Arhiva revistei

MESAJ de AN NOU, Revistei online VISUL

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

===================================================

 

La trecerea Pragului dintre Ani, fulguiesc tainic în noi nostalgice amintiri, abia aşezate în sipetul trecerii. Unul dintre fulgii ce poartă clipa spre recentul trecut arhivează în el bucuria mea de a  vă fi descoperit şi de a trăi, prin obolul Dumneavoastră,  plăcute iluzii în confruntarea muritorului cu Timpul, cu Veşnicia pe care o prefigurează această copleşitoare dimensiune a Universului.  

 

Drept modestă  recunoştinţă, vă doresc, Distinsă Doamnă Redactor-Şef, Stimată Redacţie, un AN NOU generos, care să vă împlinească atât aspiraţiile personale, cât şi pe cele  închinate Cetăţii pe care, implicit, o slujiţi.  

Colaboratorilor Revistei le urez sensibilitate şi inspiraţie în croşetarea Cuvintelor, astfel încât broderia rezultată să confirme şi să afirme Harul.

 

  Al Dumneavoastră îndatorat, 
             Gheorghe Pârlea-Năvrăpeşti

LICĂR ÎNAINTE DE CRĂCIUN

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 =============================================

Noaptea a fugit, cumva ruşinată de biruinţa zorilor ce-şi încep mijirea, lăsând în urmă doar fuioarele subţiri pe care se mai leagănă încă ultimele vise. Grădinile ascund încă şoaptele Lunii printre rândurile florilor cuminţi, care-aşteaptă cuprinse de o dulce picoteală întâlnirea cu Bulgărele de Aur…

            Dimineaţa e iarăşi stăpână. O altă zi începe să-şi depene caierul întâmplărilor.

E vacanţă; vara n-a uitat să vină la întâlnirea cu sufletul meu de copil, ca să-mi aducă ofrandă săptămânile puse la păstrare doar pentru jocurile dragi mie. Apa rece şi proaspătă din fântână, mi-a alungat orice rămăşiţă de somn care agăţată ar mai fi vrut să se pună de-a curmezişul între picioarele ce-abia mă mai ascultă şi ziua ispititoare care mă cheamă la cireşe, la scaldă, la „baba-oarba” ori la „pituliş”.

            Încet, primele aripi dau bineţe cerului, învârtindu-se perechi-perechi în spectacolul înfiorat al iubirii. Şi-atunci, gândesc în sinea mea c-aş vrea să am bagheta fermecată a vrăjitoarelor din basme, să pot pune la vajnică treabă duhuri ascultătoare care să-i facă iute soarelui o scară, să poată urca mai degrabă treptele spre porţile senine şi albastre ale văzduhului.

            Îmi sprijin mâinile firave pe coama cerdacului şi privesc viţa – de – vie ce se-ntinde liană vicleană, să ţese umbrar răcoros pentru arşiţa ce-o să vie-n amiază, în vreme ce deja oftez. Oftez, ştiind că voi plânge cândva de dorul acestor timpuri şi că melancolia va muşca din sufletul meu odată şi-odată, asemenea unui roi de viespi întărâtate.

            Până atunci mai este totuşi cale lungă şi multe alte veri ce-aşteaptă cu tărâmuri numai bune de cutreierat; aşa vor parcă a-mi spune fluturii ce-şi leagănă aripile – evantaie colorate – păzind cumva mătasea petalelor de zăduf. Îi cred şi-aş vrea să le mulţumesc, dar mă opresc cu-nfiorare: ştiu că am mai încercat să-i mângâi şi după ce mi-au lăsat în palme pulberea argintată ce-o aveau presărată pe aripi, zborul li s-a frânt. De-atunci, mi-e suficient să le petrec doar din priviri plutirea…

            Deodată, printre streşinile genelor ochii îmi cad cu nesaţ pe roşul lucitor şi şlefuit al cireşelor coapte, ce aduc parcă cu globurile falnic atârnate în pomul de Crăciun. Doar trebăluiala bunicii – străjer veşnic neobosit – îmi taie pofta de ascensiune spre dulcile ispite; nu-i încă ceasul potrivit şi-atunci, la braţ cu propria-mi resemnare las paşii să lunece spre murmurele pârâului din capătul grădinii.

