Arhiva revistei

…NU EU VOI PIERI! (Piesă în trei acte)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––

Motto: O, CÂTĂ  ZĂDĂRNICIE  ÎN  LUCRURILE  PĂMÂNTEŞTI!

Personaje: Arhiereul Anna, fost Mare Preot

Nişte farisei

Mai-marele servitorilor

Orbul

Copilul

Ologul

Iisus

Arhiereul Caiafa,actualul Mare Preot

Căpitanul gărzii

Soldaţi

Servitorul

Iuda

Membrii Consiliului

Apostolul Petre

Apostolul Ioan

Malhus

Grupuri de oameni

 

 

Actul I. LA JUDECATA LUI ANNA

O cameră sus şi alta jos, cu ferestrele luminate. Gard mic din pietre suprapuse. În casa arhiereului era lumină, iar în curte – forfotă multă. Arhiereul Anna stă în camera de jos, de la intrare, împreună cu câţiva dintre bătrânii poporului şi nişte farisei. Foarte nervos, Anna iese de câteva ori la poartă, privind în susul drumului.

ANNA: Ia tăceţi!… Ei trebuie să fie.

Pentru a fi mai impunător, se aşază în jilţul său înalt, apoi se ridică şi, aşa, din senin, cârpeşte câteva palme unui servitor care-i stă în drum. Soldaţii se întorc cu prinsul, strigând în gura mare izbânda lor. Odată cu soldaţii, mulţi curioşi pătrund în curtea casei arhiereului.

Anna, chel, cu capul descoperit, stă în prag. După ce-l vede pe Învăţător, îşi uită ţinuta marţială şi cuvintele de reproş. Ia frânghia cu care e legat Învăţătorul şi cu o smucitură trage prinsul către sine.

ANNA (apropiindu-şi faţa de Iisus): Bun venit! Nu te bucuri?! (Îl loveşte pe Învăţător cu pumnul. Cu frânghia în mână, greoi ca un urs, Anna se aşază în jilţ. Oftează cu satisfacţie.) De când te aştept! Crezi că am uitat cum ne batjocoreai în faţa mulţimii, ameninţându-ne: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici… morminte spoite…!” Parcă aşa ne ziceai, nu?!

O nouă smucitură a frânghiei şi un salt violent al victimei de la celălalt capăt înspre el, pe care, cu o lovitură de picior, o azvârle înapoi, izbind-o de perete.

ANNA (întinzând mâna stângă în spate): Mi-e sete. Daţi-mi să beau. Cum, mă, cum să-ţi zic? Ha?! Prooroc, Învăţător, domnu’? Aşa, mă?! (O ploaie de pumni cad peste capul Învăţătorului, fără ca el să încerce să se apere.) Mă, aici mă ardea, când învăţai mulţimea, spunând: „Să faceţi ce vă îndeamnă fariseii, dar să nu faceţi ce fac ei, morminte spoite ce sunt!” Nu spui nimic, nu? Taci? (După o pauză, zice rânjind sardonic:) Mai făceai şi minuni pe deasupra, ca să prosteşti mai tare dobitocii care se ţineau după tine! Ce erau scălâmbăielile tale altceva decât şarlatanii şi minciuni?! (Adresându-se invitaţilor săi:) Eu, unul, nu le-am crezut niciodată. Să mori de râs, nu altceva, când o să vedeţi ce fel de minuni făcea dânsul care dădea, chipurile, lumină orbilor.

Cu o bătaie din palme, cheamă la sine pe mai-marele servitorilor, căruia îi spune:

Începem demascarea! Adă pe orbul din naştere pe care se zice că l-a vindecat ăsta de v-a prostit pe toţi câţi eraţi acolo. Chiar şi pe tine! Du-te!

MAI-MARELE SERVITORILOR: Stăpâne, eram acolo şi am văzut…

ANNA (urlând): Ieşi!… Malhus, te pun mai mare peste servitorii mei, în locul netrebnicului ăsta! Şi am eu grijă mâine să i se administreze cincisprezece vergi la spate.

Malhus se înclină în faţa stăpânului şi dispare pe uşă ca să-i îndeplinească porunca.

Lumina se proiectează pe chipul lui Iisus, a cărui faţă lovită denotă o mare stăpânire de sine.

ANNA (la intrarea noului vătaf şi a orbului, se ridică şi arătă cu degetul): Acesta a fost orbul din naştere pe care l-ai vindecat tu, scamatorule? (Apoi, către invitaţii şi prietenii săi din sală, cu un gest larg:) Îl vedeţi? E limpede cum l-a vindecat, nu? Hai, povesteşte-ne orbule, cum a fost!?

ORBUL: Păi, auzisem că nazarineanul urma să vină spre Ierusalim pe drumul pe care mă aflam eu; era şi o răscruce acolo. Ca să nu mă sară cu vederea, am cerut copilului care mă slujea să mă arate lui când va ajunge lângă mine, ca să-l rog să mă vindece şi să mă miluiască.

ANNA: Ei, şi?! Te-a vindecat? Te-a miluit?

ORBUL: Da de unde? Un mincinos! M-a scuipat între ochi şi m-a uns pe gene cu nişte balegă de vacă. După ce s-a şters pe mâini de cămaşa mea, m-a mai scuipat o dată, acum cu un scuipat mai gros, şi mi-a zis: „Gata, eşti vindecat, du-te şi te spală!”

O VOCE: Şi? Ai văzut?

ORBUL: Nu! Tot aşa cum văd şi acum!

ANNA: Ei, prieteni şi fraţi, aţi înţeles în ce a constat minunea? Ce spui, măscăriciule? Nu ţi-a fost ruşine să prosteşti un sărman orb din naştere, ca pe atâţia alţii câţi erau de faţă, fără să verifice minunea ce ai făcut?

O piatră zvârlită din praştie îl loveşte în obraz pe orb, care, speriat, se aruncă la pământ văitându-se.

UN COPIL (revoltat, adresându-se lui Anna): În ziua aceea a fost beat turtă, de dimineaţă până seara, eu l-am văzut! Minte, Rabi Anna! Câinele ăsta de orb minte de îngheaţă apele!

ANNA: Cine vorbeşte?! Malhus, ia vezi, cine-i neruşinatul şi adu-l încoace!…

După câteva minute, slugile au revenit cu mâinile goale. Înfuriat, arhiereul se repede, cu capătul de funie în chip de bici, asupra slugilor nevolnice, lovind la întâmplare, miluindu-şi haita.

ANNA (indicându-l pe Iisus): Acum, pe el, să-i sorbim sângele! Malhus, ai auzit ce-am spus?

Toţi se năpustesc asupra nazarineanului, îl trântesc la pământ şi-l calcă în picioare, lovindu-l din toate părţile.

APOSTOLUL PETRE (amestecat în mulţime): Părinte din cer, de ce nu-L scapi, de ce nu-I vii în ajutor?! Cine I-a ursit asemenea destin? Ioane, cum stăm noi aici şi nu facem nici cât copilul acela cu praştia?

APOSTOLUL IOAN: Tu ştii, El nu vrea. Zice că aşa trebuie să se întâmple!

APOSTOLUL PETRE (printre lacrimi): Eu nu mai pot să îngădui, vreau să sar în sală, să mă lupt cu ei, să-L scap!

MULŢIMEA (din jur): Ce este? Ce v-a venit?! Ori sunteţi cumva ucenici de-ai Lui?

APOSTOLUL PETRE: Nu. Nu suntem. Nici nu-l cunoaştem.

O VOCE din mulţime: Ba, tu eşti, că te-am văzut în grădină, lângă el. Tu ai lovit cu sabia pe Malhus.

APOSTOLUL PETRE: Nu sunt, omule, că de-aş fi de-ai Lui, aş dărâma casa peste voi şi n-aţi mai scăpa niciunul viu, uite, aşa cum o să fac acum! (Fără să se gândească, strigă:) Faceţi-mi loc! La o parte, că vreau să opresc crima arhiereului. Loc, e nevoie să-l gâtui întâi pe el…

IISUS: Nu, Petre! Aşa îmi e scris şi tu nu poţi împiedica nimic!

