Arhiva revistei

Caragiale și Eminescu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu studiile întrerupte și pus pe căpătuială.   În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu,  se atașază de trupa lui de teatru. Văzând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, și iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajază ca sufleor și copist la Teatrul Național. Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale și Mihai Eminescu. Întâlnirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vieții noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltoarea vieții e pus față în față cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra școalei și găsind timp, între munci istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe. Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investește în ochii acestuia ca un tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o scluptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternanțe de euforie și tristețe ce-i caracteriza vârsta adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos să fie adevărat!” avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-și aminte de întâlnire. Și lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru. Acum, în această sesiune teatrală dintre anii 1868 și 1869, s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură. Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile lor libere, petrecute laolaltă, între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar și de cultură. Caragiale a fost martor și la plecarea lui Eminescu la Viena, însoțit de fratele său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate dar nu mai sunt date care să ateste legăturile lor. Între timp, Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise și publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laudă în ,,Direcția nouă” (1872), punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale? În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul „Timpul” în București adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grăbește să-l cheme în redacție pe Caragiale, spunând că un altul mai bun ca el nu există în tot Bucureștiul. Se vede treaba că Eminescu îi urmărea mersul lui la ziarele „Claponul” și „Calendarul Claponului” sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „Timpul”, „Național-liberarii” și „ Liberalii și conservatorii” nu au darul să atragă atenția șefilor junimiști precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreună cu cei doi la ziar, ne-a lăsat cele mai prețioase amintiri despre atmosfera redacțională și despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale. Cu „Roma învinsă”, Caragiale pătrunde la Junimea. Cu talentul său scenic, a prezentat junimiștilor piesa aproape jucată de el, mimând, gesticulând și rostind apăsat vorbele, dând întâetate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei puseseră la cale să scrie și o „Gramatică”, împărțindu-și rolurile, Eminescu – etimologia, Caragiale cu sintaxa și Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodată. Ca să învețe de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gică-contra” tratând drept moftangii pe Kant și pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevărate lecții de filozofie. După ceasuri lungi în redacție ei se căutau și prin oraș, izolându-se la nesfârșite taclale. Cei doi își câștigaseră întâetatea și la Junimea, unde, cu toate că erau cei mai tineri, își câștigaseră un adevărat prestigiu prin precizia și fermitatea vederilor critice. Eminescu se mulțumea cu  încuviințarea lui Maiorescu și se bucura de admirația mută a lui Caragiale, „Las’ c-a tăcut și hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune că „era o plăcere nu numai pentru dânșii ci și pentru oricine care vedea cum petrec împreună.” La ziarul ,,Timpul”, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua mai mult pe Eminescu şi Slavici. După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi schimba atitudinea dintr-o dată şi-l atacă și pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotriva-i, deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii ,,literare”. Caragiale era un ,,graeculus” înfigăreţ şi foarte agil. Observând că nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se axează pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care văzuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic şi cinic” – cum îl caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui, Caragiale nu se putea să nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de altă talie etică şi artistică. Primul conflict deschis  cu Eminescu a fost atunci când, Caragiale i-a sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu şi i le-a dat ,,andrisantului”. După opt zile de absenţă din redacţie, Caragiale este numit inspector școlar cu 800 de lei pe lună de către „andrisant”. Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primăvara anului 1878 până la mijlocul anului 1881, când a trebuit să părăsească redacția, silit din motive pe care numai el le cunoaște. Istoriografia literară ne vorbește și de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibilă rămâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adică Veronica Micle. Pe Veronica Micle, Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la București. Femeia era frumoasă și atrăgea atenția bărbaților, mai ales lui Caragiale, care era un amorez tip Rică Venturiano. Ocazia se ivește tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor școlar pe județele Neamț-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-și găsește consolare în casa femeii, fie la Târgu-Neamț, fie la Iași. Cei doi au întreținut și o corespondență, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt  scrisorile de la Veronica. Și nici Veronica nu le-a păstrat pe-ale lui. Dacă le păstra, poate posteritatea avea să cunoască mult mai multe taine din relația lor. Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I. L. Caragiale o asaltează pe Veronica Micle, cu atenţiile lui de amorez şi veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epocă de supărare cu poetul. Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre ,,boala” lui, ,,păcat” pentru care Eminescu o iartă. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” față de Caragiale. Se spune că, chiar ar fi vrut să-l împuște cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas. Nu l-a iertat însă niciodată pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului, ,,dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu). Veronica nu era disponibilă să facă ,,prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intriga specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi”. Duiliu Zamfirescu, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce păcat că nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine și viața l-a tentat cu toate prefăcătoriile și bunurile ei: a fost sărac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil și o fi fost iubit, niciodată nu și-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, după ce l-a gătit, zicându-i, cu un picior în spate:„du-te să fii trivial!” La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, străbate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului. Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl arată pe Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale, în faţă, duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.

