Arhiva revistei

Un punct de vedere

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––-

De ani de zile se discută despre faptul că americanii ar avea tehnologii avansate pentru construcţia de maşini alternative care să nu mai consume carburanţi pe bază de petrol dar nu le pun în practică opriţi de petroliştii lumii. Este posibil să fi fost reală chestiunea, dar sunt de părere că azi nu mai este valabilă această teorie. Se anunţă că va veni o criză mondială a alimentelor şi, pe cale de consecinţă, petrolul şi produsele petroliere pot fi folosite în aceleaşi cantităţi, cu acelaşi preţ în agricultură. Brazilia, India, Rusia şi China cunosc o puternică dezvoltare iar aceasta va conduce la creşterea nivelului de trai în aceste ţări şi, evident, nevoia de alimente în cantităţi îndestulătoare. Vorbim de aproape 3 miliarde de locuitori, dar şi despre faptul că, prin  dezvoltarea lor, aceste ţări vor antrena dezvoltarea şi a altor ţări în zilele expansiunii globalizării. Ţările care nu beneficiază de terenuri arabile pentru asigurarea autosuficienţei alimentare şi a materiilor prime necesare în  industriile alimentare  vor avea opţiunea de a construi sere încălzite cu petrol, pentru a îşi asigura necesarul sau o parte din necesarul de hrană, iar ţările dezvoltate ar putea să îşi asigure necesarul de legume şi de flori în serele pe care le pot construi cu investiţii minime şi profituri rezonabile, dar şi să completeze necesarul ţărilor care sunt în căutarea acestor produse. De asemenea, nevoia de energie electrică şi calorică a crescut pe plan mondial, prin urmare, petrolul ar putea fi folosit profitabil în acest domeniu, într-o lume în care se mai tremură de frig în case, în şcoli sau în spitale. Suntem în plină criză, oportunitate excepţională pentru americani sau pentru ceilalţi pământeni cu tehnologii avansate în domeniu să declanşeze primii o revoluţie tehnologică în domeniul auto. Datoriile externe sunt mari, statele ar putea să înlocuiască autoturismele pe carburant clasic cu autoturisme pe bază de combustibili alternativi în primul rând la instituţiile de stat, apoi la populaţie şi , în final, la export, apoi să treacă şi la camioane sau la tractoare pentru nevoi proprii şi pentru export. Nici nu pot să-mi închipui ce potop de dolari sau de euro s-ar abate peste bugetele acestor ţări, ce oportunitate de a scăpa urgent de datorii şi cât de lesne ar scăpa ele de criză. S-ar debloca şi oponenţa marilor petroliştilor care ar putea investi sumele uriaşe rezultate din profiturile lor în noua industrie şi astfel lucrurile s-ar aşeza normal. Numai că, aceste tehnologii sunt doar în părerile noastre idealiste despre americani, japonezi, nemţi sau ruşi, popoare despre care credem că sunt mai sus decât sunt de fapt. Nu cred că n-ar fi cetăţeni din aceste ţări care să nu prindă ideea oportunităţii care a apărut şi nu cred ca guvernele lor să nu ştie câtă nevoie este de dezvoltarea agriculturii. Să  ţinem cont de faptul că populaţia creşte exponenţial iar nevoia de hrană este mereu sporită, nu cred că nu se ştiu rezervele de petrol şi că nu se fac cercetări asidue pentru descoperirea noilor surse energetice. În realitate, este vorba de o criză mondială a tehnologiilor şi va trebui să mai aşteptăm ani buni pentru ca activităţile de cercetare mondială să găsească soluţii fezabile. Istoria tehnologiilor ne-a demonstrat că oamenii vor depăşi şi acum criza, dar va trebui ca unii dintre vieţuitorii de pe Terra să mai îndure privaţiuni: frig şi foame.

