins lucrări de Mozart, Bizet, Verdi, Donizetti, Kalman, Rossini, de Curtis, de Capua și Dendrino.
Înaintea spectacolului, i-am adresat câteva întrebări, pentru dumneavoastră, dragi prieteni.
DO: – Spune-mi, Cătălin, ce te-a adus la Orăștie?
C: – Răspunsul este foarte simplu. Aici m-am născut. Aici trăit 18 ani, aici am crescut, aici am iubit prima dată. Tot aici am scris prima poezie, aici am început să cânt, aici am compus prima mea melodie. Părinții mei locuiesc aici. Sunt o grămadă de motive care mă (a)duc de fiecare dată, cu plăcere, la Orăștie. Pe lângă argumentele de natură emoțională, iată, acum, există și unul de ordin artistic. Cu ceva timp în urmă, am început să lucrez împreună cu cinci prieteni de la Opera din Timișoara la un spectacol pe care îl consider foarte special. Am crezut mereu în providențialitatea întâlnirilor. Grupul nostru are la bază o astfel de întâlnire: între noi șase a fost alchimie din prima clipă când ne-am reunit pentru acest proiect. Acum, ne spunem multe lucruri doar din priviri. Pentru un artist, acest gen de comunicare este esenţială. Spectacolul din această seară, semnifică o nouă întâlnire importantă pentru mine. Cea mai fascinantă întâlnire… cea cu publicul din Orăștie.
Do: – Am înțeles că te leagă multe de Orăștie, dar ce te-a despărțit?
C: – Am plecat la facultate în 1996, la Cluj. Apoi, m-am mutat, la Timișoara. Niciodată, însă, nu am fost departe de orașul acesta, deoarece l-am simțit mereu aproape de mine și în mine se găsește o parte din el. În Timișoara, este o comunitate de orăștieni foarte strânsă, ținem legătura foarte des cu cei de acasă; și eu vin destul de des acasă. În treacăt fie spus, sper să se termine mai repede autostrada, ca să ajung mai repede, nu ca să vin mai des, ci mai repede, pentru că eu vin des dintotdeauna.
DO: – Cum vezi Orăștia de afară?
C: – Orăștia se vede foarte bine și dinăuntru, după cum se vede foarte bine și dinafară. Dinăuntru văd un oraș plin de istorie cu o energie foarte subtilă datorită cetăților acestea fabuloase. Deloc întâmplător titlul primei mele cărți este „Zamolxes, adică eu”. Dinafară o privesc cu nostalgie și cu bucurie. Este ca și când m-aș întoarce de fiecare dată acasă la mama, iar pe masă sunt cele mai alese bucate și ea mă așteptă cu cel mai frumos și blând și cald zâmbet. Exact acesta este sentimentul pe care-l trăiesc de fiecare dată când intru în Orăștie. Știu că idealizez foarte mult acest loc, însă cred că este vital ca fiecare dintre noi să aibă o „Ithaka”, un spaţiu magic în care să se întoarcă mereu, în momentele de fericire sau de tristețe profundă. Fiecare dintre noi are nevoie să ştie că aparține unei familii și unui loc. Ei bine, pentru mine, acesta este locul. Un orășel care poartă în nume, intuiția kantiană sau știința aristotelică a trecerii și a încremenirii timpului: Orăș-tie.