            Ajuns acolo, scândurile groase ce-i unesc malurile îmi servesc imediat ca tron de veghere a undelor supuse ce-şi urmează curgerea neostoită. În secret, e puntea mea. Puntea ce veghează suspine… ale mele, când ochii înnouraţi îşi lasă ploaia pe obraji… ale lui, când vara făcându-şi bagajele grăbită îmi spulberă vacanţa, odată cu şuieratul trenului pe drumul de întoarcere. Când las în urmă “ţara” mea, cu fluturii, soarele şi magia de basm a locurilor, ce-or să cearnă mereu ninsoarea liniştită a amintirilor…

            Mă scutur uşor din visare. Atunci era vară. Acum, după treizeci de ani, domneşte gerul unei dimineţi de iarnă. Văd bradul împodobit, cu luminiţele jucăuşe scânteind printre văluri de beteală şi ceva îmi aduce cu nostalgie zâmbetul pe buze: globurile pe care acum le pot atinge oricând îmi aduc aminte de cireşele din vara aceea… simt cum ochii prind să mi se umezească… acum, nici cireşul şi nici străjerul nu mai există. Nici măcar pârâul. S-au stins şi-au rămas doar în aducerile mele-aminte.

            Imediat e Crăciunul. Şi-n adâncul sufletului, voi aprinde cu mulţumire şi recunoştinţă o lumină ce va rămâne veşnic strălucind, prinos cireşului, prinos străjerului şi-n amintirea punţii aceleia a suspinelor.

Femeia a trecut singură

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

================================================

Dacă voi mai vâsli pe fluviu
se răzbună apele
cu bancuri de peşti argintii,
voi înnebuni de bucurie
şi nu voi prinde niciunul.

În braţele pline cu bulgări de lună,
pe ţărm, mă aşteaptă femeia.
Noaptea mă urmăreşte cu umbre,
supărată, îmi aşază fluturi pe creştet
şi pleacă mai departe-n întuneric.

Ninge cu flori în pădurile de castan,
nu se vede nicio cărare
pe care să vină femeia zâmbind.
Steaua ei fuge luminoasă spre apus,
magii îşi odihnesc caii,
ferestrele aprinse şi ieslea sunt departe.
Totul se schimbă pe altceva;
pe hrană, pe smirnă, pe aur,
numai eu nu mă schimb pe nimic;
doar anii şi drumul mă schimbă.

Femeia a trecut singură;
nu m-a recunoscut
şi mă tot caută.

Ninsoare pe gânduri

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

=======================================================

Se aşează o ninsoare pe gânduri,
norii flutură pe suflet sărbători.
Se zideşte în vorbe cuvântul,
cerul îţi coboară pe umeri
şi stelele clipesc în păr.

Se forează în adâncime prin vise,
caut izvorul şi nu-l găsesc.

Acum, când sunt atât de sigur
că vei fi o prinţesă de verde,
mă-ntunec şi mă luminez ca un brad,
sub care Moş Crăciun ascultă copiii
şi le împarte bucuriile lumii.

Inima mea călătoreşte cu magii,
sub aceeaşi călăuzitoare stea,
sub care şi tu mi-ai născut
pruncii atât de frumoşi.

Ninsorile care vor veni

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

====================================================

Nu-i nici o mirare că te-am iubit
poţi întreba vântul,
câmpiile peste care a trecut nestingherit
nebănuindu-l de ploile repezi.

Nu mai întreba pe nimeni!
Întreabă-ţi inima, un copac desfrunzit,
de toamne pe marginea unui râu
unde locuiesc păsările iernii.

Ninsorile care vor veni
ne vor găsi la margine de solstiţiu,
purtând colinde de crăciun în glas,
în săniile trase de armăsarii vântului.

Noaptea ne vor căuta stelele prin vise,
cum vom traversa anotimpurile împreună
şi unde ne vom pune casa de sticlă,
departe de furtunile capricornului.

MEREU ÎNVĂŢĂM

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

============================================== 

De la păsări,
am învăţat ce este cuibul,
casa trupului,
a sufletului,
locul unde se nasc şi cresc visele,
pregătite mai apoi
pentru emoţia sărutului
oferit de primul zbor…

 

 

De la flori,
am învăţat ce preţ are lumina,
simfonia dragă
a culorilor care ne leagănă,
ne mângâie privirile,
arătându-ne ce miracole
pot germina
minusculele seminţe…

 

 

De la arbori,
am învăţat să ne ridicăm,
să întindem braţele
privind spre cer,
ramuri golaşe pe care
frunzele le-au părăsit,
pentru a primi cu palmele deschise
razele soarelui…

 

 

De la soare,
am învăţat ce-nseamnă bunătatea,
căldura izvorâtă
dintr-un gigantic bulgăre de aur,
revărsată peste cei buni,
şi-n egală măsură,
chiar dacă n-o merită
şi peste cei ce slujesc răul…