27 februarie 2012

Butonul care stinge ura

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Cine cunoaște o rețetă contra urei, furiei și a negrului care ne îmbâcsește mințile și nu ne lasă bucuria de a rămâne senini? În afară de autosugestie bineînțeles… Bântuie ca o zăpăcită prin toate cotloanele sufletului fără să găsească nicio crăpătură, niciun orificiu prin care să pătrundă în buncărul cu pricina.

Cine a învățat oare sufletul să urască și cât de prost sufletul să se încăpățâneze să facă un lucru atât de nefolositor?! Adică suntem fericiți când iubim, suntem încrezători când suntem ambițioși, suntem mândri (chiar dacă nu în sensul bun și nobil, dar măcar ne simțim bine) când suntem aroganți, suntem ușurați când plângem, dar ce suntem când urâm?

Suntem un gropar ce sapă încontinuu o groapă plină de noroi în care ne place la nebunie să ne bălăcim. Cine mai înțelege și firea umană… Da, și mai așteptăm încă întâlniri cu extratereștrii. Cum vor reacționa oare bieții când vor vedea atâta ură și răutate pe o planetă de zgâtii nervoase și agitate? Oare cu viteza cărei lumini vor căuta să fugă în vreun alt cosmos de groaza noastră?

Revin, revin la întrebarea: unde este butonul care stinge toate astea?

De unde apare piatra care tulbură apa între doi prieteni, doi frați sau chiar doi necunoscuți ce nu mai au răbdare să apară între ei vreun motiv sau măcar un pretext de ură. Ce putere grozavă poate ucide legături de o viață, poate șterge din memorie atâtea momente și sentimente și nu se lasă până nu umple tot golul lăsat cu resentimente?

Iată-mă pierdută într-un colț, încâlcită în propriul meu labirint, întrebându-mă de unde a apărut atâta furie în mine, unde e ascunsă și unde aș putea s-o arunc, pentru a nu mai ajunge niciodată la mine. Încerc să găsesc un antidot eficient căutând pe drum toate urmele de indiferență ce-mi ies în cale, strângându-le cu o zgârcenie cruntă.

O muzică în surdină care să nu-mi deranjeze căutarea, dar suficient de puternică încât să acopere vocile otrăvite pe care nu pot și nici nu mai e nevoie să le opresc, din moment ce m-am inchis într-un cocon de resemnare și de indiferență.

Mă gândesc la iubire, la cafeaua pe care i-o pregătesc în fiecare dimineață soțului meu, acel punct comun care dă startul fiecărei zile, la zilele însorite în care bântuiam aiurea pe străzi visând și făcând planuri pentru o viață ce are atât de puține în comun cu năzuințele celor pe care îi vedem zilnic și ne sunt colegi într-un joc pe care din păcate, fie și pentu un număr de ore limitat, îl jucăm…

Mâine e prea departe…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 4,50 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––-

Lacrimi albastre miezul nopţii a picurat,
În tăcerea ei transparentă
călătorim spre stele, e o chemare,
un dor crescut din lumină,

 

Toate vin nevăzute spre centru,
deşi toţi le văd depărtându-se de el!
Turbionul vieţii le atrage – cercuri concentrice
presărate cu frunze în oglinda apei.

 

Nişte frunze sunt oamenii,
 îi duce viaţa precum vântul!

 

În bătaia destinului,
departe de noi, suntem purtaţi.
Pe unda gândului primim răspunsul.
Opreşte o petală, arunc-o pe apa vieţii,

 

Fiecare lucru îşi cere timpul lui,
fiecare vis visul lui, fiecare emoţie emoţia ei,
totul e doar o stare ce curge!

 

Dincolo de câmp curge un mare fluviu,
adună multe râuri în drumul lui!
Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare
ce trece prin oglinzile timpului. Mâine e prea departe…

 

Dincolo de garduri,
împrăştiată de aripa vântului, fiecare petală e vie.

Cuvintele

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––

O pleoapă grea,
fierbinte,
se-nchide peste vise,
topindu-le aripile
de ceară.

Cobor cu visele-mi rebele,
într-un vârtej amețitor,
spre un nadir
ce zace în ființa mea,
acolo,
în străfunduri.
Și nesfârșită e căderea,
iar întunericul mă latră
și-mi mușcă alveolele privirii,
auzu-mi se lovește
de trepte colțuroase,
gândirile se-afundă
în dune de nisipuri
veșnic mișcătoare.

Și-atunci arunc pe rând
cu sentimentele în hăuri,
să îmi măsor distanța
prin vag ecoul lor.
Rămâne mută însă aruncarea.
Și sentimentele nu se întorc.