Apostolul Ioan îl scoate din casă pe Apostolul Petre. După plecarea apostolilor, arhiereul cere să fie adus celălalt martor.

ANNA: Aduceţi ologul!

Intră slugile cu ologul.

ANNA: Ia spune-mi, pe tine cum te-a vindecat?

OLOGUL: Mai întâi, că nu sunt aşa din naştere. Tata, un beţiv blestemat şi sărac, m-a schilodit ca să pot cerşi, să-i aduc bani de băutură…

ANNA: L-ai cunoscut pe prins, care se zice că te-a vindecat?!

OLOGUL: A zis că mă vindecă, dar şi-a râs de mine şi nu-l iert. Am să-l gâtui! Îmi dai voie să-l lovesc cu cârjele peste picioare, ca să vadă şi el cum este să fii olog şi batjocorit de alţii?

Primind încuviinţarea arhiereului, ologul se târăşte ca o râmă spre Învăţător, oprindu-se la câţiva paşi în faţa Lui. Îl priveşte câteva clipe în ochi, se ridică în genunchi. După aceea, şi-a adunat cârjele şi le-a aşezat în faţa sa, una peste alta, şi şi-a împreunat mâinile a rugă.

OLOGUL: Binecuvântează, Sfântule, şi iartă-mi păcatele. Îndură-Te de mine!

ANNA (lovindu-l pe olog cu toiagul în umăr): Ce faci acolo, blestematule? De-aia te-am adus eu? Luaţi-l şi la camera de gardă cu el. Acolo, să-l cotonogiţi zdravăn! (Se răsteşte la slugi.) Ce staţi?!

IISUS (cu buzele însângerate): Ridică-te, omule, ia-ţi cârjele şi du-te!

ANNA: Va să zică, eu te plătesc şi te aduc ca martor, iar tu te-nţelegi cu el? Ei, stai, că te învăţ eu minte, satană ce eşti!

OLOGUL (îşi ia cârjele şi trece în apărare): Niciun pas mai mult, Rabi, că fac omor!

Anna se opreşte o clipă ca paralizat, apoi se repede sălbatic cu pumnii şi picioarele asupra lui Iisus. În acel moment, ologul îşi încleaştă mâinile în jurul picioarelor arhiereului, doborându-l la pământ, înfăşurându-i în jurul gâtului capătul frânghiei lui Isus.

OLOGUL (apărându-se cu cârjele de asalturile slugilor): Vino cu mine, minunatule, vino şi Te scap!

IISUS: Du-te, omule. Cu mine trebuie să se împlinească ce mi-e scris!

OLOGUL: Vino, Te vor ucide!

IISUS: Du-te singur. Grăbeşte-te, să nu te prindă!

Ologul se retrage, depunând în grabă un sărut pe obrazul Domnului.

ANNA (arătând spre Iisus): Legaţi-l ţi duceţi-l, pentru altă judecată, la Caiafa. (Către Malhus:) Ai auzit, Malhus? Răspunzi cu capul dacă omul ăsta nu ajunge la Caiafa, Marele Preot.

 

 

Actul II: JUDECATA LUI CAIAFA

Camera de taină a arhiereului Caiafa. Tapet auriu şi draperii grele, lungi. După draperie, neştiut, stă ascuns Iuda.

Caiafa (spre căpitanul gărzii): Când vor sosi cu prinsul, adu-L la mine.

Căpitanul gărzii: Aşa voi face, Înălţimea Voastră!

Câteva minute mai târziu, plin de sânge, cu mâinile legate, Iisus e introdus în cameră.

Caiafa se ridică şi-I dezleagă el însuşi mâinile, apoi Îi şterge cu o năframă sângele de pe faţă, invitându-L să ia loc. Calm, Iisus refuză, iar Caiafa se aşază în jilţ.

CAIAFA: Învăţătorule, Te ştiu de mult timp. Te-am urmărit direct şi indirect. Adesea, îmbrăcat în straie ponosite, amestecat în mulţime, eram bucuros să Te aud vorbind şi să Te văd. Îmi plăcea că ştiai Cărţile Sfinte mai bine decât unul de-al nostru. Mă prăpădeam de râs când îi înfundai cu vorba pe cărturari şi pe farisei.

IISUS: Am ştiut întotdeauna de tine.

CAIAFA: Cred. Cu darul Tău de a citi inimile oamenilor şi de a descifra tainele lor, nu mă mir că ştiai. De nenumărate ori eram de faţă când tăiai cu vorba în farisei ca şi cu sabia. Mă durea, fiind eu însumi fariseu, dar îmi şi plăcea! Ţi-am admirat întotdeauna agerimea spiritului.

IISUS: Da? Şi?! Ce vrei acum de la mine?

CAIAFA: Să Te păstrez pentru mine şi pentru norod!

IISUS: Pentru tine nu am fost şi nu voi fi vreodată. Pentru norod, pentru ei, cei mulţi şi năpăstuiţi, am fost întotdeauna.

CAIAFA: Da, dar nu aşa cum gândeşti Tu Te vreau, ci altfel.

IISUS: Cum?

CAIAFA: Uite ce e… De ce nu stai pe scaun? M-ai urmări mai bine şi, poate, m-ai înţelege.

IISUS: Spune! Te urmăresc şi te înţeleg şi aşa.

CAIAFA: Învăţătorule, eşti un om extraordinar. Nimeni din neamul nostru n-a făcut ce ai făcut Tu.

IISUS: Da, şi…?

CAIAFA: Ascultă-mă cu atenţie. Tu vezi că neamul nostru a ajuns călcat în picioare şi de batjo­cura romanilor. Nu ştiu dacă ai aflat până acum câţi dintre ai noştri au murit împotrivindu-li-se.

IISUS: Ce amestec am eu cu toate astea?

CAIAFA: Cum, ce amestec?! Ţi-am spus doar că nu-i nimeni ca Tine în Israel. Tu târăşti după Tine o mulţime de oameni. Ţi se deschid toate porţile – şi ale inimilor, şi ale caselor – faci orânduiala în temple şi în obiceiuri: alungi din templu cu lovituri de bici tâlharii, hoţii şi cămătarii, răsturnându-le mesele şi risipindu-le mărfurile, şi, pe deasupra, deschizi ochii orbilor, însănătoşeşti leproşii, învii morţii…

IISUS: Unde vrei să ajungi?

CAIAFA: Să-Ţi spun că Tu eşti omul atât de necesar norodului nostru; că Tu – Mesia – eşti cel aşteptat chiar de la începuturile lumii (patetic, cu înflăcărare): eşti singurul în neamul nostru care l-ai putea aduna ca să porneşti cu el la luptă împotriva romanilor şi să întemeiezi o împărăţie cum n-a mai existat vreodată.

IISUS: În ce calitate?

CAIAFA: Nu bănuieşti? Am tot ce trebuie ca să Te fac împăratul lui Israel: am mare trecere la norod, am strâns averi şi am relaţii. Nimic nu mişcă în ţara asta fără să ştiu eu!

IISUS: Şi ce vrei cu toate câte le ai?

CAIAFA: Pentru ceea ce vreau, eu am nevoie de un om ca Tine, căruia să-i dau totul, în faţa căruia să mă închin până la pământ! Tu eşti acel om, eşti visul meu şi al neamului nostru. Învoieşte-Te, nu pierzi nimic!

IISUS: Ce-mi ceri în schimb?

CAIAFA: Să fii împăratul nostru, să ne conduci în lupta împotriva romanilor şi a tuturor vrăjmaşilor şi să refaci împărăţia lui David, să împingi hotarele ţării până dincolo de blestemata Romă, până dincolo de Tigru şi Eufrat, până la marginile lumii. Să ajungem să stăpânim toate popoarele de pe faţa pământului. Învoieşte-Te, Te implor! (Cade în genunchi în faţa lui Iisus.) Te rog, ca pe Dumnezeu Te rog, nu-mi zdrobi visul pe care şi tatăl meu îl nutrea şi pe care-l nutresc şi eu. Numai împlinindu-l îmi justific viaţa pe care o târăsc după mine, deşi mi-e atât de silă de ea.

IISUS: Visul acesta mi s-a mai prezentat… Şi acum, ca şi atunci, dau acelaşi răspuns: mergi înapoi, Satană!

