Arhiva revistei

Prunc din alb și negru

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––

Vreau să vă povestesc despre cum a fost la o lansare de carte; am mai încercat de câteva ori textul acesta și am tot șters… nu mă regăseam în el, limbajul nu era al meu, era o compilație între cele auzite și cele citite despre evenimente de acest gen. O încercare literară, proiecție în situația romantică sau tragică pe care nu am trăit-o, personajele o trăiesc, iar eu aș putea să mă confund cu ele. Literatura narativă, melodramatică nu este neapărat mare, ci doar ușor de citit prin faptul că simulează identificări, iar aceasta nu este unica rațiune a actului de a citi, cu toate că este una majoră, ci aceea că eu, cititor, constat sau descopăr asemănări prin lecturare, cu personajele cu care m-aș putea confunda vreodată. Romantism sau tragism pe care nu le-am trăit.

 Incertitudinile, deruta, angoasa, înstrăinarea,  îşi găsesc atunci sprijin şi vindecare în reamintirea sau recitirea unor opere literare. Literatura este un suport, imbold pentru viaţă. Mai preţios este însă faptul că eu însumi, confruntat cu împrejurări excepţionale, îmi amintesc de lecturile de altădată.

Ajunși la „Mall Deva”, împreună cu Ileana Lucia Floran am urcat la etajul la care gazda noastră, scriitorul Bogdan Adrian Toma, cu concursul „Editurii CĂLĂUZA v.b.”, au pus la cale lansarea romanului „Natură moartă cu înger”, volum al aceluiași autor. De la început sala de conferințe de la Deva Mall a fost aproape  plină de oameni curioși. Aici simt nevoia unei paranteze, deoarece la astfel de manifestări văd mereu aceleași săli ale unor case de cultură ce seamănă tot mai mult cu un cavou, unele ajunse la propriu capele mortuare, altele figurativ, fațade vechi ce dau un aer de maiestuozitate, cu interioare ce te fac să fugi. De data aceasta a fost altfel, propice locul ales pentru o lansare de carte.

A început cu prezentarea. Vorbitorii (Mariana Pândaru–Bârgău și Muguraș Maria Petrescu) au încercat să facă auditoriul să cumpere povestea lui Bogdan Adrian Toma și nu numai să o cumpere dar să o și citească. Se pare că există un număr destul de mare de oameni care  au fost de acord cu aceasta alegere. Eu zic că nu    s-au pripit în judecată. De ce zic asta? Deoarece acest autor nu a fost ales pentru muzica pe care o face, a fost ales pentru povestea pe care el singur și-a scris-o. Chiar dacă, în continuare, nu sunt fan al cuvintelor triviale, am citit cartea și mi-a lăsat aceeași senzație pe care cei ce au prezentat-o  voiau să o transmită. Omul acesta a muncit enorm pentru a ajunge unde este acum. Are o misiune de îndeplinit și de atunci numai asta face. Cartea mi-a reconfirmat teoria despre vise. Dacă ai unul, trebuie să muncești zi și noapte pentru el. Nu poți să te culci pe o ureche și să aștepți să se întâmple. Acum mai pun la colecție o poveste din care învăț că se poate. Citește  cartea și spune-mi că nu apreciezi determinarea ei. S-ar putea să nu te cred.

Aseară am mai aflat niște lucruri chiar faine despre un autor. Unul dintre ele este acela că, deși trăiește în U.S.A. el scrie românește nu știe de ce aleg oamenii aceia să facă asta, dar uite că se întâmplă. Înseamnă că este ceva pe acolo, ceva mai mult decât nevoia de a mânca. Discuția s-a îndreptat în direcția celor care vor să facă ceva. Bogdan Adrian Toma ne-a spus două lucruri care mi-au plăcut. Dacă vrei să faci, fă-o. Dar este absolut vital să ai un concept. Și partea frumoasă la a face este că poți să îi spui așa oricărui lucru pe care îl faci.  A început să caute printre rafturile librăriilor și a înțeles superficialitatea lecturilor și a lectorului american. Așa că a dorit mai mult pentru a deveni bun la ceea ce face. Ideea principală este că dacă ai o pasiune, apucă-te și muncește. Nici nu îți dai seama câte lucruri apar pe parcurs la care nu te gândeai înainte. Cel mai important este să continui.                                                                                                                                                   