DO: – Ce te-ar aduce definitiv în Orăștie?
C: – Îţi mulţumesc că mi-ai adresat această întrebare. Deşi s-ar cuveni, poate, un răspuns detaliat, îți voi oferi răspunsul simplu și scurt. Adevărul este acesta: „M-aș întoarce chiar şi mâine în Orăștie!”, dar, în acest moment, drumul meu în viață, din punct financiar și al carierei, este despărțit de acest oraș. M-ar aduce înapoi o nouă provocare… Sau mai multe provocări sau mai multe oportunități. M-ar aduce înapoi liniștea asta fabuloasă, casa mea retrasă care se găsește pe o stradă pe unde trec cinci mașini pe zi. M-ar aduce înapoi râul din spatele casei. Dealul din fața geamului. Iasomia mea dragă din curte. Dar, pe de altă parte, cariera mea trebuie să continue. Trebuie să-mi visez… visele. Deocamdată, departe de aici.
DO: – Spune-mi câteva cuvinte despre spectacolul din această seară.
C: – Acest spectacol are două obiective majore. Mai întâi, acela de a realiza un sincretism între lirica românească și discursul universal al muzicii clasice. Mai apoi, este acela de a laiciza muzica clasică și de a o reda tuturor. De aceea, adresarea noastră este foarte directă. Eu dialoghez cu spectatorii, vorbesc cu doamnele și domnii din sală despre ei sau despre mine. Colegii mei, fac același lucru – vor cânta printre oamenii din sală, cu oamenii din sală. Îi vor privi de aproape, în ochi, nu de la înălțimea unei scene, care de cele mai multe ori depersonalizează actul artistic și inhibă emoția receptorului. Așadar, timp de o oră și jumătate printre spectatori se vor plimba, cântând, Belcore, Don Giovanni, Susanna, Marcellina, Manon sau Prințul din Levant. În seara asta, te aștept și pe tine, dragă Dan, să îi cunoști și să le simți parfumul.
DO: – Îți mulțumesc!
C: – Din toată inima, oricând!
Ca încheiere aș folosi cuvintele aceluiași Cătălin Tibori din sfârșitul excelentei seri pe care ne-a dăruit-o alături de prietenii noștri timișoreni: „Fiți fericiți”
Dacă la început mă refeream la postarea lui Cătălin Tibori din preambulul spectacolului, ei, bine, voi încheia tot cu un mesaj postat de el, la câteva ore după terminarea lui.
„Ieri, la sfârșitul spectacolului, vă spuneam despre continuitatea vieții. Despre faptul că, după ce ziua de astăzi se spulberă în noapte, va mai urma încă o zi și încă una… și tot așa. Astăzi am ajuns acasă. Ne-am dezbrăcat de hainele de scenă și bem o cafea. E soare. Ne gândim la voi. Povestim despre voi – despre cât de minunați sunteți, despre câtă bunătate ne-ați transmis… despre cât de iubiți ne-am simțit printre voi. Aseară am plecat târziu din Orăștie, foarte târziu. Ne-am plimbat puțin pe străzi și am privit munții luminați de o lună plină și negrăit de frumoasă. Luna ne-a însoțit tot drumul din Orăștie până la Timișoara… constant deasupra noastră. Vă auzim încă în urechi aplauzele și ovațiile. Vă mulțumim, prieteni dragi, pentru ceea ce SUNTEȚI – Laura, Judith, Aida, Mircea, Alex și Cătălin”.
Mă-nclin, Dan Orghici

Copilăria, veşnica poveste

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Ne naştem senini, ne naştem curaţi şi prindem viaţa în poveste. Distanţa până la cer este mai mare, culoarea cerului mai luminoasă, câmpiile sunt mai lungi şi mai late, munţii sunt mai înalţi, zilele-s mai îngăduitoare, visele nopţilor sunt pline de uimire, păsările sunt mai viu colorate, cântecul lor mai armonios. Ne înfrăţim cu tot ce există, cu tot ce ne închipuim că există şi vrem să fim mereu copii. Cine reuşeşte, n-a trăit în zadar!

XI.

Bucata de timp
n-a zăbovit
nicio secundă,
citesc de o vreme
letopiseţul cu veşti,
scriu pentru cei patru nepoţi
tot atâtea poveşti,
n-o fac pe gratis,
am o mare simbrie,
mă-ntorc pe aripile râsului lor,
într-o poveste frumoasă
din copilărie.

 

XII.