CAIAFA: Deci, să înţeleg că refuzi, că nu Te învoieşti?!

IISUS: Da, şi-mi pare rău de tine, că nu ai înţeles nimic până acum nici din vorbele mele şi nici din faptele mele. Tu vrei să faci din mine un împărat pământean. Nu, Caiafa, împărăţia mea nu e din lumea aceasta.

CAIAFA: Nu mă zdrobi! Îţi pun totul la picioare. Nu-Ţi rămâne altceva să faci decât să Te aşezi în fruntea noastră şi să porunceşti să pornim împotriva neamurilor.

IISUS: Nu…

CAIAFA: Ce e la Tine „Nu”? Ce şi cine Ţi se poate împotrivi? Este ceva care Te opreşte? Tu ai spus: „De crezi şi vrei, zici muntelui să se mute de ici colo, şi el te va asculta şi se va muta”. Cu puterea Ta de a învia morţii, nu va mai muri nimeni dintre ai noştri. Cu darul Tău de a vindeca răniţii şi bolnavii, mulţimea care Te va urma nu se va împuţina niciodată. Cu ceea ce ştii să faci cu cinci pâini şi doi peşti, nu vei mai avea nevoie nici de care cu alimente şi nici de oameni care să trudească întru hrănirea oştirilor. În lupta cu duşmanii, şi fulgerul din cer Ţi se va supune şi va face cărări în rândul armatelor lor, iar Tu şi soldaţii Tăi nu veţi avea altceva de făcut decât să-i loviţi. Fă-o, Te rog, fă-o! Dacă nu pentru mine, fă-o pentru neamul acesta care geme sub călcâiul romanilor, neam din care şi Tu faci parte.

IISUS: Pentru asta m-ai adus aici?

CAIAFA: Da, deşi bănuiam că nu Te vei învoi, am încercat totuşi.

IISUS: Ştiu! Numele tău e Satana! M-ai mai ispitit şi alte dăţi, când eram în pustie, şi ţi-am răspuns de fiecare dată, la fel: Înapoi, Satana!

Cei doi se privesc nemişcaţi, în tăcere.

CAIAFA:Păcat! Erai ultima speranţă, a mea şi a poporului. Poate ar trebui să Te las, chiar să Te ajut, să-ţi împlineşti menirea, dar eu, eu ce să fac? Ce să fac eu cu visul pe care l-am purtat în suflet de când mă ştiu, fără să am de partea mea şi a norodului pe Mesia?… Căci ştiu cine eşti! Luptând împotriva Ta, lupt împotriva lui Dumnezeu şi contribui la împlinirea proorocirilor. Ce să fac eu cu un vis care nu mai e bun de nimic? Nu, nu Te pot lăsa, în continuare, să-i mângâi pe romani cu vorbe ca: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului!” sau „Nu scoateţi sabia că de sabie veţi muri!” Ai fost ultima mea speranţă şi Te voi ucide. Eu însumi voi muri odată cu Tine…

IISUS: Aşa îmi e hărăzit de sus şi nu tu o să-mi schimbi destinul.

CAIAFA: Ce lucruri extraordinare ai fi putut înfăptui ajutat de mine!

Abătut, adâncit în gânduri, Caiafa vorbeşte singur: „Doamne, i-am spus limpede că nu cer nimic rău. El trebuia doar să accepte să ne conducă, iar noi, sub comanda lui, am fi putut nărui munţii peste duşmanii noştri… Am fi înecat în mare toate legiunile romane.”

CAIAFA (către Iisus): De ce nu mergi pe drumul care Ţi-l arăt eu? Crezi că Te-ar împiedica om sau gând să-Ţi vindeci ostaşul rănit, să-i pui mâna, ochiul sau urechea la loc? Cine Te-ar împiedica să vorbeşti despre Împărăţia Cerurilor ori de a ţării Tale? Vorbeşte cât pofteşti, numai apucă sabia ce Ţi-o întind eu, şi pe loc îţi scot, ca din pământ, o sută de mii de oameni buni de luptă. Te vor urma ca unul singur, şi bogaţii, şi săracii, şi fariseii, şi cărturarii. Cu toţii Te vor urma, deoarece toţi vor să refacă slava strămoşească şi să întindă puterea noastră peste tot pământul.

IISUS: Înţeleg ce vrei să spui, dar eu nu pentru unul ca tine am venit pe lume, şi nici să pornesc războaie, să căsăpesc oameni ori să cuceresc regate.

CAIAFA: Spune-mi, ce-Ţi foloseşte ţie să scoţi dracii din turbaţii lumii, să vindeci orbii, schilozii şi damblagiii pământului? Dar mai zic şi aşa: vindeci ca să ai oameni pentru oaste şi să le întăreşti credinţa că lângă Tine nu vor rămâne schilozi şi nici nu vor muri! Da, e bine, fă-o! Zici că ai o misiune ca Mesia? Nu am nimic împotrivă să-i faci pe oameni mai buni. Sigur, când ai de-a face cu un om de treabă, acela e de două ori mai bun decât un smucit. Primeşti?

IISUS: Şi necăjiţii mei, cei mulţi şi suferinzi?

CAIAFA: Şi noi suntem necăjiţi! De ce nu vrei?

IISUS: Şi de ce aş vrea?

CAIAFA: Fiindcă eşti evreu, fiindcă eşti de-al nostru, fiindcă ai putere… şi… fiindcă eşti Mesia, fiul lui Dumnezeu. Uite, mă închin în faţa Ta până la pământ. Pune-Ţi piciorul pe grumazul meu, fă cu mine ce pofteşti, dar fii împăratul şi comandantul nostru…

IISUS: Înapoi, Satana!

CAIAFA: M-am umilit vorbindu-Ţi cum n-am făcut-o în faţa nimănui. Ţi-am oferit sufletul, viaţa, averea mea. Întreg poporul acesta Ţi se va închina şi Te va urma dacă primeşti să-i fii împărat, să-l duci la luptă şi să-l faci stăpân peste întreg pământul. Dacă mi Te împotriveşti, dacă nu vrei să faci ce-Ţi propun în numele meu şi al neamului acesta, vei muri! Ai auzit Tu, visul meu, Dumnezeul meu, Te voi ucide! Va trebui să dispari, să nu se ştie că ai venit pe lume. Doar aşa poporul acesta Te va aştepta cât îi va fi dat să existe pe faţa pământului… (După o pauză.) Uite, se face ziuă, şi n-am lămurit nimic. Am prăpădit vremea în zadar… De altfel, ştiam că nu vei primi, proorocirile nu spun că apari ca un războinic, ci aşa cum ai fost. Am vrut să schimb vremea şi destinul Tău şi al poporului nostru ales. Ai fi putut fi şi Hristos – împărat lumesc, şi Hristos – împărat ceresc. Cu firea Ta, cu extraordinarul Tău dar de a stăpâni şi vremea, şi oamenii, ai fi putut exista în toate ipostazele… Nu ai vrut, şi sunt nevoit să Te şterg din inima neamului acesta. Sunt nevoit să Te distrug!

IISUS: E în zadar, Caiafa. Pe mine mă vei distruge. Ce-am semănat nu vei putea distruge. Nu eu voi pieri, ci tu…

CAIAFA: Înţelege, sfântule al lui Israel, Tu, lumina aşteptată de veacuri, trebuie să cucerim întreg pământul, să distrugem Roma!

Îl trage pe Iisus cu forţa şi-L aşază în jilţ, apoi cade în genunchi.

CAIAFA: Înţelege! Înţelege, Tu, fiul lui Dumnezeu. Vino, împăratul luminii, ultima noastră speranţă, vino să Te facem împăratul nostru! Ţi se vor închina şi Pământul, şi Cerul, cu Soarele şi stelele lui. Vino să trecem prin sabie pe toţi câţi ne-au batjocorit şi umilit!

Epuizat, simţind împotrivirile lui Iisus, Caiafa se lasă pe treptele jilţului arhieresc, sprijinindu-şi fruntea de mâinile lui Iisus, pe care le ţine într-ale sale. Vorbeşte grăbit:

Aşa, nu vrei?! Bine… Vei muri! Eu însumi voi aranja să-mi răstignesc visul meu cel frumos, visul care mi-a încălzit sufletul o viaţă. Mâine – sunt mai puţin de două ceasuri – Te voi preda lui Pillat şi voi cere uciderea Ta în cele mai groaznice chinuri.