Arunc la urmă și cuvintele.
Doar ele mi-au rămas.
Se-ntorc într-un târziu,
transfigurate,
sublimate,
cu trup incandescent.
Nu le zăresc
decât privirile mirate,
arhangheli muți…

Țâșnesc pe lângă mine
cuvintele
spre-un cer înalt,
ce le așteaptă, primindu-le
cu brațele întinse.

Se-mbogățește cerul
cu miriade-stele,
pe când o pleoapă grea
se-nchide peste vise…

Caragiale. La un secol de tăcere…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––

Motto: I.L. Caragiale, despre artă: „A crea: a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă care se diferenţiază într-un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea. Această putere, în cazul artistului, o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi”.

 

… Este anul Caragiale. Două mii şi o duzină!
Unică aniversare! Nu e una… de rutină.
… Iarăşi vom avea alegeri. Cam la fel ca altădată.
S-au schimbat doar candidaţii. Cu imaginea curată!
Urne, voturi, artificii, salve, focuri de Bengal…
(Mai lipseşte… nenea Iancu! Ca patron… electoral!)
… A trecut un veac. În capăt. De tăceri. Şi de regrete.
Îi privesc atent portretul. O icoană pe perete.
Unii… „delicat, sensibil”. Alţii… „hâtru, pus pe harţă”…
Mi-a marcat copilăria. L-am citit din scoarţă-n scoarţă.
Cu prefix… de prin Elada! Să vorbim de (Cara)giale.
… Cerul şi lumina zilei. Dâmboviţa. Haimanale.
Descendent al unui…Ştefan. (În Moldova, nume mare.)
Strâns legat de Eminescu. Două genii exemplare!
… Dramaturg. Poet. Director. Pamfletar şi nuvelist.
Unul dintre „greii” noştri. Scriitor şi jurnalist .
Teatru. (Comedie. Dramă). Povestiri şi poezii.
Jurnalism. Momente. Schiţe. Şi nuvele. Parodii.
„Biciul” multelor moravuri. Pomenit pe mărci poştale.
Car şi Policar. Un… ghimpe. Pe frontoane de jurnale.
Fondator. Modernei scene. Distins critic…realist.
Aparent contradictoriu. Delicat şi polemist.
… Maiorescu. Junimismul. (Pus în „forme fără fond”).
Teorie. Socială. Rădăcini. Pe mapamond.
…Bun „causeur”. Aparte farmec. Cu sclipiri. Inteligent.
Un total imprevizil. Infernal temperament!
Diamantul şi… arama. Amalgam. Inel ducal.
Nu puţini au spus aceasta. Om-artist. Complex. Dual.
Două părţi. „Amestecate”. Legendarul… Minotaur!
Naturală. Simbioză. Fosforul devine… aur!
…Zeflemist, acid. Zic unii. Un…Cănuţă, om sucit.
Deseori. Ieşiri la rampă. Intriga(n)t. Nemulţumit.
Comparaţii? Nu suportă. Bard-actor. Fără egal.
 Şlefuit. Profund. „Pecete”? Umorist. Sentimental.
Ipostaze? Cu duiumul! De o parte. Sau de alta.
Viu subiect precum… trecutul cavalerilor de Malta!
…Moftul…românesc. «Tiparul». Cu detalii…extrafine!
Admirabile clişee. Le-a surprins atât de bine!
Comicul. De situaţii. De limbaj. Sau… caracterul!
… Ironia… Turnul Babel! Vârful ei atinge cerul!
… «Stânga». «Dreapta». Creştinismul. Trei oglinzi. Introspective.
Cu nuanţe. Şi trimiteri. Temă. Stil. Şi… perspective!
… Persiflarea. Ca o armă. Cu un spirit anecdotic.
Şi talent. De greu calibru.Unii l-ar numi exotic.
Corectorul. De moravuri. Într-o lume în derivă.
Misiune. Temerară. Sinucidere… fictivă.
Inspiraţie. Nativă. Pamfletar şi umorist.
Interviuri. Reportaje. Redutabil publicist.