Să privim stelele, copii!
Stelele

nu se pot număra.
Fiecare copil
steaua sa.
Să privim stelele, copii,
şi să ne alegem
un petic de cer,

pe pământ
e un trai
auster !

De ce s-a sinucis Ladima?

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

      De ce s-a sinucis Ladima?

     Moartea transformă viaţa în biografie şi aruncă asupra ei o lumină, o ordine sau un sens moral. Aşa cum ulteriorul dezvăluie semnificaţia anteriorului, sfârşitul extrem degajează la limită sensul întregii durate a vieţii. Ultimele clipe pot devaloriza brusc o viaţă aparent onorabilă sau pot reabilita o viaţă execrabilă. Sunt ideile lui Vladimir Jankelevitch, filozof francez, celebru pentru tratatul său despre moarte. Pornind de la această idee, sinuciderea poate dezvălui adevărata durere psihologică a personajului literar, pivotul sau cauza fundamentală a autosuprimării existenţei.

În ceea ce priveşte personajul lui Camil Petrescu, lucrurile sunt mai complicate, fiindcă sinuciderea se reflectă diferit în conştiinţa celor din jur. Emilia consideră că mizeria este răspunsul, Fred Vasilescu mizează pe iubirea nefericită pentru actriţă, fiindcă doar femeile vulgare pot provoca astfel de drame. Pentru Cibănoiu, revelaţia absurdului existenţei, prin articolele lui Bulgăran, constituie cauza adevărată. Ladima însuşi creează o pistă falsă, printr-o scrisoare adresată doamnei T.  Pentru a limpezi motivaţia finalului, trebuie să distingem o cauză obsesivă, impulsionantă în săvârşirea actului şi care nu este neapărat sinonimă cu motivele aparente, acestea din urmă fiind un fel de „apăsare pe buton din greşeală”. Foarte puţine sinucideri sunt acte raţionale sau reflectate, determinismele intime, dezechilibrul interior, factorii psihologici constituind, în esenţă, cauza autosuprimarii.

Un prim pas necesar este sublinierea esenţei ladimiene-cum este Ladima, cum se raportează Ladima la mediul exterior şi la sine, cum este vectorizată axiologic şi teleologic această esenţă. Descoperim fără dificultate că esenţa ladimiană este plămădită dintr-un aluat greu de aranjat într-o formă, un soi de nepotrivire originară cu orice şi oricine nepermiţându-i să trăiască confortabil la temperatura vieţii.

Se sinucide Ladima din cauza mizeriei? Mereu „necăjit” şi „nefericit”, îndârjit împotriva proastei alcătuiri a societăţii româneşti, marcată de inegalitate şi de corupţie, împotriva capitalei care „miroase ca o ladă de gunoi” şi este „a tuturor vânzărilor, a tuturor compromisurilor…”, exasperat din cauza gerului, dar şi a căldurii („aici e cald şi urât, Emy”), pornit împotriva vanităţii puerile a modei, Ladima afirmă în mod invariabil de-a lungul romanului că duce o viaţă „de umilinţă, mizerie şi suferinţă”. Situaţia reală nu susţine însă această afirmaţie. În fond, scrie articole, merge la teatru, iese la terasă, i se publică poezii, poate să tragă sfori în lumea teatrului pentru Emilia ( iată că intransigentul „pune o pilă” dacă e cazul), îl cunoaşte pe autorul „Sufletelor tari” şi mai are perioade, ca tot omul, când şomează şi este amânat pentru angajare. Director la „Veacul”, Ladima primeşte o leafă destul de frumoasă, care-i permite, de exemplu, să reţină o masă cu patru locuri pentru revelion, însă rămâne la fel de opac în ceea ce priveşte schimbarea stilului vestimentar şi nici viaţa nu-i apare brusc într-o lumină roză. De altfel, mai mult încăpăţânat şi inflexibil decât cu o voce a conştiinţei puternice, Ladima îşi dă demisia, cu riscul prăbuşirii financiare. Pornit împotriva inegalităţilor sociale, gândeşte totuşi:”dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conştiinţă limpede.” În altă scrisoare, aceeaşi dorinţă ascunsă:”Aş vrea să fiu bogat, Emy, azi când îndur mai multă mizerie ca oricând.” Dacă teama de mizerie sau dorinţa de a-şi asigura confortul financiar ar fi fost pivotul, demisia de la „Veacul” ar fi fost luată măcar după o lungă luptă interioară. În cartea lui Theodule Ribot, Psihologia pasiunilor, citim că „s-a propus drept criteriu  principal al bolilor spiritului lipsa de adaptare, originară sau dobândită, a individului la condiţiile sale de existenţă sau la mediul său.” În cazul lui Ladima, această lipsă de adaptare pare înnăscută, fiindcă personalitatea lui nu se potriveşte în nicio împrejurare lumii fizice şi sociale care îl înconjoară. De la ger la capitală, de la căldură la statul român, totul îl agresează, iar problema devine profund ontologică dacă vom constata că nici lumea lui interioară nu este, aşa cum spunea Schopenhauer, asemenea unei „odăi vesele, luminate şi încălzite, în mijlocul gerului unei nopţi de iarnă.” Dimpotrivă, Ladima se suportă greu şi caută în afară prezenţe sufleteşti călduroase, pe care e în stare să le inventeze, dacă nu le găseşte.