ILEANA LUCIA FLORAN – SAU ARTA DETAŞĂRII

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Pentru a scrie proză, un autor trebuie să fie dăruit cu talent, să privească detaşat lumea, să aibă spirit analitic şi priceperea de a construi opere. Ileana Lucia Floran are talent, dovadă cărţile publicate şi lecturate cu mare plăcere, priveşte lumea cu detaşare şi nu face greşeala pe care o fac majoritatea prozatorilor, aceea de „a face” personaje şi nu de a le descoperi. Autoarea prezentă în cele vorbe pe care vreau să le spun descoperă personaje pe care le ştim cu toţii, pentru că ne-au urâţit sau ne-au făcut mai frumoasă viaţa, după caz. Am avut şi noi şefi afectaţi, plini de ei, care au crezut că stăpânesc lumea şi s-au topit în uitare. Am întâlnit cu toţii o „doamnă” la ghişeu, care, încruntată, mai tare te încurcă decât să te lămurească. Am fost şi noi, majoritatea românilor, săraci şi ne-am luptat pentru supravieţuire şi pentru a fi cu cel puţin o treaptă mai sus decât înaintaşii noştri. Apoi, întoarcerea pe strada copilăriei ne dovedeşte tuturor în ce ţinut fabulos ne-am jucat, am cântat, am spus primele poezii sau am plâns cu juliturile căpătate din neatenţie şi cât de bine ne este când ne întoarcem la „matrice”, după cum spunea marele poet şi filozof ardelean Lucian Blaga.

Temele principale ale  cărţii intitulate „Pustiul din suflet”, publicată la editura „Emma” din Orăştie în anul 2009, într-o ţinută grafică de excepţie, sunt iubirea faţă de semeni, în câteva dintre povestiri, alianţa sinceră cu cei năpăstuiţi de o societate care naşte mereu ostilitate şi veşnica problemă a iubirii dintre bărbat şi femeie, iubire care are întotdeauna poavazat pe ea destinul nemilos şi atestat de Odiseea, de Biblie şi de mai toate scrierile în proză şi la subiect de până acum. Autoarea crede în destin, adică în sarcinile primite spre înfăptuire de la naştere şi care ne produc neajunsuri, uneori insurmontabile dacă nu le îndeplinim. Despre spiritul analitic al autoarei povestirilor, pamfletelor şi nuvelei din cartea mai sus amintită declarăm că este acela a unei prozatoare care ştie multă carte şi care alege simplitatea în alcătuirea scrierilor, aşa cum îi stă bine unui intelectual autentic, iar priceperea de a construi opere se întrevede într-un scris curgător, original, acesta fiind doar începutul care ne face să intuim un prozator de forţă şi care poartă numele Floran.

Spirit critic, Ileana Lucia Floran ne propune în cartea sa şi un număr de pamflete care atestă prin fineţea înţepăturilor că are o şcoală superioară de ştiinţa comunicării, iar activitatea de jurnalist i-a adus dese prilejuri de a întâlni subiecte pentru gen. Autoarea ne vorbeşte în carte şi despre ospitalitatea ardelenească, despre umorul locului, despre tarele sociale ale unora dintre semenii noştri, în tot avem în faţa noastră o carte agreabilă, scrisă de o autoare care promite mult şi îi invit pe cititorii de literatură de bună calitate la lectură. Noi vom urmări întreg traseul prozatoarei şi vom scrie păreri întru ajutorarea lucrului ( şi mai) bun din ambele părţi, autor şi cititor.

Zilele Sadoveanu la Verşeni

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

Verşeniul e satul de pe cursul inferior al râului Moldovaîn al cărui peisaj auroral şi-a petrecut o parte din copilarie cel ce avea să devină “Ştefan cel Mare al literaturii sec. XX”.

 

Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în „mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o „poziţie (…) ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul. În vremea când „iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, „târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea – ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite.” Aşadar,”ţăranca” din Verşeni „nu putea fi fericită în mediul orăşenesc”. Legătura directă cu satul natal era o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic şi spiritual al Verşenilor mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: „Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot ce-a fost durere şi iubire, asupriri şi răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.”

 

După moartea mamei, când Mihail avea doar paisprezece ani, în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile. „Dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice” , recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei „viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare”. Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: „Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?” . 

Bunicii Gheorghe şi Anghelina Ursachi de la Verşeni şi unchiul Vasile (fratele mamei, reprezentantul „păstorilor din veac”)  aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, „reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei”, care „capătă forma unei anamneze” (a unei pierderi de memorie) avea să însemne o „autentică renaştere spirituală” pentru scriitorul în devenire. 