Merge la uşă, cheamă servitorul şi îi porunceşte să anunţe garda.

La apariţia căpitanului gărzii, i-l predă pe Iisus, recomandându-i:

Niciun fir de păr din barba şi de pe capul prinsului să nu mai rămână. Schingiuiţi-L!

Căpetenia gărzii se închină şi aşteaptă cu Iisus lângă el. Caiafa cheamă membrii Consiliului, apoi se aşază în jilţ. Sosesc membrii Consiliului.

CAIAFA (arătând acuzator spre Iisus): Asmute poporul împotriva romanilor! E vinovat! A hulit! A încălcat legea! Se crede Fiul Lui Dumnezeu. Luaţi-L!

Doi soldaţi Îl târăsc pe Iisus dincolo de prag, spre camera de gardă. Se aud râsete, gemete, lovituri şi întrebările batjocoritoare pe care soldaţii i le pun lui Iisus: „Prooroceşte, Hristoase, cine Te-a lovit şi cine Te va mai lovi”, şi iar râsete. De după draperia unde a stat ascuns, ascultând discuţia lui Caiafa cu Iisus, Iuda se adresează Marelui Preot.

IUDA: Slăvite, mi-ai promis că Învăţătorul nu va păţi nimic; acum ce faci, Îl trimiţi la moarte?!

CAIAFA: Taci, nemernicule, ţi-ai primit arginţii, ce mai vrei?…

IUDA: Dar cum rămâne cu făgăduiala? M-ai minţit ca să-ţi atingi scopurile tale mârşave! Te voi blestema, Caiafa…

CAIAFA: Gărzi, daţi-l afară pe câinele ăsta nevrednic! Mă oboseşte…

Iuda (târât de soldaţi, îi aruncă peste umăr lui Caiafa): Vei plăti, Mare Preot, cu viaţa ta vei plăti moartea mea şi a Învăţătorului!…

CAIAFA: Aduceţi-mi un vas cu apă! Vreau să-mi spăl mâinile şi faţa.

Servitorul aduce apă şi iese cu spatele, înclinându-se.

CAIAFA (murmură gânditor, abia auzit, cu faţa la sală, privind în gol): Păcat că nu ne-am înţeles. Sfârşitul Lui va fi şi al meu!…

 

Actul III: SFÂRŞITUL LUI CAIAFA

Din culise, se face introducerea în atmosfera Actului al treilea: Pe Dealul Căpăţânei, cum i se mai zice Golgotei, întunericul cădea ca o uriaşă pânză de doliu, acoperind dealul, crucile şi răstigniţii de pe ele, dar nu putea acoperi gemetele şi durerea lor. Trecuseră câteva ceasuri de la pironirea pe cruce şi durerile nu încetaseră. S-ar fi putut crede că timpul însuşi durea, aşa cum durea aerul ce-l respirau. Şi bătăile inimii dureau, şi sângele – pe care pământul îl înghiţea cu lăcomie – durea. Până şi gândul îi durea pe sărmanii crucificaţi… Mult mai devreme decât la ceilalţi doi răstigniţi odată cu el, moartea trupească a lui Iisus s-a datorat, în primul rând, chinurilor supraomeneşti îndurate, extenuării organismului, deshidratării, înfometării şi inimii sale, afectată mai mult decât oricare alt organ de traumele morale şi fizice suportate – ea cedase prima…

(Concomitent cu finalul introducerii, creşte intensitatea luminii, proiectând pe fundalul scenei crucile cu răstigniţii şi bătrânul măslin din Valea Sângelui.)

În scenă, fariseii, cărturarii şi saducheii, îmbrăcaţi în mantii lungi, albastre, de sărbătoare, se bucură mult de moartea lui Iisus, cel mai aprig duşman al lor. Văzându-l pironit pe cruce, au curajul să-l înfrunte, siguri că Iisus nu va mai coborî spre a se răfui cu ei, Îi strigă: „Huo, tu, cel care te socoteai Fiul Lui Dumnezeu, tu, care ne batjocoreai şi te credeai chiar nemuritor…!”

CAIAFA: Dumnezeule, ăştia se bucură, dar nu-şi dau seama de imensa pierdere a acestui norod pe care-l ocârmuiesc şi care va continua, pentru cine ştie câtă vreme, să rămână în robia romanilor. Acum sunt sigur că Iisus, cel pe care tocmai l-am răstignit, era, cu adevărat, Mesia, prezis de prooroci. Încercările mele de a-i schimba destinul din Mântuitor în împărat lumesc ori comandant de oşti s-au lovit de refuzurile sale ca de o stâncă. Am strâns averi pentru a plăti armatele noastre, pe care le voiam conduse de el. M-am umilit în faţa lui… L-am condamnat la moarte, dar asta m-a transformat pe mine, Caiafa, într-un criminal dement şi o mie de chinuri nu m-ar putea reabilita. Am fost una dintre hienele cele mai furioase care s-au aruncat asupra lui Iisus, sfâşiindu-l. Odată cu moartea lui, s-au irosit în vânt şi speranţele mele de a mântui ţara de romani. Totul şi toate au fost în zadar… Am minţit, făcând oamenii să-şi părăsească soţiile, casele, copiii. Ce-o să le spun acum? Că Hristos a venit, iar eu l-am ucis?! Oamenii aceştia trăiau, ca şi mine, cu speranţa că vor putea scutura apăsătorul jug roman. O! De-aş fi fost eu în locul lui Iisus, ce prăpăd aş fi făcut în legiunile acestor străini înfumuraţi, buni doar de jafuri şi nemernicii. Cerul l-aş fi dărâmat peste ei şi în adâncurile pământului i-aş fi scufundat pe toţi! (Se vaită.) Ah, ce tare-mi arde capul, parc-ar fi un cuptor în care a început dansul nebunesc al flăcărilor. Da!!! Eu sunt Iisus!… Voi m-aţi răstignit, dar eu am coborât de pe cruce şi acum merg să adun oamenii ca să pornim războiul. (Se repede către un grup de oameni care coborau Dealul Golgotei.) Staţi, nu fugiţi, vă iau şi pe voi! În seara asta voi aduna oamenii! Mergeţi şi vă pregătiţi de război, apoi ieşiţi la porţi să vă binecuvântez. Nu ştiţi că eu sunt Iisus şi vă iau cu mine să-i spulberăm pe câinii ăştia de romani?!

O VOCE (din grupul de oameni): Şi-a pierdut minţile, săracul, după ce l-a răstignit pe Iisus. Nu l-a târât el, oare, la Pillat, şi apoi sus, pe Dealul Căpăţânei?! Se arată blestemul lui Dumnezeu.

Se aud lătrături. Marele Preot gesticulează, ferindu-se de o haită de câini, care-l înconjoară. Un om milos alungă zăvozii. Scăpat de câini, Caiafa, care îşi imaginează iar că el este Iisus, îi porunceşte omului să-l urmeze. La lumina Lunii, ce pătrunde prin pătura de nori, recunoaşte pe acel om şi vrea să-i arate recunoştinţa, sărutându-l. Scârbit, omul îl îmbrânceşte, vrând să treacă mai departe.

CAIAFA: Aşa te porţi tu cu Mesia? Tu, Petre, care mi-ai fost ucenic?

APOSTOLUL PETRE (îl împinge din nou, strigându-i): Dă-te la o parte, Satano!

CAIAFA: Aşa? Bine, am să te răstignesc şi pe Tine. Chiar acum te iau şi te duc la Pillat.

APOSTOLUL PETRE: Ţi-ai pierdut minţile şi eşti cu totul în puterea dracului. Pleacă de aici, ori, poate, ar fi mai bine să te duci la Valea Sângelui. Acolo, lângă Iuda, pe care l-ai făcut să păcătuiască, ai şi tu un loc, blestematule!

CAIAFA: Cui vorbeşti tu aşa? Mie, care sunt fiul Omului?