S-a sinucis Ladima din cauza Emiliei? În cartea lui Adrian Majuru, Bucureştiul subteran.Sinuciderea, citim următoarea analiză asupra pasiunii:”Pasiunile pot mări numărul şi intensitatea bolilor până la un punct imposibil de precizat. Ele influenţează imaginaţia, spiritul, inima şi judecata; omul cel mai inteligent devine stupid. El nu mai are în creier decât o idee, în inimă doar un sentiment, toate converg către iubire, din care cauză omul nu aude, nu vede, nu înţelege nimic altceva decât cele ordonate de pasiunea sa, urmarea fiind o adevărată monomanie, cu ideile ei fixe, cu falsele concepţii, cu judecăţile ei pervertite.” Diferenţa între un pasionat şi un alienat este aceea că pasionatul este întotdeauna conştient de pasiunea sa, în schimb alienatul nu are conştiinţa delirului său.

Pasiunea poate avea cauze externe sau interne, cele din urmă fiind singurele adevărate şi „în fond, nu există decât una: constituţia fiziologică a individului, temperamentul.” Ce-l determină pe Ladima să facă o pasiune pentru Emilia Răchitaru?Cei mai mulţi critici şi cititori s-au limitat la percepţia lui Fred Vasilescu asupra Emiliei, văzută ca „blondă sau mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară”, prostituata „pe care au avut-o toţi prietenii mei” (căpitanul Ştefănescu în tren, fără ca ea să-şi scoată chiloţii), „femeia cu respiraţie groasă, de care mă încălzesc acum ca de o pernă prea îndesată”. Ladima nu se îndrăgosteşte de o prostituată, cum subtil ni se înfăţişează povestea. Ladima se indrăgosteşte de o actriţă care ajunge pe scena Teatrului Naţional, profesie atractivă pentru poetul care are darul de a transfigura realitatea sau orice atinge:”Toţi recunosc că ai fost admirabilă…Pe mine m-ai emoţionat până la lacrimi…”