 

Aşadar, Verşeniul nu poate fi disociat de biografia şi opera sadoveniană. Acest fapt e consacrat atât de scriitor,  în scrierile sale de natură autobiografică, cât şi de exegeţii săi. De aceea, la Verşeni, manifestările omagiale intitulate generic Zilele Sadoveanu au avut mereu anvergură, profunzime. Deşi casa bunicilor nu mai este, Şcoala din Verşeni a preluat o parte din funcţiile unei imaginare (şi necesare) case memoriale, zeci de ani primind oaspeţi iubitori de slovă sadoveniană şi organizând serbările comemorative anuale. Cartea de Onoare a Şcolii e plină de semnăturile unor personalităţi notorii din lumea literară. Pelerinajele literare anuale îl aveau mereu ca „ghid literar” pe regretatul academician Constantin Ciopraga, cel mai important istoric şi critic literar al celui supranumit „Ceahlăul literaturii române”.

 

Trebuie spus că efectele curentelor resentimentare („corecte politic”) l-au atins, cu grave consecinţe, şi pe Sadoveanu, cel considerat „un miracol” care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu. De aceea, în ultimii 15 ani Zilele Sadoveanu deveniseră la Verşeni doar modeste medalioane literare ale şcolarilor locului.

 

Anul acesta, însă, manifestarea omagială care a încheiat ciclul de acţiuni din prima decadă a lunii noiembrie a recăpătat consistenţa pierdută. Gazdele (Primăria Comunei Mirosloveşti şi cadrele didactice) au organizat pe 11 noiembrie un simpozion la care au participat oaspeţi din Basarabia (scriitorul şi publicistul Vlad Pohilă, profesorul universitar Vasile Şoimaru, publicist, coautorul monografiei Neamul Şoimăreştilor –500 de ani de istorie şi celebrul  naist Vasile Iovu, Artist al Poporului), prof. Ana Nazarov (directorul Casei Memoriale M. Sadoveanu din Fălticeni) şi poetul fălticenean Alexa Paşcu, prof. Carmen Dumitriu (directorul Colegiului M. Sadoveanu din Paşcani, precum şi doi scriitorii veniţi de pe meleagurile lui Avram Iancu, Mihai Barbu şi Marian Boboc împreună cu vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, fiu al Verşeniului, Costel Avram, primarul oraşului Flămânzi, jud. Botoşani, Constantin Pitorac, însoţit de publicistul Gabi Gomboş.

 

Gazdele (prin reprezentanţii lor, primarul comunei, Ionuţ Gospodaru şi înv. Gheorghe Pârlea, moderator) au prezentat asistenţei un expozeu detaliat privind legăturile fizice şi spirituale ale prozatorului cu satul bunicilor,  iar invitaţii au avut intervenţii legate de opera şi viaţa marelui prozator, remarcându-se scriitorii de la Chişinău. Scriitorul Vlad Pohilă a relevat însemnătatea cărţilor lui M. Sadoveanu pentru basarabeni în timpul ocupaţiei bolşevice, venind cu date privind titlurile editate la Chişinău, tirajele acestora, ce au atins un milion de exemplare. Profesorul universitar Vasile Şoimaru a vorbit despre felul cum l-a marcat, în copilărie, romanul Neamul Şoimăreştilor, despre monografia sa dedicată Neamului Şoimăreştilor (dovedind existenţa reală a dregătorilor domneşti cu acest nume, unii dintre ei cu moşii şi pe meleagurile verşenene), despre colecţia sa de 22 de ediţii ale faimosului roman sadovenian, apărute în Ţară, în Basarabia sau chiar la Moscova, unele dintre ele prezentându-le publicului de la Verşeni. Poetul fălticenean a citit din poeziile sale inspirate de locuri atinse de condeiul Maestrului, iar publicistul hunedorean Mihai Barbu a subliniat întâmplarea de a fi şi el un reprezentant al unui loc  devenit „un Sadoveanu” (Valea Frumoasei) şi a citit publicistică inspirată de o vizită anterioară la Verşeni.

 

Elevii de la Şcolile din Verşeni şi Mirosloveşti au prezentat scenarii după texte sadoveniene („Baltagul”, „Dumbrava minunată, „Hultanul”), iar  excepţionalului artist Vasile Iovu, intermediat de naiul adus cu sine, a impresionat asistenţa cu arta sa.