 

 

 

De la izvoare,
am învăţat să vorbim
să cântăm cristalin,
în şoaptă,
mai ales atunci când iubim,
când nu vrem să se trezească
sentimentele pure dar fragile,
care firesc, câteodată mai şi obosesc… 

 

De la nori,
am învăţat ce gust are tristeţea,
fiindcă poate niciodată
n-am realizat că,
ceea ce am numit simplu, dintotdeauna,
ca fiind picături de ploaie,
nu sunt altceva decât
lacrimile norilor care plâng…

 

 

De la timp,
am învăţat ce greu atârnă veşnicia,
cât de frumos e să fim statornici,
ce nepreţuită-i răbdarea,
cât de minunate sunt roadele aşteptării,
dar mai ales că, în trecerea sa,
fie că ne place sau nu, vieţile noastre
nu înseamnă decât zbatere preţ de-o secundă…

 

 

De la început,
odată cu fiecare respiraţie,
la fiecare bătaie de inimă,
înfrânţi sau victorioşi…
zâmbind sau cu obrajii cerniţi…
orice întâmplare ne scoate destinul în cale,
la fiecare pas…cu fiecare pas…
din prima şi până-n ultima clipă,
MEREU ÎNVĂŢĂM…

De Moș Ajun

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

====================================================

Un bunic, şi blând şi bun,
prefăcut în Moş Crăciun,
a sosit la noi acasă,
într-o seară de ajun.
L-au primit cu bucurie,
trei nepoţi ce-l aşteptau,
ei ştiau că o să vie,
draga Domnului solie.
Tu eşti Emma, eşti cuminte,
şi ca să mă ţii tu minte,
ţi-am adus în dar păpuşa, d
intr-o ţară depărtată,
ţara peste munţi şi mare,
o păpuşă vorbitoare.
Tu, eşti Cristi, tot cuminte,
ştii şi multe poezii,
eşti fruntaş printre copii,
ţi-am adus pe căi de fier,
un garaj de pompier,
cinci maşini ca să stingi focul
şi să te afle norocul.
Alex, mic şi prea zburdalnic,
are-n pungă tot la fel,
un garaj de pompier.
Toţi trei au primit şi dulciuri,
ştie Moşul ce le place,
le-a promis că vine iar,
dacă vor mai fi cuminţi,
şi-i ascultă pe bunici,
şi-i ascultă pe părinţi.
Şi ca să îi fie bine,
Moşul a primit şi el,
trei săruturi pe obraji.
S-a rugat la Domnul,  Moşul,
să îl ţină sănătos,
să-i vadă pe nepoţi crescând
şi în timpul viitor,
să le fie Moş de suflet,
Moş pentru copiii lor.