Idealizarea nu îşi pune amprenta decât mai târziu, când, aşa cum afirmă şi Fred Vasilescu, „se amăgea cu oarecare luciditate, împrumută Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume ptr ceea ce i-a împrumutat chiar el.” Dacă iniţial se îndrăgosteşte de femeia artistă şi castă, ne punem întrebarea de ce Ladima continuă să o „împodobească” şi după ce-şi dă seama cu cine are de-a face. După ce o prinde cu Nae Gheorghidiu în pat, îi trimite o scrisoare furibundă în care îi mărturiseşte că nu a iubit-o, că-i este silă de ea şi că niciodată nu a socotit-o altceva decât „o femeie de stradă”. O putem considera exagerată, dar nu putem ignora sâmburele de adevăr pe care-l conţine orice manifestare spontană de acest gen. Două luni nu se văd şi nu-şi vorbesc, dar Ladima nu se sinucide. Se împacă şi nimic nu se schimbă, cel puţin aparent, în sentimentele bărbatului. Află apoi că s-a culcat cu Traian şi îi trimite o altă scrisoare:”Nu sunt, Emy, nici furios, nici nu sufăr. Mi-e numai o imensă, o nesfârşită milă de mine. Fiecare suntem ursiţi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem…” Iată că întâlnim aici punctul de vedere al ştiinţei psihologice cu privire la rolul mai mare al factorilor de personalitate în raport cu cei situaţionali. Schopenhauer sublinia caracterul înnăscut şi invariabil al fiinţei umane, determinată în acţiunile ei de propria esenţă. Revenind la despărţirea de Emilia, o lună nu-şi vorbesc, dar Ladima tot nu se sinucide. În altă zi izbucneşte  nervos, numind-o „târfă”, însă  revine „ca un câine cu coada între picioare.” Nimic nu-l mai poate da înapoi, nimic nu-l mai poate îndepărta de Emilia, asemenea unui „toxicoman”, se întoarce la doză fiindcă acolo îşi găseşte „paradisul”.

Cum e posibil? Ce anume îl atrage inexplicabil către Emilia, chiar şi după ce realizează că femeia nu-l iubeşte şi îl minte? Pornisem de la ideea că Ladima nu este potrivit niciunde, nici în afară, nici în sine, cu sine. Deşi se implică activ în schimbarea societăţii, sfârşeşte iremediabil prin a conchide că viaţa este doar suferinţă, iar în acest context Emilia reprezintă lumea ideală, spaţiul zenital, acea „inconştienţă dulce, plăcută şi încântătoare” de care vorbea Emil Cioran, fiindcă alături de femeie, bărbatul uită că suferă, îşi alină angoasa existenţială.

Matei Georgescu, în Psihologia comunicării, susţine că „în definitiv, iubirea pasională nu se petrece între doi indivizi, ci între acelaşi individ în două ipostaze. Atunci când iubim pasional pe cineva iubim de fapt tot ce este mai înalt şi mai frumos în noi.” Aş adăuga-tot ce am vrea să fie mai frumos şi mai înalt în noi. De aceea, celălalt devine „unica sursă de hrană afectivă pentru Eu”. Lumea idealului se opune caracterului prozaic al existenţei şi sinele fabricat prin relaţia cu celălalt, ambii transfiguraţi, nu mai poate fi nimicit fără o durere imensă. Matei Georgescu susţine că „în lumea lui Pigmalion, Galateea prinde viaţă prin dificultatea sculptorului de a suporta diferenţele inerente unei alte femei. Pentru Pigmalion lumea necreată de el, nesculptată de el, cea a alterităţii, este imposibil de acceptat. De aceea, este nevoie de o lume a celuilalt creată după chipul şi asemănarea sa internă.” Astfel pot fi înţelese şi cuvintele lui Ladima:”Gândul despărţirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gândi un cerc pătrat”. Ladima îşi caută, în esenţă, sinele ideal şi nemuritor prin relaţia cu Emilia, de aceea o roagă cu disperare să-i redea „paradisul”, de aceea îi scrie  că este „fără pereche”, într-o lume „cotidiană şi meschină” şi îi construieşte o interioritate în care inteligenţa este „egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mireasmă.” De aceea lumina ochilor Emiliei îi limpezeşte „turburările şi amărăciunea.” Toate acestea sunt ale sinelui Ladima, pe care personajul îl caută înfrigurat. Mereu nenorocit, nefericit şi cu silă de tot şi toate (Eminescu spunea într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle că fondul lui sufletesc este „apatia şi dezgustul”), Ladima caută armonia unităţii de sine, a întregului, pe care le proiectează în Emilia:”Ce împăcare profundă îmi dă surâsul tău aşa de cald, când mă priveşti! (…) E totul numai armonie în tine, Emy!” Cum scriam mai sus, pasionatul este conştient de pasiunea sa, de aceea Ladima începe să-şi „blesteme” servitutea şi