 

Oaspeţii satului Verşeni au participat şi la un Te-Deum oficiat de pr. prot. Pavel Postolache împreună cu un sobor de preoţi din satele comunei. Ceremonialul religios dedicat  scriitorului s-a desfăşurat în Biserica seculară în a cărei cristelniţă a fost creştinat copilul Mihail Ursachi (numele scriitorului până la vârsta de 12 ani).

 

Scriitorii-oaspeţi au oferit localnicilor cărţile lor, cu dedicaţii şi autografe. Ziua omagială s-a încheiat cu o vizită a oaspeţilor la Hanu Ancuţei, locul scos din anonimat de condeiul „celui mai mare narator de istorisiri din literatura noastră”.

O ALTA ZI…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...


–––––––––––––––––––––––-

un an mai mult
un drum mai scurt
c-un pas și-un zbor
spre capat vieții
în jur lumini
în suflet colb
în ochi speranța
dimineții

mă-mpac cu ea
îi vând un pont
de vrea să vie
să mă vadă
și râd
haotic țip-un corb
ținând în plisc-ui
vie nadă

mă-mpiedic iar
și mă ridic
mă-nalț în zbor
și cad văpaie
m- adun în cetini
spre apus
când ploile își plâng
șiroaie

și mă blestem
că m-am născut
și- apoi mă iert
ca-ntotdeauna
și pleoapa-mi las
spre lume stor
și mă îmbălsămez
cu luna

și apoi mă-mpart
în două lumi
un pas îl uit
îl sar pe altul
mă împresor
cu nori de fum
fără aripi
cuprind înaltul

și toate astea
până când
uita-voi să respir
a tine
sau până când
tot așteptând
voi pierde
ultimul meu sine

MELANIA CUC: EMIL DRUNCEA ŞI „REDESCOPERIREA TITANILOR”

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Pietrele de la temelia  României profunde, iată cum, un nume ridicat la rang de renume, cum este cel al sculptorului de talie mondial, Ion Vlad,  se aliniază pe firmamentul cerului spiritual la Tării, îşi face cunoscută aura demiurgică şi, în aceste  vremuri în care  valorile morale şi culturale sunt răsturnate,  – ne arată ce înseamnă adevărata vocaţie. O viaţa în slujba artei universale.

Spre ruşinea mea, până  deunăzi nu ştiam aproape nimic despre viaţa şi opera celui veşnicit de critica  de artă mondială,  sub numele simplul, pur românesc, ION VLAD.

Apoi, apele s-au ales de uscat şi, aşa cum se întâmplă de la o vreme în starturile profunde ale conştiinţei noastre  naţionale, într-un  concurs de  frumoase întâmplări datorate unor suflete  la fel  de  înaripate, am  aflat că, de-a dreapta lui Constantin Brâncuşi stă pe piedestalul maeştrilor pietrari fără de moarte şi ION VLAD.

 

Îi mulţumesc  domnului  Emil Druncea pentru gestul său generos de-a fi  trudit întru  scoaterea în lume, prin monografie,a personalităţii sculptorului care, în una din clipele sale de  meditaţie, pe când se afla la Paris, spunea: „Patru puncte cardinale au marcat geografia vieţii mele artistice: Feteşti, sursa de inspiraţie, Călăraşi, formarea, Bucureşti, perfecţiunea, iar Parisul desăvârşirea.Iată într-un pătrat de acum memorabil, ca la o masă cu patru colţuri, viaţa sculptorului Ion Vlad s-a derulat într-o afinitate desăvârşită cu arta în sine.

 

Emil Druncea nu a făcut altceva decât să ni-l restituie dintr-o memorie colectivă internaţională, să ni-l readucă acasă, – ION VLAD, un titan al plasticii mondiale despre care noi, românii nu am vrut, nu vrem, dar despre care Va trebui să ştim cât mai mult. Fără valori suntem ca ţărna resfirata de viscolul  Bărăganului. Este de datoria noastră să aşezăm pe piedestalul care li se cuvine,

pleiada românilor care au făcut istorie  şi prin artă nu numai prin arme! Ion Vlad merită statui la răscrucea Istoriei, în pieţe şi în parcuri, dar mai ales  în faţa scolilor unde  tinerii atinşi de aripa îngerilor cu har, sa îl poată saluta dimineţile.