Apostolul Petru: Nu eşti fiul Omului, ci fiul Satanei. Du-te şi lasă-mă necazului meu!

Caiafa, respins şi înfuriat, aleargă în jurul scenei, urlând lugubru. Se opreşte, priveşte insistent spre public, apoi dispare în goană. Se aude o bufnitură, de parcă ar fi căzut cineva…

 

A doua zi, cu cearcăne la ochi şi lovituri pe faţă, Marele Preot Caiafa vorbeşte mulţimii, care nu-l ascultă şi râde de el pe înfundate, îşi dă coate, privindu-i cu subînţeles chipul.

CAIAFA (enervat): Aşa, hai? Eu vă predic, şi voi, dobitocilor, râdeţi!… Ştiţi voi că Iisus, cel pe care poporul nostru îl aştepta să vină, a venit, dar voi, în loc să-i ieşiţi înainte şi să-i cădeţi în genunchi, l-aţi batjocorit şi l-aţi răstignit? Dar mai ştiţi voi, netoţilor, cine e acel Iisus?!!! Eu sunt acela şi m-am smuls de pe crucea pe care m-aţi răstignit! Cine nu crede, să meargă sus, pe Golgota, şi o să găsească crucea goală, deoarece eu, Fiul Lui Dumnezeu, nu pot muri – sunt nemuritor.

Caiafa se depărtează de grupul de oameni (care iese din scenă) şi se aşază pe un pietroi, privind în zare.

CAIAFA: Minunată privelişte e Valea Sângelui în asfinţit! (Cu mâna streaşină la ochi, Caiafa se întreabă:) Oare ce se clatină acolo, în măslinul acela bătrân? (Ca vrăjit, el se ridică şi iese din scenă, spunând:) Ia să merg să văd…

Revine, urmat la mică distanţă de nişte oameni.

CAIAFA: Puţin-credincioşilor şi împuţiţilor, uitaţi-vă bine la mine, că doar o clipă mai rămân în mijlocul vostru, apoi mă voi duce.

O VOCE din grup: Unde?

CAIAFA: Mă duc la tata!

VOCEA din grup: Aha, dar poţi să ne spui şi nouă cine-i tăticu’ lu’ matale?

Caiafa ridică iritat ciomagul şi-l aruncă spre gloată, după care dispare. Se aude numai mersul său cu pas hotărât.

Se schimbă scena. Într-un pat, Caiafa doarme ostenit. Când cocoşii cântă de miezul nopţii, Marele Preot se ridică şi, ca la o poruncă, iese în întunericul care-l înghite imediat. Tot în clipa aceea, Iisus, răstignit pe cruce, îşi dă ultima suflare, cu ochii aţintiţi spre cer, murmurând:

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?!”

Marele Preot, în pragul nebuniei, merge grăbit, fără să-şi dea seama încotro. În această stare, un duh rău îl împinge pe un drum bine ştiut: drumul spre Valea Sângelui unde, de una din crengile bătrânului măslin, trupul trădătorului Iuda se legăna în ştreangul cu care se spânzurase. (Drumul este ca o fâşie de lumină portocalie.) Ajuns acolo, Caiafa se sprijină trudit de trunchi, şoptind ca pentru sine şi pentru cel aninat în ştreang:

CAIAFA: M-ai chemat şi, iată, am venit…

Scutură din cap, de parcă o ceaţă neagră i-ar fi cuprins mintea. (Auditiv, aceasta se reprezintă printr-o muzică adecvată.) După câteva clipe, ca zgâlţâit de o nevăzută mână, tresare. Îşi scoate cingătoarea, o leagă de o creangă mai groasă, de partea opusă lui Iuda şi, agăţat de crengile joase ce-i erau la îndemână, trage cingătoare spre el, formând un laţ în care-şi vâră capul, apoi se aruncă în gol, bolborosind: Părinte, acum vin la Tine!

După câteva smucituri, corpul Marelui Preot încremeneşte. (Se aud ultimele acorduri din „Corul sclavilor evrei” de G. Verdi.)

Cortina

Când privesc ce las în urmă…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,50 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

(o poezie de meditaţie cu o idee vechitestamentară)

Cu dedicaţie specială, mamei…

 

Când privesc ce las în urmă, mă prefac în stâlp de sare…

Şiruri lungi de păsări rare, amintiri nemigratoare,

Amalgamuri de cuvinte şi imagini ce dispar,

Semne negre de cărbune pe peretele de var…

 

Vălmăşaguri ale lumii cu vacarmuri infernale,

Pete care maculează peisaje hibernale,

Sedimente decantate de furtuni închipuite,

Urne care duc cenuşa unor lumi nebănuite…

 

Amfore frumos pictate conţinând dezamăgiri,

Sparte în bucăţi amare şi ascunse de priviri,

Universuri de legende şi de dulci promisiuni,

Insule de fericire, plaje cu aluviuni…

 

Cioburi şi frânturi de viaţă adunate cu migală,

Crezuri-vulturi printre mieii privind cerul cu sfială,

Focuri ce au ars pe dealuri ca aducere aminte,

Crisalide stele-fluturi, căi lactee din cuvinte…

 

Cântece neprelucrate cu frânturi de simfonie,

Vorbe nerindeluite sau plutind în armonie,

Compoziţii de culoare dintr-un nenăscut tablou

Îşi ocupă locul tainic într-un nevăzut cavou…

 

Îmbrăcate în mantale din gigantice tăceri,

Suferinţe fără seamăn sau banale neplăceri,

Poliţe din cripta vieţii, rafturi lungi nemăsurate

Stau în strictă rânduială, cronologic aşezate…

 

Strânse toate laolaltă, pline de reminiscenţe,

Diluate-n apa vremii şi de viruşi-neglijenţe,

Îşi respectă, transmiţându-şi încifratul lor mesaj,

Ordinea prestabilită prin al timpului pasaj…

 

Mă inundă infinitul, peste cât eu pot cuprinde…

Disciplina lui cazonă mă striveşte, mă surprinde,

Sub troianul greu de clipe simt trecutul care moare

Şi, privind ce las în urmă, mă prefac în stâlp de sare…

 

Dorel Mihai Gaftoneanu, decembrie 2010

 

Împărtăşire, întru Hristos Cel pururi Înviat

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

(Cu gândul la harnicii şi generoşii artizani ai Revistei, la colaboratori şi cititori.)

Lumina Cea venită din Înalt –
Spre a ne face cale prin neant
Şi a găsi al veşniciei drum –
O-mpărtăşesc cu Dumneavoastră-acum,
Întru Hristos Cel pururi Înviat.
*
Să ne căim adânc că L-am jertfit, ca Om!
Să-i înălţăm – căci El ne e Instanţa –
În fiecare suflet câte-un Dom!
Să-L preaslăvim – căci ne-a adus Speranţa –,
Iar Viaţa să ne fie veghe fără somn!
*
Ne fie astfel gându-întruna Revelat
De Harul lui Hristos Cel pururi Înviat!

Nu mă tem că vine vremea…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,33 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Nu mă tem că vine vremea când voi merge către stele,

Le privesc în depărtare… calmul lor mă fascinează…

Fire de nisip mărunte dintr-un soare la amiază

Mă îmbie, mă încântă, chiar îmi este dor de ele…

 

Rău de tot îngrămădite, dar, de fapt, nişte sihastre,

Văd în ele scrise semne de la cei de dinainte,

Cum anume mă inspiră, nu pot spune în cuvinte,

Mă atrage cerul nopţii presărat cu mii de astre…

 

Ştiu că drumul vieţii duce undeva mai sus de nori,

Iar din coşul plin de fructe dintr-un pom cu rău şi bine,

Nu ne sunt îngăduite nici prea multe, nici puţine,

O argilă şi un abur, suntem nişte trecători…

 

Cred că îmi va fi mai bine după ce mă duc în cer,

Cum înaintez în vârstă, viaţa-i tot mai complicată,

Şi mereu apar restricţii, mi s-a spus nu doar o dată:

Fără zahăr şi grăsime, fără sare şi piper…

 

S-a făcut abrupt urcuşul, simt că este tot mai greu,

Munţi de ciorne de hârtie printre gânduri necernute…

Îmi rămân atât de multe Everesturi nefăcute,

Unele… nu mai vor ele, altele… nu mai vreau eu!