să-şi dea seama că nu-şi poate găsi reperul absolut în afară, idealizarea îl epuizează treptat. Devine din ce în ce mai obosit şi apatic şi îi scrie Emiliei, după ce o vede la braţul unui grec:”Dar nu face nimic, Emy…găsesc că trebuie să se întâmple..eşti prea bună ca să te interesezi dacă sufăr…ca să sufăr, ar trebui să mai am orgoliu…să mai fiu în stare de iluzii…să te mai iubesc…” De ce îi este ruşine lui Ladima şi simte că are „păduchi pe suflet” pentru că a iubit-o pe Emilia, aşa cum reiese din mărturisirea lui Cibănoiu? Ladima nu a comunicat în iubire cu Emilia ( aşa s-ar explica şi scrisorile lui banale, fără simţ poetic), ci cu sinele ideal, a purtat, de fapt, un monolog prelungit în inconştient. Când eul a sărăcit suficient în urma epuizării obiectului iubit, iar adevărata realitate a invadat lumea ideală, Ladima s-a revăzut mai gol şi mai lipsit de sens ca înainte. El se vede răpus şi se dispreţuieşte pentru că persoana în care-şi căuta umbra a reflectat, evident, un ceva inexistent.

 

Se sinucide Ladima din cauza lui Bulgăran şi a constatării absurdului existenţei? Ladima a iubit o „femeie de stradă”, prin urmare la ce-i trebuie nemurirea? Astfel râdeau prietenii de el, cum relatează acelaşi Cibănoiu. Decriptând cuvintele, dăm de următoarea interpretare: Ladima, tu eşti la nivelul străzii, nu ai nimic din ceea ce poate fi echivalat cu transcendentul şi n-ai urcat, de fapt, nicăieri, fiindcă ceea ce iubeşti eşti tu. Ai trăit asemenea misticului, o halucinaţie, pe care ai întemeiat o întreagă înlănţuire de argumentări ca să probezi iubirea. Ai ştiut ce faci şi nu te-ai putut desprinde de „obiectele tale interne”. Acum eşti tu, eul real, cel fără sens şi fără niciun relief special, ziaristul înjurat, sărăntocul, poetul agramat şi ridicol, cel de dinainte, niciodată smuls din marea de oameni care se îndreaptă inevitabil spre moarte…”. Emilia, femeia idealizată, de fapt, sinele ideal, l-ar fi putut salva:”Niculae, cel puţin dacă m-ar fi iubit Emy, viaţa asta n-ar fi fost zadarnică…”susţine încă Ladima, chiar şi după ce „păduchii” i-au invadat sufletul.

Un intelectual, „un poet genial” ca Ladima, poate fi atât de impresionat de articolele lui Bulgăran despre inexistenţa lui Dumnezeu? Chiar nu luase contact cu teoriile ştiinţifice asupra naşterii universului? Nu articolele  îl prăbuşesc pe Ladima, ci contactul autentic cu propriul eu, cel real. În sfârşit, Ladima se întâlneşte cu sine. Emilia nu a făcut altceva decât să precipite dezgustul de viaţă înnăscut, fiind doar o tentativă eşuată de a-şi da un sens. Femeia, prin inconştienţa ei, prin opacitatea în faţa universalului, ar fi putut fi scutul împotriva angoasei existenţiale, dar Ladima nu poate susţine la nesfârşit construcţia mentală. Nefericit dintodeauna, Ladima a avut în el viermele inutilităţii, al zădărniciei, care l-a ros pe dinăuntru, fără să-şi dea seama. Pe Emilia o cunoaşte de doar doi ani, însă Ladima înscrie toţi cei 40 de ani pe care îi are în sintagma „zădărnicia zadarniciilor„:”Şi şi-a cuprins  fruntea în mâini cu ochii în lacrimi:”Am trăit patruzeci de ani, inutili.”