Câtă frunză. Câtă iarbă. În reviste. Sau ziare.
Controverse. Şi dispute. Chiar deloc întâmplătoare.
… Legăturile cu Astra. Fundament Unirii Mari.
Publicaţia Românul. Patrioţi şi cărturari.
Goga. Eftimiu. Şi Vlaicu. Marele aviator.
Iorga. Pop. Coșbuc. Şi Goldiş. Reputatul vorbitor.
……………………………………………………………………………………
… Doi-trei paşi făcuţi „pe lângă”… Revenim la „cestiune”!
Opera. Strălucitoare… A pus suflet. Pasiune.
„Peisajele”? Reale! Din secvenţe. De „culoare”.
Tonică. Reverberantă. Sinceră. Consolatoare.
Cu profiluri… conturate. Oameni ce petrec şi cântă.
Criza, banii, viitorul? Prea puţin îi înspăimântă.
Un tipar de om şi viaţă. Cu un râs caragialesc.
Plăsmuiri. Semnificaţii. Şi specificul grotesc.
… În „scrisoarea cea pierdută”, scenele înălţătoare
Amintesc, în urbea noastră… „găşti şi gâşte” literare…
Bravi eroi: monşeri şi dame. Personaje spilcuite.
Cu „spoială de cultură”. Şi „jargoane franţuzite”!
La tot pasul. Valuri-valuri. Te întâmpină noroiul.
…Dandanache. «Paşoptistul»! Cu…răvaşe la «Războiul»!
Umbre vii pe „pânza vremii”. Un decor curat…murdar!
Pete stranii maculează alb peretele de var.
Demagogii. „Caţavencii”. Debitând incoerent.
Lipsa crasă de principii. Un model omniprezent.
Grav tablou apocaliptic. Fonfi, corupţi şi agramaţi.
Nelipsitele lichele. Se visează deputaţi.
Vezi „căpuşele” de-a valma. În oceanul de ridicol.
Banul public. Ca magnetul. Un molipsitor „articol”.
Sinecuri. Averea ţării. Şi dispreţul pentru lege.
Ton la cântec.”Dirijorii”. Cei de sus. Se înţelege.
Schimburi aspre. De cuvinte. Pe scutiri. Şi pe subvenţii.
O cascadă. Un amestec. De păreri. Şi de pretenţii.
Vreţi principii, omenie? Simple… mofturi! Nişte fleacuri!
Pricopseala! Fără muncă! Boală grea. Şi fără leacuri.
… Necuprins este imperiul conştiinţelor pătate…
Mai vorbim despre onoare, despre cinste, demnitate?
La tribună e acelaşi, nu ştiu asta cum se face,
Umbra lui… „Machiavelli”. Plin de… scopuri şi mijloace.
Stâlp şi soare… democratic, diplomat şi vigilent.
…Un luceafăr de lumină răsărit pe firmament!
………………………………………………………………
…La funebra despărţire. Crema vieţii literare.
Lung cortegiu. Nume grele. Fiecare. O valoare.
Delavrancea. Pavelescu. Iosif. Şi Emil Gârleanu.
Moldovan. Densuşianu. Aldea. Cocea. Sadoveanu.
… Primul: „Un român pe podium. Treapta lui? Cea mai înaltă.
Un condei. În mâna dreaptă. Şi o torţă. În cealaltă.”
… Ultimul. Frumoase vorbe: „Dungă pe un cer albastru.
A rămas deasupra noastră… Ne va fi mereu un astru”.
… Schimb de capete cu… Lenin. Numai soclul s-a păstrat.
Bun subiect de anecdote. Cât o fi adevărat?
Personalităţi marcante! Nota bene! Amândouă!
Monştri sacri! De legendă. Creatori de lume nouă.
……………………………………………………………….
…Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii,
Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)… Praful le ascunde paşii…
Rar de tot… O zi festivă, două rânduri, o coroană.
Invitaţi… din lumea bună! Premii date… pe sprânceană!
Ne tot învârtim…în «cercuri» şi mimăm literatura.
Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare gura!
După obiceiul nostru. De când… Decebal şi dacii.
Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!