DESPĂRŢIREA DE LA MALUL APEI

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

=================================================

În dimineaţa când am plecat dintre ai mei, nu luasem cu mine decât o traistă, un toiag şi un cojoc. Deşi nu m-am uitat în urmă, ştiam cât de trişti şi neputincioşi mă urmăreau tata şi mama. Le-am simţit privirile aţintite asupră-mi până am coborât devale, la râul din apropierea satului.
Acolo, ghemuită la urechea podului, cu capul rezemat pe genunchi, stătea Maria. Când mi-a auzit paşii, s-a ridicat şi mi-a ieşit în cale. Era cernită şi plânsă şi se mişca încet, ca în somn.
Tăcută, s-a oprit lângă mine, a scos dintr-un săculeţ o batistă şi, întinzându-mi-o, a izbucnit în plâns… Era batista cusută de ea pentru nuntă, batistă pe care trebuia să mi-o aştearnă pe prag când intram cu ea în camera nupţială. Gestul acesta vrea să spună că noul drum în căsătorie femeia îl găteşte cu mâinile, cu inima şi cu sufletul ei.
Acum, batista ce mi-o dădea Maria era batista despărţirii noastre. A scos, după aceea o pâine caldă – caldă ca sufletul ei – şi mi-a dat-o în tăcere, privind în jos. Biata mea logodnică îmi întindea în dar sufletul şi fiinţa ei adunate într-o pâinişoară ca să-mi fie merinde de drum.
La urmă mi-a dat o bărdacă de pământ în care se aflau câteva picături de vin, aşa cum se obisnuieşte când se împarte pentru morţi. De bună seamă că rostul acestui dar era mult mai profund decât cel strict practic. Nedumerit, am privit-o în ochi.
– Bea… m-a îndemnat ea. E parastasul pentru biata ta logodnică; ea, din clipa aceasta, nu mai este printre cei vii. Şi, cu ochii, cu capul, m-a îndemnat iar.
Dar nu am băut. Cu gesturi moi, am dat pământului vinul, să-l bea el, după care bărdaca am pus-o în desagă.
Era acum rândul meu. Dar ce-i puteam oferi eu, că n-aveam nimic? Cu ce-aş fi putut-o mângâia, că nici eu nu mai eram al meu! Şi în clipa aceasta, vorba ar fi fost cu totul neputincioasă, mai săracă şi mai neajutorată decât mine.
Un lucru era limpede: Maria, fosta mea logodnică, trebuia întoarsă din drumul morţii, pe care – vedeam bine – era hotărâtă să meargă. Doamne, şi era atât de cuminte şi de bună! Mai ales frumoasă! Păcat că natura n-a făcut şi trandafiri negri, fiindcă, aşa cum arăta acum, cu ochii înneguraţi de plâns, cu buzele învineţite, cu genele şi sprâncenele ca pana corbului, era cel mai negru, cel mai dureros trandafir din lume.
Trebuie să trăiască, să se întoarcă la viaţă, să reziste necazurilor, să nu moară înainte de a-şi fi împlinit rostul în lume, mi-am zis. Tot ce-am putut face pentru aceasta, a fost să-mi scot brâul şi să-l sfâşii drept în două. Cu o jumătate m-am încins eu, cu cealaltă am încins-o pe ea. Se pare că a înţeles semnifìcaţia gestului meu, fiindcă un fulger a scăpărat în privirea ei şi nu s-a împotrivit.
I-am dat toiagul meu de corn, toiag tare şi ager, bun de lovit şarpele ori lupul, când îţi ies în drum, şi am luat toiagul ei, care era mai mic şi mai slab.
Nu mai aveam nevoie să mă apar nici de câini, nici de şerpi, nici de lupi. Eram al tuturor şi la îndemâna oricui. În afară de aceasta, nici nu voiam şi nici nu puteam să mai lovesc cu toiagul. Cine m-a chemat, va avea grijă să mă şi apere. Ea însă trebuia să se apere singură. M-am lăsat în genunchi în ţărână, i-am şters picioarele cu batista, le-am sărutat pe rând şi m-am ridicat. Am dat să plec, dar ea m-a reţinut cu un gest al mâinii: „Ieremia, mi-a zis ea, acum ştiu cine eşti! Ştiu unde mergi şi nu-mi mai este frică de tine. Pacea Domnului şi gândul meu cel bun să te însoţească oriunde te-ai duce!”
Împăcaţi, am pornit: eu, pe deal în sus, pe unde mi se deschidea calea spre lume, ea – către sat. Din vârful dealului mi-am mai întors privirea o dată şi am văzut-o rezemată cu o mână de toiag, iar cealaltă făcută streaşină la ochi. Se uita după mine.
Am simţit un fior de bucurie şi un sentiment de adâncă împăcare m-a liniştit. Eram ca atunci, pe munte.
Eu plecam, dar în urmă-mi viaţa reintra în mersul ei normal. Am ridicat amândouă mâinile spre cer, a binecuvântare, apoi mi-am strâns mijlocul mai tare cu brâul şi, cu pas întins, m-am aşternut drumului, spre depărtările care mă aşteptau.

Noapte de Crăciun

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

=================================================

Îţi aud mâinile
cum pipăie conturul viselor
şi le aşază pe rafturi în stele
care încă n-au răsărit.

Se aude cum închizi uşa,
cari după tine geamantane –
cu toate înfrângerile de până acum.
Cum te apropii, se scutură ninsorile,
dimineţile albe de aşteptare
îşi lipesc florile de geamul ferestrei,
în tâmple parcă-mi bat clopote surde.

Se deschide poarta destinului
pe care-l poftesc să intre;
Moş Crăciun cu sania nopţii,
Te înconjor cu daruri şi sunete de stele
aflate acum pe acoperiş;
sania pleacă lăsând vraişte atâtea bucurii
în odaia cu brad împodobit
unde iubirile noastre vin şi trec.

Naşterea Domnului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

=============================================

Ridic privirea
şi cu ochii plini
îţi pipăi aerul de femeie
mistuită de durere şi bucurie
cu pruncul sfânt în braţe.

Steaua luminoasă s-a oprit,
craii privesc minunea,
i se închină cu daruri
şi pleacă mulţumiţi la răsărit.

Lumina lumii s-a născut.