Gândul sinuciderii era în el, prin divorţul iremediabil dintre actor şi decor, aşa cum spune Albert Camus. Depresiv şi melancolic prin structură, încercând zadarnic să se salveze din ghearele lipsei de sens prin Emilia, Ladima face sublinieri pe articolele primite de la Bulgăran, cu o frenezie a descoperirii pietrei filozofale. Dacă Ladima nu se sinucide nici din cauza mizeriei, nici din cauza societăţii şi nici a Emiliei, toate laolaltă formează conştiinţa de sine care se cere suprimată. Dacă Ladima ar fi fost măcinat de multele discrepanţe dintre realizările curente şi standardele personale, s-ar fi sinucis după ce Emilia l-ar fi înşelat, după ce ar fi demisionat de la „Veacul”, după ce s-ar fi regăsit în mizerie. Niciuna dintre acestea nu a avut forţa de a-l determina să-şi abandoneze viaţa. Ladima se sinucide când conştientizează că toate acestea sunt zadarnice si ca sinele ideal şi transcendent nu există. Ştia dintotdeauna, dar abia acum conştientizează. Într-adevăr, dacă Emilia ar fi venit să-i bată la uşă pentru a cere să-i fie nevastă, gestul  sinuciderii ar fi fost pus sub semnul îndoielii. Dar viermele inutilităţii ar fi ros în continuare, fiindcă înainte, în timpul şi după Emilia, viaţa e tot „umilinţă, mizerie şi suferinţă.”  Emilia doar stoarce posibilităţile sufleteşti de a lupta cu acest vierme, însă nici ea nu este cauza fundamentală.                                                            

Greierul, melcul şi furnica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Într-un târziu,
„de ce”
îşi zise greierele,
armonizând cântece pe notele de sus,
puse pe un portativ
agăţat cu cheia sol de fereastra furnicii.
Era plecată de acasă
la depozitul fermierului vecin,
cocoşat de atâta trudă,
să lămurească primarul
asupra proprietăţii sale.

Între timp sosise un melc
căruia-i plăcea muzica clasică
şi cădea de pe perete
la auzul muzicii rock.
Amândoi îşi puneau întrebarea
ce se întâmplase cu furnica,
uitase cărarea?
doar îi ştia cântecul
de toamnă lungă.
Şi iată că apare obosită,
mai mult moartă decât vie,
cu povara.

Cui să-i mai cânţi,
Las-o să doarmă,
zise melcul;
şi te descurci,
spui c-ai cântat,
apoi ceri simbria.

familia

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

rândunica
despicând aerul
cu tăişul aripilor sale

mamă
vino-n cuib
acum înmuguresc
ouăle tale

rândunelul mângâie puiul
şi zboară bucuros
după hrană

seara
stau amândoi pe cablu
să nu tulbure somnul

Copil pierdut

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Aştept să prind aripi
După forma sufletului meu,
În braţele curbate de aşteptare
…Să umplu golul cu sfinte meditaţii.

Ca o brânduşă în zborul unui vis
În care am devenit vultur,
Peste cerul tău lăcrimând din boltă,
Dau contur de stele carului mare.

Voi pogorî să-mi vindec cuvintele
În căuşul umezit al palmelor tale,
Şi ca un zburător mă voi întoarce
Cu seva buzelor arse de nelinişti.

Sunt un copil pierdut într-un oraş
Pe care-l ocroteşte numai somnul,
Nu vreau să cresc mare niciodată
Sufletul meu nu ar mai prinde aripi.