Iarna

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 3,67 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––

Iarna iar mă prinde-n mreje
Şi m-adună lăngă foc
Şi-ntre perini îmi doseşte
Înc-un ac pentru cojoc

Mi-a împodobit alcovul
Cu dantele de mătase
Şi mi-a răsfoit hrisovul
Ce credeam că-mi expirase

Şi c-un gând ca o ispită
Mi-a bătut discret în geam
Noaptea cam nedumerită
Că exişti şi că te am

Dar cojocul e doar unul
Iară acul e doar ac
Luminează-mi iarnă drumul
Dorului fără de leac

Agonie în trei acte

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

SCENA 1:

 

Dumnezeu: Acum ești mulțumită? Am distrus o lume întreagă, cu speranțele lor, cu așteptările lor, cu nădejdile lor, pentru ca tu să rămâi singură, așa cum ți-ai dorit?

EA: Nu te amăgi, Dum…nu, nu, cum să te numesc, Farsorule, Păpușarule, lumea s-a distrus singură, prin e(in)voluția pe care ai proiectat-o de la început…da, s-ar putea spune  că ai distrus-o, dar nu ăsta a fost scopul tău, a fost o consecință a faptului de a fi creat cantitate și nu calitate, pe care nu ai prevăzut-o inițial. Unde ți-este acum atotputernicia când ai lăsat pe lume singura ființă care-și merita atributul de ”uman”, singura ființă revoltată, care te-a contestat în permanență, cu toate forțele ei, care nu s-a rugat niciodată pentru ”aur, mărire și glorie”. Ce vrea să fie ăsta, unul din multele tale experimente perverse? Vrei să vezi cât de mult pot să mă bucur de singurătate? La fel de mult cât ai obligat tu la grotescul trai în comun…

Dumnezeu: De unde știi că asta e singura parte a experimentului. ”Nebănuite sunt căile Domnului”, fata mea….încă mai ai timp să te căiești șilumea va reapărea exact așa cum afost, iar tu îți vei găsi locul în ea cu echilibru, prin calibrare și ponderare?

EA: Ha, ha , ha….nu am nevoie de o lume infamă, retrogradă, pentru a mă simți bine. În pactul nostru, mi-ai permis să-mi aduc câteva obiecte…am ales o bibliotecă întreagă și un sistem de sonorizare.. e tot ce mai îmi doresc….o veșnicie de litere și de sunete…

Dumnezeu: Bine, bine, deci îmi recunoști îngăduința ”ți-am permis”…

EA: Da, da, tot pentru niște scopuri perverse, pe care acum nu le intuiesc. Încetează în a mă manipula cum ai făcut cu omenirea atâta amar de ani…sunt mai deșteaptă decât ei și nu am nevoie de tine, poți să te retragi acum, dragul meu valet.

Dumnezeu: Încă ceva…dacă nu ai fi avut biblioteca și sistemul de sonorizare, ce-ai fi făcut? Pentru că singuraătatea e apăsătoare, fata mea

EA: ha , ha, ha…ce-aș fi făcut? Aș fi recreat momente din viața mea lumească și decorată de celălalte creații abjecte ale tale până la forcludere, până la nebunie, până la imaginarul patologic, scria un oponent al tău: ” o zi dacă ai trăit în libertate, nu-ți va ajunge tot restul vieții tale pentru a o recrea”, sau aproximativ ceva de genul ăsta, pentru că nu învăț lucruri pe de rost, precum supușii tăi învață rugăciuni și crezul.

Dumnezeu: așa deci…și EL era o ființă abjectă, retrogradă…a dispărut și el…la ce vei mai rumina, de acum înainte, o veșnicie?

EA: La momentele noastre de glorie, care au fost în afara permisiunii tale, în afara asentimetului tău, la perversitatea cu care l-ai corupt și pe EL spre ”sfânta lege” a ta, spre singura cale de mijloc a creștinului mediocru, mediocru și cu frica irațională de tine, mediocru și cu creierul sau ce i-a mai rămas după ani și ani de „credință milenară” din el spălat.

Dumnezeu: Așa cum numești tu, în batjocură, ”credința milenară”, așa milioane de oameni au avut la ce spera, pentru ce lupta, au avut în ce crede…

EA: Da, dar până unde…până pe patul de moarte când și-ar fi aruncat toată credința de jeg la gunoi, dacă Diavolul, pe care tu însuți l-ai creat pentru apasa responsabilitatea pe care trebuia să ți-o asumi asupra răului, mizeriei umane le-ar mai fi oferit o zi în lumea ta, în lumea plină de viermi și de șobolani umani de care au fost o viață întreagă dependenți…da, da, ai reușit să ne sperii cu „frica de moarte”, cu bolile timpurii, cu necazuri concrete și banale și cu afundarea în probleme mediocre, cu un stomac care nu face altceva decât să defecheze zilnic și cu nivelul bazal al piramidei lui Maslow, cu iluzia de iubire și de „Mit al Androginului” –aici, nu mă înțelege greșit, nu am nimic cu Platon, doar că cine a despărțit ființa sferică cu obligația de a-și căuta jumătatea prin multiple paturi și pierzându-și jumătatea de robustețe prin platitudini de alcov…spune-mi, cine,cine? Dacă nu tot  exponenții tăi…zeii antici? Măcar ei, aveau și atribute umane…ne împărtășeau pseudo-dramele ontologice, trăiau asemenea tuturor muritorilor, doar că pe muntele lui Olimp și se inspirau din existența noastră cotidiană pentru pedepsele pe care le acordau cu despotism când un muritor concura la titlul de zeu sau erou…dar apoi a venit monoteismul, în care tot ceea ce s-a schimbat era percepția asupra ființei supreme: una singură, dar acompaniată de o pleiadă de sfinți, cărora trebuie să te rogi –unuia pentru prosperitate financiară, unuia pentru noroc în dragoste, unuia pentru binele apropiaților și al prietenilor…și ce era să facă ființa umană cu prosperitatea financiară, cu norocul în dragoste, cu angajamentul loial al prietenilor în clipa ultimă, când totul dispare într-o nebuloasă, când te domină frica de necunoscut, când ai mai cerși câteva secunde hiperbolizate în zile, ani, secole, doar pentru a nu părăsi o lume angoasată, amenințătoare, tenebroasă, grotească, dar care prin familiariazarea cu ea, devenise între timp singura formă de existență la care aveam acces cu un psihic nefortuit îngrădit și limitat doar pentru a concepe prin afectivitate, și mai puțin prin intelect.