 

Dacă trec doar şapte zile, s-a mai dus o… săptămână,

Şiruri, una după alta, într-un joc copilăresc.

Nu îmi lasă multe şanse dacă vreau să le opresc,

Lungul braţ de la pendulă, cumpăna de la fântână!

 

Între naştere şi moarte, furci terestre caudine,

Notele de marş funebru îmi şoptesc “întâmpinarea”,

Zilele se… ”micşorează”, prevestindu-mi “înserarea”,

Roi de viespi înveninate, de-aţi fi fost măcar… albine!

 

In memoriam prof. I. G. Braicu, D. M. G., ianuarie 2011

 

 

 

Lumina din Lumină

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

„Sã fie luminã!”
suna porunca dintâi
şi totul s-a luminat într-o clipã
a viaţã.
Dar nu a fost de-ajuns,
cãci întunericul îşi înfigea
insidios
ghearele în ochii luminii.
Şi era oarbã lumina dintâi.
Atunci,
în nesfârşita lui Înţelepciune
şi Dragoste de oameni,
Dumnezeu mai rupse o bucatã
preţioasã
din avuţia lui din Cer
şi ne-o trimise-n chip de om:
Lumina din Luminã.

E o luminã vie
ce-aşteaptã calmã sã pãtrundã
în sufletele noastre obosite.
Încã mai are rãbdare
Lumina din Luminã!
Încã!

Sã ne deschidem larg porţile sufletelor!
Veniţi sã primim luminã!