Nu ştiu dacă acest colos al  artelor plastice, care s-a autoexilat de bună voie la Paris, care a ales să creeze departe de casă, – va fi şi cinstit cu onoruri naţionale româneşti de cei care ţin frâiele culturii astăzi. Dar sunt sigură că ION Vlad  îşi va câştiga într-un timp record faima pe care o avea cândva printre românii cu dragoste de  frumosul autentic, clar. Astfel de talente se nasc unul la

o suta de ani.

 

Emil  Druncea, în a sa monografie intitulată simplu  „ION VLAD, Sculptor, 1920-1992” a făcut primul pas, urmează alţii, şi prin promovarea operei maestrului din Om în Om, de la roman la roman. O seamă dintre lucrările lui Ion Vlad pot fi admirate şi în Romania,  monumente, lucrări în aer liber, opere integrate în arhitectură. De la Feteşti la Paris  drumul artistic al acestui sculptor fertil şi dăruit cu simţul proporţiilor, încrezător în steaua sa, a fost un drum lung şi presărat cu … lucrări în marmură, bronz, în  ciment chiar.

 

Un  român atât de mare şi… atât de puţin cunoscut în România!! Iată adevărata drama a zilelor noastre. Acum, când aparent nimeni nu mai are nevoie de modele umane,  se impune o revizuire a operelor, a numelor trecute în tăcere,când locul lor se cuvine a fi în  panteonul naţional. Dar, cine să facă cernerea adevărată a valorilor ? Întrebarea mea este retorică.

Mai am speranţa,că vom dăinui şi prin cultură, atâta timp cât oamenii ca Emil Druncea ies din tihna patriarhală, îşi dedică parte din viaţa lor, regăsirii şi repunerea în valoare a unor nume, peste care critica de gen a trecut  cu tăvălugul uitării.

 

MELANIA CUC – Din volumul « Alb pe negru » Cronici / Pagini de « ne »critică literară, Ediţia a II a, revizuită şi adăugită/Editura Nico, Târgu- Mureş,2011. ISBN 978-606-546-146-8

Destin

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

Bestie de destin
Ce mă scufunzi în vinul oțetit al
problemelor vieții !
Credeam că viitorul e bătut în cuie
de 25.
Și acum încă aștept ursitoarele
să le dau șpagă să-mi adeverească
planurile long term.