Dar mă pierd, o altă trecere de la politeism la monoteism a fost inventarea „liberului arbitru”, prin care la fel ca și considerentele despre Diavol,  fost o elegantă plasare a responsabilității către ființa umană așa-zis înzestrată cu posibilitate de acțiune și reacțiune. Nietzsche te acuza, chiar că liberul arbitru este forma supremă de culpabilizare a ființei umane…și, mai spune-mi, în legătură cu păcatul originar…eram destinați să trăim într-un mundis al fericirii, dar fără cunoaștere, adică „fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este…” nu știu ce ( nu m-am obosit să-ți rețin inepțiile gen „crede și nu cerceta”) și, mai  mult, tu ca ființă omniprezentă, atotputernică, atoatesștiutoare, știai sau nu că Eva va ceda ispitei, nu tu ai trimis șarpele, conștient și voluntar pentru a întinde o cursă naivilor Adam și Eva, care totuși au ales calea cunoașterii, și nu pe cea a fericirii stupide. Nu tot tu, ai aruncat un băț de chibrit, pentru că te plictiseai în întunericul propriei atotputernicii și ai creat ființa umană în batjocură, pentru a-ți dovedi superioritatea în fața unei ființe mai slabe, pe care s-o domini – precum opera este întotdeauna inferioară creatorului pentru că nu-l epuizează, excepție: Mitul Galateea. Nu-ți erai autosuficient într-o lume depopulată, așa cum îmi sunt eu –iată-mi superioritatea în fața ta!!!!

Încă ceva, și acum chiar te poți retrage dragul meu valet: ai făcut ce-ai făcut și l-ai acuzat pe un biet solitar și filosof de izbucnirea celui de-al doilea război mondial prin considerentele sale asupra Supraomului, război, la fel ca și întreaga istorie, care în concepția liniară asupra timpului sunt manifestrea propriei tale voințe…deci asta e voința ta…vărsarea de sânge și suferința. Gata, nu mai am nevoie de serviciile tale.

Dumnezeu: Cum dorești, fata mea! Dar asta nu e totul, pregătește-te pentru ce e mai rău!

EA: Tipic ție, și nu accept apelativul de „fata mea”. „Eu sunt libertatea mea! De indata ce m-ai zamislit am incetat sa mai fiu al tau” (Sartre)

 

SCENA 2 :

EL : Doamne, am rămas singurul om de pe pământ. Unde-mi sunt frații, semenii, oamenii, prietenii și frații pe care îi iubeam atât de mult. Unde mi-e vina de a fi greșit ? Acesta este Infernul ? Singurătatea absolută ? Am rămas șocat și când Mi-ai dat șansa de a-mi alege arsenalul pentru această pustietate. N-am știut ce să iau cu mine, pentru că tot ce mă-nconjoară, dintre obiectele fizice e mort, e neînsuflețit.  Eu am nevoie de oameni…nu voi înceta să-i iubesc, să-i înțeleg, să am nevoie de ei.

Dumnezeu : Fii pe pace, fiul Meu. Astăzi se decid 3 destine. Depinde de tine să revii în lumea pe care o cunoști și pe care tocmai ai părăsit-o, dar poți reveni. Numai să nu îți pierzi credința și harul, credința și devotamentul, credința și iubirea, caracterul supus și echilibrat și docil.

EL : Nu-nțeleg ! Vorbește-mi, Doamne în continuu. Nu suport să mă aud doar pe mine, în liniștea tenebroasă a tenebrelor infernului. și vorbește-mi pe înțelesul meu…nu sunt suficient de luminat pentru a Te cuprinde în toată înțelepciunea Ta, Tu pe care toate le orânduiești, după o lege dreaptă, al cărui sens ne este abscons, nouă muritorilor de rând. Mă supun în fața voinței tale, dar vorbește-mi, substituie-mi frații și prietenii. Ei unde sunt ? Nu poate exista un Infern doar pentru mine şi mi-e atât de frică! Sper că au ajuns în locuri mai primitoare.