Interferenţele canonului vest-european în operele lui Camil Petrescu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Este evident faptul că operele lui Camil Petrescu, în primul rând, ,,receptează din canonul occidental, cele două paradigme ale personajului literar: personajul repetitiv, de tip molieresc, cel care rămâne egal cu sine şi se construieşte prin relaţia carteziană cauză-efect, un personaj tip, purtând ca în romanul realist, în trăsăturile feţei sale istoria vieţii, un caracter puternic, constrâns însă de propriile constante să se manifeste repetitive, dar plauzibil, un personaj static, şi cel de-al doilea model, mult mai elitist, situat prin Shakespeare chiar în centrul canonului occidental, un personaj liber să îşi asculte vocea conştiinţei şi să se transforme ascultând-o” . Preocupat de o neîntreruptă meditaţie cu sine, acest personaj îşi acceptă devenirea şi consemnează, analizând în propria conştiinţă, experienţa trăită. Aceste două tipuri de personaje vieţuiesc în lumea operelor camilpetresciene, deşi sunt atât de diferite.
Bineînţeles că, după cum s-a văzut, aisthetizarea eroticului, mare temă a canonului occidental, nu poate fi omisă din paginile de literatură camilpetresciene, fiind o sursă proustiană. Această temă este evidentă mai ales în piesele de teatru. ,,Aisthetis-ul se recomandă ca instrument de cunoaştere reciprocă şi mai mult chiar, potenţează încrederea în cuplu. Cât timp Ela este interesată de filozofie şi de matematici superioare, patimile gelosului se suspendă.”
Un rol extrem de important în scrierile lui Camil Petrescu, generator al actelor de cunoaştere, fiind substanţa indispensabilǎ din structura eroilor sǎi, se dovedeşte a avea Erosul. Potrivit pǎrerii autorului erosul “este modalitatea universalǎ a noosului supus necesitǎţii în tendinţa lui de eliberare, este universala nostalgie a supravieţuirii-a noosului pur, deci este totalitatea instinctelor dintre care unele au un caracter comun , recunoscut, erotic, cum e cel de perpetuare a speciei, dar tot eros e, desigur, şi în instinctul de asociaţie şi în cel de cunoaştere şi obiectivare şi, fǎrǎ îndoialǎ, în instinctul de afirmare a eului în formǎ egoticǎ.” De aici rezultǎ cǎ iubirea este o modalitate de supravieţuire a spirtului pur, aceasta este un sentiment opus egoismului.
“Stendhal ajunge să-şi pună o întrebare metafizică la care încearcă să găsească un răspuns revelator : cum de este posibil ca dragostea să moară şi persoana până mai ieri iubită şi adulată să rămână aceeaşi ? În căutarea răspunsului, Stendhal elaborează şi el o teorie, numind-o teoria cristalizării, după o metaforă sugestivă care i-ar fi inspirat-o : dacă lăsăm peste noapte într-o mină de sare din Salzburg, spune Stendhal, o rămurică uscată şi lipsită de orice frumuseţe, o găsim a doua zi împodobită cu feerice cristale depuse pe întreaga ei suprafaţă, care o transformă într-o adevărată minune botanică.” Cristalizarea iubirii în cazul eroilor dramelor camilpetresciene urmeazǎ douǎ faze: o fazǎ a amǎgirii semiconştiente, şi o alta a cristalizǎrii. În final toţi eroii ies din starea de amǎgire, desǎvârşind experienţa în cadrul erosului pur, similar stǎrii de increat. Concepţia despre iubire ca pasiune unicǎ şi totalǎ, “iubire-monadǎ” ridicatǎ deliberat, prin intervenţia spiritului, la un absolut, este de asemenea o concepţie stendhalianǎ ca experianţǎ similarǎ cristalizǎrii. Dragostea nu este un fenomen natural, ci unul intelectual, este un produs al spiritului, un fapt de culturǎ.
Camil Petrescu formuleazǎ trei scenarii ale cǎutǎrii erotice: “erosul trǎit simplu, ca realitate faţǎ de sine, o instalare în starea de eros, înţeles ca titlu de existenţǎ, absolut trǎit în conştiinţǎ cu simplitatea misticilor, nemediat prin nicio formǎ de improvizaţie teoreticǎ, oricare ar fi aceasta.” Reprezentanţi ai acestui scenariu ar fi Alta, Maria Saru-Sineşti.
Cel de-al doilea scenariu al cǎutǎrii erotice este reprezentat de “erosul ca trǎire absolutizatǎ, mediat filozofic, conceptualizat, stilizat estetic, niciodatǎ împlinit, consumat în orgoliile şi mefienţele luciferice, motiv pentru care este interpretat ca un eşec al minţii.” Pietro Gralla, Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru trǎiesc acest tip de eros.
Ultimul scenariu este reprezentat de “iluzia eroticului ca sinceritate biologicǎ a dorinţei, care odatǎ ce consumǎ satisfacerea se instaleazǎ în saturaţie şi dezgust faţǎ de obiectul pasiunii, formǎ de percepţie gregarǎ, mediocrǎ, prin limitarea la condiţia materialului erotic, inconstantǎ şi indiferentǎ faţǎ de eros.” Exemplul pertinent ar fi Cellino care o datǎ ce obţine ce-şi doreşte de la femei, inclusive de la Alta, se instaleazǎ în starea de dezgust, de saturaţie.
Erosul rǎmâne cea mai înaltǎ formǎ de aspiraţie spre frumos, spre absolut. Acesta reprezintǎ încercarea prin care se încarcǎ de valori, de calitǎţi fiinţa iubitǎ, care de altfel este doar o fiinţǎ efemerǎ, capabilǎ de a ne amǎgi. Andrei o vede pe Ioana ca fiind unicǎ, aceasta reuşind sǎ trezeascǎ în el anumite trǎsǎturi adormite pe care nici mǎcar el nu le cunoştea.
Trăirea erotică în ordinea substanţei, livrează maximal experienţa cunoaşterii, transformând individual într-un eoru al unei întâmplări esenţiale. Loialitatea faţă de sine îl extrage salvator din propria devenire dramatică, aşa cum se întâmplă cu Fred Vasilescu, cu Doamna T., ori cu Ladima. Nu este şi cazul malignităţii vicioase a gelosului Ştefan Gheorghidiu. Trăit ca titlu de existenţă, erosul se manifestă simplu, prin loialitate faţă de sine, nicidecum ca sentiment exarcebat, absolutizat, caz în care antrenează impropriu demonia eului şi transformă existenţa într-un univers infernal. Diferenţa dintre cele două forme de trăire erotică este evidenţiată prin relevarea aspectelor de ordin negativ în planul imediat al trăirii: ,,Sentimentul însă nu poate fi o valoare dacă e un stupefiant. El trebuie să implice sincret adâncul vieţii individuale.”
Când trăirea nu îşi asumă eterurile tari ale pasiunii, aceasta rămâne instinct, manipulate nemilos de către frică, iar îndoielnica satisfacţie antrenează în acest caz strategiile precare ale atacului preventiv sau ale fugii. Acesta este şi cazul lui Fred Vasilescu în ceea ce o priveşte pe Doamna T.
Există şi o formă superioară a iubirii care devine dorinţa de a provoca bucurii şi voluptate, nu de a primi, cum este în prima fază. Reprezentativ este Ladima în relaţia lui cu Emilia.
O altă temă specifică canonului vest-european pe care o întâlnim la Camil Petrescu este şi pierderea iubirii, trăită ca rătăcire tragică a sinelui. Exemplul cel mai bun este cazul lui Ladima care trăieşte tragic iubirea lui pentru Emilia.
Nebunia eroică este, de asemenea, o temă a canonului occidental, Fred Vasilescu fiind un analogon modern al lui Sancho Panza, contaminat de nebunia eroică a boemului Ladima, un valet de tip bucureştean. Fred Vasilescu este lipsit de imaginaţie ca şi Sancho Panza, dar învaţă de la Ladima să intre în dialog cu prorpia conştiinţă. Doamna T. îl ajută pe Fred să îşi regăsească sinele într-o iubire absolută.
,,Personajele descoperă că transcendenţa se oglindeşte în conştiinţa individuală si că receptorii cunoaşterii emoţionale pot satisface cerinţele unei cunoaşteri compatibile cu năzuinţele lor spre absolut.”
Dialogul literaturii interbelice cu vestul european este de cele mai multe ori polemic în efortul de a înnoi paradigmele. Camil Petrescu polemizează cu tema erosului literaturizat (Roşu şi negru), punerea în inferioritate a donjuanismului (Act veneţian), cu necesitatea compromisului (Jocul ielelor).
O altă caracteristică a canonului vest-european este originalitatea. O trasătură a originalităţii care poate câştiga statutul canonic în cazul unei opere literare este stranietatea pe care ori nu o vom asimila niciodată în întregime, ori devine ceva atât de specific, încât nu-i mai pricepem idiosincrasiile.
Autenticitatea, nu perfecţiunea, este ţinta lui Camil Petrescu. Acesta postuleazǎ drept supremă valoare, şi implicit, drept ţintǎ a preocupǎrilor creative, autenticitatea. Este foarte important, dupǎ cum afirmǎ chiar Camil Petrescu, ca un scriitor sǎ fie “un om care exprimǎ în scris cu o liminarǎ sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întǎmplat în viaţǎ, lui şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fǎrǎ ortografie, fǎrǎ compoziţie, fǎrǎ stil şi chiar fǎrǎ caligrafie.” Autenticitatea este în strânsǎ legǎturǎ cu acest mod de a exprima sincer sentimentele, gândurile, trǎirile, fǎrǎ a ţine cont de nicio normǎ.
Este ştiut cǎ estetica camilpetrescianǎ este una a imperfecţiunii, o esteticǎ situatǎ în opoziţie cu cea sistematizatǎ de Tudor Vianu în tratatul sǎu din 1934-1936. Pentru acesta din urmǎ, arta este “produsul tehnic care a atins perfecţiunea naturii, perfecţiunea cea mai înaltǎ pe care omul o poate atinge”. În virtutea acestei perfecţiuni, arta “devine un ideal al tuturor activitǎţilor omeneşti.
Teatrologul nostru este un adept al luciditǎţii şi al sinceritǎţii absolute, totul trebuind sǎ fie supus controlului raţiunii, inclusiv impulsiile cele mai inefabile. Acest lucru reiese foarte bine din replica lui Pietro Gralla datǎ soţiei sale Alta, personajele principale din drama “Act veneţian”: “Mintea trebuie sǎ ne dicteze ce e de iubit. Bucuriile adevǎrate ale dragostei sunt bucurii ale minţii.”
Camil Petrescu, ca şi M. Bahtin, semnaleazǎ cǎ în orice ins “existǎ ceva ce nu poate fi dezvǎluit decât de el însuşi într-un act liber al conştiinţei de sine şi al cuvântului sǎu, ceva ce nu-şi poate afla expresia exterioarǎ într-o definiţie formulatǎ de cǎtre altcineva.” Aşadar omul cât trǎieşte este cu gândul la faptul cǎ încǎ nu a ajuns la formula finalǎ a personalitǎţii sale şi nici nu a spus ultimul sǎu cuvânt.
Camil Petrescu cerceteazǎ omenescul pentru a surprinde esenţialitǎţi transumane. Ideile concepute de acesta nu sunt vǎzute ca prototipuri preexistente individuaţiunilor din universul material, ci ca eidos-uri, ca modele universale, nemuritoare. Scriitorul “vede idei”, iar pentru acesta “autenticitate” înseamnǎ “intuire a substanţei.” În lucrarea sa “Teze şi antiteze”, el atrage atenţia cǎ: “autenticitatea presupune neapǎrat substanţialitatea”, subliniind şi faptul cǎ pentru obţinerea autenticitǎţii nu este suficient a relata la persoana întâi. Tot el insistǎ în “Addenta la Falsul tratat” cǎ autenticitatea implicǎ “prezenţa în conştiinţǎ”, impunând “o vedere dincolo de materialitatea faptului şi în adâncuri”.
Camil Petrescu vede erosul într-un mod autentic , acesta îl defineşte exemplar prin intermediul personajului principal din romanul sǎu “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rǎzboi”, Ştefan Gheorghidiu, pentru care erosul carnal exprimǎ “nevoia amarǎ de a zdrobi, de a rǎzbi într-o îmbrǎţişare, odatǎ cu trupul frǎmântat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea.” De aici rezultǎ cǎ interesul sexual este nul în afarǎ de ideea de personalitate. Aceastǎ concepţie este caracteristicǎ şi tuturor personajelor dramei sale: Petro Gralla, de exemplu, gǎseşte cǎ o femeie nu-i cu adevǎrat fascinatǎ decât atunci când “preferǎ”. Aşadar fericirea eroticǎ rezultǎ din certitudinea de a fi preferat, adicǎ cu alte cuvinte este vorba despre satisfacerea orgoliului. Fred Vasilescu din romanul “Patul lui Procust” defineşte aceastǎ “preferinţǎ” astfel: “Iubirea este preferinţǎ (…) nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te şti preferat (…). Mai mult decât atât nu e necesar în iubire.” Este evident de aici cǎ scriitorul s-a autoproiectat în toate personajele sale, prin intermediul cǎrora a scos la luminǎ adevǎratele, autenticile lui idei, concepţii, revelaţii de conştiinţǎ, probleme. De cele mai multe ori, el îşi expune în drame, dar nu numai, concepţia auspra existenţei într-un mod polemic. Aceastǎ concepţie şi-o argumenteazǎ în teatru şi în proza lui narativǎ prin situaţii, personaje-idei şi, implicit, personaje-argument. Bineînţeles cǎ aceste argumente sunt mai mult sau mai puţin convingǎtoare pentru lector. De exemplu, Alta îşi motiveazǎ tentativa de ucidere a soţului, Pietro Gralla, prin necesitatea de a demonstra amantului, Cellino, cǎ nu i-a întins o cursǎ. Pentru a nu decǎdea în faţa amantului, inteligenta femeie este gata sǎ-şi ucidǎ soţul, la fel cum Andrei Pietraru în piesa “Suflete tari” încearcǎ sǎ se omoare pentru a-i arǎta iubitei lui, Ioana Boiu, cǎ nu din arivism a riscat totul spre a-i obţine dragostea. Aceste personaje sunt de fapt nişte construcţii cerebrale care au menirea de a materialize anumite idei. Viziunea filosoficǎ a eroilor lui Camil Petrescu este una monistǎ. În toate confruntǎrile dintre raţional şi iraţional din toate operele lui, dramatice sau epice, cel care iese mereu învingǎtor este iraţionalul care provoacǎ în cele din urmǎ veritabile drame ale luciditǎţii.
Doamna T. şi Fred Vasilescu sunt îndemnaţi de regizorul intransigent să scrie autentic, fără să aibă grijă de normele scrierii corecte şi frumoase. Camil Petrescu îşi îndeamnă personajele să scrie spontan, să scrie ceea ce simt. Este evidentă astfel interferenţa canonului proustian.
Influenţa occidentală în scrierile camilpetresciene este sesizată şi în descrierea clădirilor, a locurilor. Casa Emiliei este o construcţie cu etaje adăugate, cârpită cu scăriţe de lemn şi strâmbe, casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte. Doamna T. apreciază specificul clădirilor vechi, mobile veche, iubeşte arta, are în dormitor un tablou de Luchian. Un semn identitar al clasei supeiroare, urbane, este faptul că lui Fred îi plac locuinţele moderniste, decorate simplu, cu mobilă cubistă.
Termenul „canon”, asociat cu numele unuia sau altuia dintre scriitorii unei culturi, resemantizează opera acestuia, inducându-i lectorului o atitudine obedientă de acceptare / sacralizare a valorii scriitorului respectiv sau, dimpotrivă, poate provoca o atitudine de respingere (nonconformistă sau steril ingrată). Între cele două se înscrie atitudinea postmodernă care, recunoscând autoritatea antecesorilor, în mod ironic deconstruieşte valorile textului tradiţionalizat pentru a le recompune după imaginea/ imaginaţia proprie, propunându-le, reactualizate, cititorului contemporan. ,,Pentru Harold Bloom unicul standard de măsurare a canonizării unei opera literare rămâne calitatea acesteia de a se desprinde de orice ideologie, de orice formă de istoricitate care a generat-o, ţesându-se astfel în controversata şi clasica retorică a imortalităţii, reinventând de fiecare dată, dintr-o altă perspectivă, problematica sinelui individual, călătoria fantastică a căutării unui centru.”
Amestecul de coduri cultural-literare în operele camilpetresciene sugerează căutarea identităţii, a centrului, neidentificându-se total nici cu modelul occidental, nici cu cel balcanic, nici cu cel mitteleuropean, ci sunt o sinteză.
I. Surse primare

Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Idem, Suflete tari. Jocul ielelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, postfaţǎ şi
bibliografie de Gabriel Dimiseanu.
Idem, Teatru, vol. I-II, Editura de stat pentru literaturǎ şi artǎ, 1957, Bucureşti.
Idem, Teatru, Editura tineretului, prefaţǎ şi note de Eugenia Tudor.
Idem, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rǎzboi, Editura Jurnalul
Naţional, Bucureşti, 2009.

II. Surse secundare
Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Editura Univers, 1970.
Berechet, Lǎcrǎmioara, Modele culturale literare la marginea imperiilor, Ovidius
University Press, Constanţa, 2009.
Bloom, Harold, Canonul occidental, Editura Univers, Bucureşti, 1998.
Bodinier, Jean-Louis, Breteau, Jean, Fundamentele culturale ale lumii occidentale, Editura Institutul European, 2000.
Judt, Tony, Europa iluziilor, Ia;I, Editura Polirom, 2000.
Micu, Dumitru, În cǎutarea autenticitǎţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1992, vol. I.

Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1988.
Idem, Teze şi antiteze, 1936.
Idem, Addenta la Falsul tratat, Editura Fundaţia regalǎ pentru literaturǎ şi artǎ, 1947.
ro.altermedia.info/cultura/despre-necesitatea-iluziei-perfeciunii-in-dragoste_13243.html

Jertfa ta e viață!

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Din tronul cerului cel nefăcut
Dintre luceferi, aştri şi lumini,
Ai coborât ca Om peste pământ
Ca să primeşti în dar doar spini.

Şi ai primit cu multă umilinţă
Batjocuri şi bătăi, şi palme dure,
Ţi-ai încercat din răsputeri răbdarea
Privind spre cei ce-aveau să te înjure.

Ai dăruit luminii haină nouă
Şi-ai îmbrăcat-o-n licăriri de heruvim,
Pe noi ne-ai ridicat din gheara morţii
Şi-ai vrut ca toţi copiii Tăi să fim.

Noi n-am văzut şi nici nu vom vedea
Că jertfa Ta e mare cât e cerul,
Iar în lumina Ta de Candelă aprinsă
Noi am trecut cu desfătare Fierul.
Ţi-am pus piroane, mari cât e păcatul
Şi-n coastă Te-am împuns cu nepăsare,
Ţi-am dat să guşti şi fierea, şi oţetul,
Fără să ştim că Rana-Ţi doare tare.

Tu, Doamne – Jertfa Sacră – ai ştiut
Că Fiii tăi sunt răi şi sunt haini
Şi totuşi, ai venit să-nduri, să suferi
Atâtea patimi, preschimbate-n crini!

Tu, Doamne, alăută fermecată,
Ce-şi cântă jalea cu durerea-i mută,
Din slava Ta, din cerul Tău curat,
O bucăţică, Tu ne împrumută!

Coboară-te din nou, la noi în casă,
Sfinţeşte-ne cu glasul Tău astral
Şi împrumută-ne din haina Ta curată
Un vis ce arde Sângele-n pocal!

Azi, sfânta zi a Învierii Tale Mari
Ne-aduce-n sufletele arse o Speranţă:
Că pentru noi Tu morţii Te-ai trimis,
Ca să putem avea prin Tine: Viaţă!

SUB COLŢUL MEU DE CER

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

 ––––––––––––––––––––––––––––

Numai cu tine-alături vreau să stau,
gustând  uşor  fărâma de-aşteptare,
atât cât mai e dat, cu tine vreau să beau,
din fiecare strop al zilelor ce trec fugare.

M-am aşezat sub colţul meu de cer,
lâng-un spătar de bancă scrijelit,
de-o mână oarecare, în adânc mister,
incorigibil suflet al cuiva îndrăgostit.

Am străjuit de multă vreme-aleea,
chiar dacă frigul muşcă îndârjit,
sunt doar o uşă ce-şi aşteaptă cheia,
să se deschidă dragostei care-a zâmbit.

M-am aşezat sub colţul meu de cer,
şi-aştept ca să-mi trimiţi un gând,
să mi se-aşeze lângă suflet la rever,
cât străjuiesc aleea toată, aşteptând.  

CĂUTARE

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

___________________________________

Trecut-au multe
anotimpuri peste amândoi…
nu le-am mai numărat,
nici unul dintre noi,

ştiam să numărăm oricum,
dar doar până la doi,
nu ne imaginam,
cum cifre, ce s-au prelins apoi,

ne vor aduce-o dată,
îmbrăţişaţi şi goi,
nici n-am dorit s-aflăm
şi încă n-am aflat,

câte-amintiri şi gânduri,
vibrând neîncetat,
cu dor în multe rânduri,
pot oare să încapă,

în lungul calendar,
şoptind precum o apă,
din care multe clipe,
punându-ne pe jar,

pe fragede aripe,
s-au tot jertfit, în dar…

 

Nu te ştiam… nu te-am zărit…
deşi te căutam pe cer,
poate-am greşit şi m-am grăbit,
şi ai rămas doar un mister,

nici tu pe-atunci nu mă ştiai,
căci eu, mă ascundeam stingher,
ne-am fi iubit de mă aflai
uitând de toate care pier…

 

Doar Cerul, ne-a privit Înaltul,
cum căutându-ne pe-un plai,
ca două păsări încercându-şi saltul,
trecut-am peste iad şi peste rai…

trecut-am împreună, obosiţi,
eu pe un drum, tu pe alt drum,
sperând, chiar de-am fost biruiţi,
la contopirea ce-o simţim abia acum…

stare afectivă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 3,67 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Umanitatea nu m-ar duce nicăieri
De nu m-ar duce sensul
În bătaia soarelui
Apus de mult
Aș căuta începutul
Deși mi se arată întunericul
Încerc să te prind
Fără a mea lumină
Din a ta fire
Deși nici măcar visul nu mai visează
Starea noastră pură
P
rea pierdută
Unde doar a ființei
Moartea și-a mai spus cuvântul.