DESPRE CRIZA CAPITALISMULUI

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Karl MARX a prevăzut autodistrugerea capitalismului şi de atunci, la fiecare criză, economiştii îi dau dreptate. Uită cu toţi că acest tip de societate este mereu în criză şi că nivelul şi gradul de răspândire sunt inegale. Mai uită economiştii că altă formă de dezvoltare economică viabilă nu există şi că experimentul comunist a dat faliment în mai puţin de un secol. Trăsătura cea mai pregnantă a omului este LĂCOMIA. De mici întindem două mâini, deşi avem o singură gură. De vreo sută de ani se fac afaceri şi din decesul omului, afaceri care nu sunt de ici de acolo. Băncile sunt expresia arhetipală a lăcomiei şi de aici ni se trag multe! Au apărut apoi speculatorii, au apărut bursele, preţul este stabilit la bursă de către cei puternici. Când gradul de lăcomie creşte, piaţa rămâne în urma lăcomiei, speculaţiile nu mai ţin cont de nevoile sociale şi se rupe echilibrul social; l-am numit echilibru pentru că nu găsesc alt termen, poate este mai corect să-l numim echilibru convenit de părţi. S-ar putea crede că lăcomia este apanajul celor foarte bogaţi şi că numai aceştia ar profita de ea. Fals! Lăcomia se manifestă şi în rândul maselor organizate în sindicate şi care, prin lupte lungi şi grele şi-au câştigat dreptul la lăcomie. Guvernele şi patronatele neguvernamentale le-au oferit pentru liniştea lor drepturi mai mari decât li se cuveneau. Bogaţii au luat cu două mâini, sindicatele cu două mâini, deşi, repet, aveau fiecare o singură gură. Minciuna a ţinut până când alte ţări începeau să se dezvolte şi erau competitive pentru că patronatele, inclusiv guvernele se mulţumeau cu puţin, sindicatele erau slabe în faza lor incipientă, luptau, dar fără să obţină drepturi mai largi. Şi s-a produs criza! Azi, ţările din grupul BRIC, Brazilia, Rusia, India şi China cunosc o puternică dezvoltare. Mâna de lucru este cu mult mai ieftină decât în ţările puternic industrializate, tehnica este apropiată sau chiar egală în unele domenii cu a ţărilor bogate, lăcomia patronilor încă ponderată şi iată criza contemporană! Produsele lor se vând mai ieftin la aceeaşi valoare de întrebuinţare, americanul sau neamţul nu mai stă la îndoială şi cumpără produse şi servicii mai ieftine şi cel puţin la fel de bune. Pentru a îmblânzi efectele crizei, guvernele din ţările foarte dezvoltate vor trebui să găsească soluţii pentru a tempera goana după avere a bogaţilor, dar şi să-i convingă pe sindicalişti să se mulţumească cu venituri mai mici şi să accepte mai uşor şomajul. Până una alta şi popoarele din ţările care cunosc o mare dezvoltare acum vor dori salarii mai mari ca să-şi cumpere case şi mobile, aparate electrocasnice, vacanţe, deci concedii mai lungi şi zile libere mai multe,  condiţii mai bune de muncă, şomaj în cuantum sporit, pensii etc. O parte din creşterile economice din ţările BRIC sunt creşteri false, iar aceasta va conduce la o nouă criză. De exemplu, în China s-au construit sute de mii de apartamente în care nu locuieşte nimeni, iar când ştii că un constructor mai dă de lucru la şase salariaţi, vezi câtă muncă în gol, fără profit, fără logică! Guvernele ţărilor în curs de puternică dezvoltare vor ceda până la urmă în lupta cu sindicatele, patronatele la fel, exact pe aceleaşi principii aplicate în ţările care sunt azi în criză. Firesc, producţia în aceste ţări care vin din urmă va creşte mai lent şi se va încheia un nou ciclu al crizei mondiale!  Peste ani va fi iarăşi criză, chiar şi România va creşte producţia agricolă şi industria alimentară la preţuri mai mici, în detrimentul unor mari producători de azi, având în vedere că cele patru ţări din grupul BRIC vor cumpăra de pe unde se găseşte mai multă hrană şi ceva mai ieftină. Economiştii îşi vor aminti de Marx, viaţa pe Pământ curge! În istoria omenirii, cândva îşi disputau locul de putere economică mondială Anglia şi Franţa, au venit la rând Germania, Statele Unite ale Americii, Japonia, Italia, iar  Rusia le-a urmat consecventă. Să amintim aici şi de tigrii Asiei de sud-est. Azi ne minunăm de cele patru ţări, mâine ne vom minuna de altele. Nimic nou sub Soare, ce a fost va mai fi!

Despre patriotism

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––-

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte patriotismul drept sentiment de dragoste şi devotament pentru patrie şi popor, statornicit în decursul istoriei. Analizăm istoria care ne-a însoţit prin bunici, prin părinţi şi care ne însoţeşte azi prin trăirea noastră şi spun că poţi şi trebuie să fii patriot numai şi numai dacă eşti privit ca cetăţean şi nu ca un ins din mulţimea de inşi.

 

M-a întrebat pe mine ca cetăţean cineva dacă vreau să se desfiinţeze partidele politice? Regele Carol al 2-lea le-a desfiinţat cu de la sine putere sfidându-i pe românii pe care îi considera inşi. Faptele sale bune au fost pălite de acest gest antidemocratic şi din clipa aceea nimeni n-a mai dat doi bani pe democraţie  în ţara ( şi) a mea.

 

M-a întrebat Ion Antonescu pe mine, cetăţeanul român, dacă sunt de acord să conducă ţara mea singur, fără parlament? M-a întrebat pe mine când a dat ordin scris să ucidă evrei sau să-i deporteze pe ţigani în Transnistria? M-a întrebat dacă am fost de acord să vândă către nemţi cereale, petrol şi animale vii sub preţul pieţei sub deviza mincinoasă „Totul pentru front, totul pentru victorie!”? Frontul  cui, victoria cui? Faptele sale bune pălesc în faţa sfidării pe care a manifestat-o faţă de popor. Nu m-a întrebat, pentru că eu eram doar un ins din şirul de inşi ai unei ţări numită România.

 

M-a întrebat cineva dacă sunt de acord să schimb monarhia cu republica? M-a întrebat cineva dacă sunt de acord cu alungarea regelui Mihai? Nu, pentru că şi comuniştii m-au privit ca pe un ins şi nu ca pe un cetăţean. În numele meu, dar fără să mă întrebe, democraţia populară a ucis, a chinuit şi a înjosit floarea românismului.