Dumnezeu (aparte) :Încă un fraier supus ! (Către EL) : Fii încrezător și nu-ți pierde credința. Ești pe mâini bune…dar o oaie rătăcită m-a obligat la această încercare de a aduce înapoi în turma pe care a părăsit-o, neștiind în ce vertijuri se avântă. Mai ai puțină răbdare ! În curând o vei întâlni, numai tu o poți aduce pe această fiică risipitoare pe calea Mântuirii și a Curățeniei spirituale.

EL : Din nou, îmi vorbești în metafore. Apreciez o metaforă, dar venind din partea Înțelelptului Înțelepților, simțurile și gândurile mele se blochează. Profit de ocazie pentru a-mi mărturisi păcatele și a-Ți cere iertare veșnică…

Dumnezeu : Nu e nevoie, fiul Meu…ești dinainte Binecuvântat. Doar fii pe pace. Este  o încercare pentru credința ta și pentru demortificarea fiicei rătăcitoare…ea este ultima și revoltată și trebuie ca ea să salveze sufletele celor care continuă traiul pe lumea pe care voi doi ați părăsit-o temporar.

Ești pregătit, urmează întâlnirea ?

EL : Dacă asta e singura cale, facă-se voia Ta. Amin !

 

SCENA 3:

EL: Tu????!!! Din cauza ta se-ntâmplă toate astea? Pentru tine am ajuns în Infern?

EA: Mda, trebuia să mă aştept la o surpriză de asemenea calibru din partea  Infamului. Oricum, nu contează! Şi, nu, nu din cauza mea s-a ajuns aici, ci din cauza imbecilităţii milenare a fiinţei ce nu-şi merită atributul de „uman” şi a orgoliului de creator al aceluiaşi Infam. Oare el nu ştia că o creaţie este un apogeu al inspiraţiei, al geniului originalităţii, nu un gunoi „după chipul şi asemănarea mea”?

EL: Cine eşti tu să judeci în halul acesta? Anumite lucruri sunt în afara puterii noastre de înţelegere? Având tentativa de a depăşi această barieră a comprehensiunii, nu ne aşteaptă decât nebunia…

EA: Prefer de o mie de ori nebunia, decât ignoranţa şi fericirea Edenului, nevroza decât echilibrului mediocru şi sec care nu va împinge cunoaşterea cu şapte milimetri înainte, şi aici mă refer la adevărata cunoaştere, la cunoaşterea autentică, cea care pune şi răstoarnă idei, problematizări în căutarea sensului ultim şi a limitei înţelegerii, moralei, religiei… ce mai una alta, eu CAUT! Şi nu mă mulţumesc cu descoperiri anterioare! Şi ca să-ţi răspund la întrebare, judec pentru că am o chestie ovală între urechi care nu trebuie să mă apere doar pentru a nu-mi ploua în gât şi 2) judec pentru că asta e tot ce mi-a mai rămas: gândirea, ca substitut al afectivităţii, după Absurdul pe care l-a proiectat cu dibăcie Infamul pe care tu îl slujeşti în calea de mijloc a mediocrităţii şi ignoranţei. Ceea ce poţi să numeşti involuţie sau evoluţie pe scara filogenetică, sau mă poţi considera un extras din filmul „Ecquilibrium”..mi-e egal! Tocmai pe tine te-a găsit ca să mai dea o şansă omenirii de gândaci? Mă amuză…ştii de ce? Pentru că în mediocritatea ta, te iubesc, totuşi; dar mai mult mă iubesc pe mine şi ceea ce am devenit de când tu ai decretat „După mine, potopul”, în lipsa oricărei înţelegeri mai profunde, doar din frică…aceeaşi frică ce acum, te-a reconvertit de la artistul rebel la echilibratul creştin.

EL: Ascultă, îmi pare rău, sincer îmi pare rău pentru tot ceea ce am făcut şi ce ŢI-am făcut, dar nu poate fi prea târziu…hai să ne întoarcem …avem şansa asta…hai să trăim fericiţi şi echilibraţi într-o lume normală, nu într-un Infern unde suntem singurii cohabitanţi.

EA: Ah, faci orice fel de compromis…pentru a te reîntoarce printre cei care îţi seamănă până la identitate…chiar dacă nu dai doi bani pe mine, mă accepţi doar pentru că nu îţi suporţi propria fiinţă şi ai nevoie de oameni, de fapt de spectatori care să-ţi recunoască monumentul de echilibru şi  de creativitate.

EL: De unde le scoţi şi pe-astea? Eu caut doar măsura cea dreaptă şi mijlocul  mi-e  năzuinţa spre comuniunea cu Universul. Scopul: la fel ca şi al tău, cunoaşterea, dar nepărtinitoare…

EA: Da, adică subiectivă şi emoţionantă, viciată de sentimente şi afecte ECHILIBRATE! Da, plină de efuziuni sentimentale şi căutând oamenii, pe care dacă ai cunoscut unul , i-ai cunoscut pe toţi. Nu înţelegi că suntem copii la indigo ale unui prototip de abulie, ignoranţă şi influenţabilitate prin dogme, reguli sociale, norme arbitrare etc

EL: Iar tu nu-nţelegi că oamenii sunt fiinţe sociale?