 

M-a întrebat pe mine cineva dacă vreau regiuni în locul judeţelor? Nu m-a întrebat, cine se mai împiedică azi de inşi? Şi, uite-aşa, mulţi  români au ajuns să se întrebe ce-i patriotismul şi la ce este el bun.

 

Mulţi români părăsesc ţara lor cu ură, căutând, uneori zadarnic, prosperitate în alte ţări. Îmi dă cineva seamă de încălcarea legilor pe care înşişi conducătorii mei le dau? Nu, pentru că eu sunt cantitate neglijabilă, un ins! Îmi pun biruri după vrerea lor, îmi impun legi pe care nu le iubesc, ori, o lege nu-şi atinge scopul dacă nu este făcută de popor, în spiritul dreptăţii şi al adevărului. Vine jupânul FMI şi îmi spune ce şi cum să fac în propria mea casă, în cârdăşie cu dictatorul de azi, dar inşii înţeleg că nu este firesc şi se răcesc de ţara care nu-i consideră cetăţeni. Ce s-a stricat în peste şapte decenii, nu se poate repara curând.

 

Să fii considerat ins, dar să-ţi pese de ţara şi de poporul tău este patriotism sau nebunie? Poate… amândouă!

LANSARE DE CARTE ȘI RECITAL DE FLAUT ȘI PIAN LA SLOBOZIA „Scrisori netrimise”, Editura Fundației Culturale Antares, Galați

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

 

Marți, 08 noiembrie 2011, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia a găzduit un eveniment cultural în care muzica și literatura au adunat în jurul lor iubitori ai artei.

 

Evenimentul a fost deschis de un recital de flaut și pian, avându-le ca protagoniste pe interpretele Teodora Ducariu (flaut) și dr. Verona Maier (pian), profesoară la Academia Națională de Muzică din București. Piesele interpretate au fost trei sonate pentru flaut și pian de Otar Taktakishvilli, Francis Poulenc și Lowell Liebermann.

 

După recital, a urmat lansarea cărții autoarei Florentina Loredana Dalian, „Scrisori netrimise”, apărută în 2011 la Editura Fundației Culturale „Antares” din Galați. După cuvântul autoarei, a urmat o prezentare susținută de scriitorul Corneliu Antoniu, Președintele Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România, totodată Directorul Editurii Fundației Culturale „Antares”. Următorul moment a fost o surpriză pregătită de elevii Liceului Pedagogic din Slobozia, coordonați de doamna profesoară Mariana Tărăcilă, care au citit fragmente din carte.

 

Mass-media a fost prezentă prin reprezentanții săi: doamna Adriana Stoica, realizator de emisiuni la televiziunea Antena 1 Slobozia și domnul Mădălin Sofronie, jurnalist la „Observator de Ialomița”, cărora autoarea „Scrisorilor netrimise” le-a acordat câte un interviu.

 

Ideea și organizarea evenimentului au aparținut doamnei Doina Roșca, Director al Centrului Cultural „Ionel Perlea”.

 

Reveria cuvântului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––

Lucru deosebit astăzi, şi asta dă fervoarea substanţei sale, lirica Luminiţei Cristina Petcu, iată! e răsfrângătoare de cunoaştere. De distingere!…
Amintim că a devenit deja banală stabilirea faptului după care ar bântui în stihuirea românească a ultimelor decenii absenţa IDEII. Altfel spus, suntem siliţi a fi spectatorii cohortelor de substantive, ce nu le leagă în nod nicio cultură. Totul, din păcate, se rezumă numai la semne. Nicio perspectivă de nuntire semnificantă în SENS! Şi aceasta, spre vătămarea întregii literaturi. Căci publicul iubitor de poesie (filo-poeionul) se cere a fi ,,violentat “ nu doar cu urme, ci şi cu urmire ( tăcere ţesută în tâlc). Şi este asta sarcina oricărui creator. Nu lenevirea gândirii tagmei cititorilor şi instaurarea imperiului platitudinilor are, astfel, în vizibilitate scriitorul de luat în seamă! Ci desemnarea Fiinţei… I se impune celui ce face, urzitor de „a fi”, de ,,a şti” şi de ,,a şopti”, să poarte, sub vastităţile nimiciale, mantaua profetului clavăzător. Sub obsesia eternităţii, peste confortabil, fragmentar şi aproximativ…
-Ce reuşeşte, peste toate acestea, cartea ,,Himere de Pharos” dincolo de vremelnicia contemporană, şi nu numai?
În primul rând, ca sens al existenţei, o împăciuire cu lumea, sub un mult-firesc echilibru, drept:
„…o ceremonie de nuntă
din care lipseam doar noi.” (Gliptică Brassai).
Drept o gravare în ne-timp…căci, în fond, nu contează preţioasa piatră, ci încrustatul!
Deasupra de mode barbare, neînţelegînd înţelegerea comodă, florilegiul cultivă sentimentul euforic al singurătăţii:
“Primăvara târziu, la crăpatul zorilor,
când cerul se-acoperă de ceţuri gingaşe
mă trezesc cu surâsul inuman al olimpicilor
ascultând acelaşi verset din KUSA NO ZU
ca şi cum aş privi lăuntric
pe principii depăşite demult,
boala ascunsă a speţei umane,
obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi
n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează
un zen cu orbitele goale întoarse spre neant
de parcă ar fi şi acolo invulnerabil,
inaccesibil, de neatins şi totuşi
prea vag chiar şi vântul strâns între trestii
în miez de noapte, anxios
cătun de munte peste care-a nins cucernic
cu fluturii propriei noastre singurătăţi,
aceeaşi teamă îngăduită să fixeze îndelung
un zid de lut văruit şi OTRAVA
ca o sete albă de nicăieri.” (Seminţele liniştii)
Sunt aici desenaţii de iubire niponă, având girul Héloïsei, ce nicicum nu-l imaginează pe Narcis. Căci poeta vede în fuiorul de ape oglinditor mereu altă închipuire ( a sa?):
“ Dacă poţi avea acces direct la realitate,
ce rost mai are să emiţi supoziţii
asupra tuturor nedumeririlor?” (Despre lucruri aşa cum sunt)
Bănuind, prin urmare, că realitatea nu-i decât acea decindeală. Iar ea poate fi în “niciunde-le”, fie dinăuntru, fie din imensul “afară”.
Deşi această apropiere descinde dintr-o practicare a gândului, antică, abandonată uitării în vremea de-acum, autoarea o refiltrează în retorta inimii şi tâmplei prin analogii condensatoare…într-un drum de la adoraţia efemeră a corolei către sublimarea-i manifestă în parfum. Sărutătorul şi însuşi SĂRUTUL!…
În miez, avem de-a face cu un joc aluziv al mutării accentelor de semnificaţii din vânt în eterul misterios.
….O cununie a despicării, nu străină feminităţii simbolice, cînd şi-alege muta iubire. Adică “risipelnicul”, drept condiţie a reânoirii vieţii (viitoare).
Poemele curg însoţite de acea coregrafie tragică, având protagonişti întâmplarea, soarta şi moartea şi tot înşoptesc tulburător dilema memento amandi, versus memento mori. Căci, aţi întrezărit: îmbrăţişând iubirea, îmbrăţişăm, în râul destinal, chiar moartea şi sfârşim prin a avea conştiinţa profundă că toate poartă cu sine perspectiva zădărniciei.
“Oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,
celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.” (Peisaj scufundat în somn)…
Sau, oedipian:
„Poate că Bruckhardt avea dreptate,
se poate vorbi despre moarte
fără să întindem mâna spre ea?”
Stihuirea, aflată sub vraja unui Rabindranath Tagore, Lucian ori Diogene din Sinope, trece graţios de adunarea expresivă a vocalelor în indicii impresivi ai înmulţirii întru cuvînt. Se observă o dezbrăcare perseverentă de fapte, cu scopul atingerii purificării. Ţinta nu-i pradă părelnică, ci chiar aţintirea spre unimea adâncă şi originară.
Investigaţie lirică neliniştitoare, situată în faţă cu abisalul, ca o iolă tremurândă “în marea trecere”, poezia prezentă dă seamă de nume ce nu-s, când dincolo de dantela zicerilor aduce cu sine o nerăbdare a tălmăcirii visării.
Spre care, tot cu reverie, o salutăm pe enigmatica agapoeionă!…