EA: Şi unele dintre ele, profund antisociale.

EL: Prin acordul şi participarea lor expresă!

EA: Fie şi aşa! Dar pentru mine, acesta este cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla. Ultimul om şi singurul om din Infern…sau, în fine, îl împart cu tine, dar ne separăm spaţiul! E tot ce mi-am dorit, să scap de masa informă şi nediferenţiată de psihic anonimat, de decorul uman, plat prin afectivitate, şi la fel de plat prin gândire.

EL:Dar nu vei regreta o discuţie bună? O confruntare de idei? Dacă nu te răzgândeşti acum, s-ar putea ca asta să fie ultima pentru o veşnicie…

EA: O discuţie bună? Despre ce? Despre reţete, politică, fotbal, chestiuni mediocre ale existenţei…Doar cu Delia, mai aveam câte un ping-pong de idei non-mediocru, dar eram prea tânără să învăţ din asta, iar ea s-a dus prea tânără. A propos, ea unde e? Ar trebui să fie aici? Sau există un Infern separat pentru fiecare conştiinţă superioară…şi tu faci parte din categoria asta, deşi ai decăzut

EL: Cum adică?

EA: Ah, ce nu-mi place să vorbesc non-subtil! Camus spunea că este posibilă trecerea de la inautentic la autentic, dar invers constat că nu s-a gândit la situaţie. Trebuia să trăiesc eu ca s-o văd şi pe asta. Unde îţi sunt căutările interioare? Răspunsurile parţiale şi mereu supuse probei crude a realităţii, care se recalibrează în permanenţă? Le-ai găsit pe toate, nu mai experimentezi angoasa existenţială, deci ai devenit prototipul inautenticităţii…pentru că ai aderat la „totul se întâmplă cu un scop”, când, de fapt, totul e hazard, iar eu, tu, Delia, nu suntem decât „ţigani ai Universului”, fiinţe nomade, fără rost, fără speranţă şi cu aluzia la moarte subtil insinuată încă de la naştere! Pentru asta, mă revolt, pentru asta am murit şi am renăscut, pentru asta am trăit Iadul pe pământ, iar singurătatea de aici e mic copil pe lângă Infernul terestru.

EL (Către Dumnezeu, care asista mut la dialog). Amândoi suntem pierduţi. Ce e de făcut? Dacă îmi este îngăduit să cer ceva, este să ne împărţim spaţiul Infernului. Ea nu va renunţa la excentricităţile ei, iar eu…eu, sunt condamnat veşnic la singurătate. Dacă asta a fost voia Ta, aşa să fie!

Dumnezeu (către EL): Tentativa îmi eşuează. Mie nu-mi rămâne decât să apelez la ceea ce tu ai adus cu tine. O sticluţă de sodă caustică. (Dumnezeu o bea şi cade).

EA: Mă bucur că nu ai adus cucută. N-ar fi meritat un sfârşit precum al lui Socrate. Iar acum…rămâi cu gândurile tale pentru eternitate şi suferă! Cauza este a mea şi este câştigată! Adio

 

 

(Cortina)

 

Lacrimã de cer

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

Mai la deal de cuşma casei
Cu pridvorul ei beteag
Şade-n iarbã un moşneag
Suspinând de dorul coasei

Osu-i copt ca vreasc se rupe
Şi se-astâmpãrã-ntre ierburi
Sare ţãrna sã mi-l pupe
Şi-apoi pleacã dupã treburi

Dinspre luncã ard arinii
Lumânãri de cearã crudã
Ni se-adunã-n rod bãtrânii
Lacrimã de cer îi udã

Fãrâmã de zeu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 3,83 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

de unde eu vin
nu existã ieri
existã suspin
existã tãceri

temniţi reci pentru gând
zid înalt pentru sunt
lacãt greu
pe trofeu
piatrã-n unghi
sub genunchi

înspre unde eu zbor
existã un azi
existã un dor
renãscut printre brazi

îndrãznealã în gând
uimire cã sunt
peste toate trofeu
fãrâmã de zeu
pat de flori în mãnunchi
rãdãcini sub genunchi

O inimã nouã

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––

mi-ar fi de folos o inimã nouã
sã-mi spunã când zbori
sã m-anunţe când plouã
sã-ţi fure
desprindã
cãlcâiul din tindã
în jar sã-l doseascã
oftat sã dospeascã
din carne şi os
o inimã nouã mi-ar fi de folos