N-aș vrea ca această scriere să fie o declarație de dragoste din partea mea pentru o carte, așa că să trecem la ceva mai util. Nu refuz o poveste bine spusă. În plus, întotdeauna am avut o preocupare din a încerca să îi cunosc mai de aproape pe cei care îi văd doar de la distanță. Faptul că există o disproporţie între mine şi erou, că eu sunt un om oarecare, iar el o lumină, un meteor, nu are importanţă în identificare. Eroul tocmai la asta serveşte: oricine se poate identifica cu el. Formulările, mai lungi sau mai scurte ale literaturii ne pot da de gândit.

„A trăi nu-i o nimica toată.“

Note de călătorie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

 

Concurându-l pe Icar

După căderea comunismului, pentru mulţi răsăriteni de condiţie socio-culturală medie, ieşirea în afara ţării, în Occident mai ales, a avut greutatea unei revelaţii. Între cei care au trăit această stare specială m-am numărat şi eu, fără a pretinde că impresiile mele de drumeţ au greutatea experienţei unui călător de anvergură.
Asadar, ce-aş avea eu de spus din această măruntă experienţă a mea de dincolo de zidul sud-vestic al fostului lagăr comunist, din Lombardia, o regiune alpină (şi subalpină, în parte) din nordul Italiei? Desigur, mai sunt localnici care au văzut toate acestea, şi încă multe altele (mă gândesc, în fugă, la dr. Jenică Plai, un performer local, în privinţa călătoriilor europene), în peregrinările lor mai roditoare prin buricul sau prin cotloanele Uniunii (nonsovietice), ori dincolo de hotarele flexibile ale acestei construcţii politice europene, sub oblăduirea căreia (vorba vine) suntem deja. Mase întregi de tineri – copii năpustiţi, de nevoie, în lumea capitalului – mijlocesc părinţilor aflaţi la vârsta a treia prilejul de a-şi hrăni întrebările prizonieratului în propria ţară cu răspunsurile libertăţii. Iată-mă şi pe mine în postura acestora din urmă.
Intenţia mea de a împărtăşi câte ceva din această evadare personală dincolo de hotar nu e vanitatea celui care răspunde altora, spre a le alunga pâcla ce-i învăluie, ci e, mai degrabă, o încercare de conturare a răspunsurilor la propriile întrebări. Spre exemplu, la…cum a ajuns omul, cu pasărea lui de fier, să-l concureze pe Icar, personajul din mitologia greacă? Cum a ajuns el, semenul nostru să ţese pe cer drumuri – arătate nouă, de jos, prin păienjenişul fumuriu al gângăniilor metalice –, sfidându-l pe Creatorul Universal?! Oare nu e obrăznicie aspiraţia fiilor lumeşti către lăcaşurile Tatălui Ceresc?! Experienţa Turnului Babel nu le-a fost de-ajuns urmaşilor lui Adam?!
Mi-au încolţit aceste întrebări-mirări acolo sus, la zece mii de metri, unde mă simţeam mai aproape de cer decât de pământ, atunci când ferestrele deschise jos, în cerul de nori, îmi permiteau să zăresc, valuri-valuri, cenuşiul scoarţei terestre: Carpaţii, Alpii Ionici (sau, poate, cei Dinarici), apoi Alpii propriu-zişi, cei consacraţi ca fiind cei mai semeţi din Europa. Desigur, mă refer doar la partea italiană a acestora, munţi pe care am putut să-i scrutez mai facil, timp de vreo jumătate de oră, de la înălţimi din ce în ce mai prielnice voluptoasei mele curiozităţi, când aeronava începu manevrele de aterizare.
Şi la decolare, şi la aterizare cerul şi-a tras storurile de nori în lături, parcă să-mi lumineze mie priveliştea de jos, cu străjerii de piatră ai Rarăului şi Ceahlăului – născuţi din burta Carpaţilor Răsăriteni, ca să-i vegheze apoi peste veacuri şi veacuri –, cu piscurile veşnic înzăpezite ale Alpilor, în văile cărora zac din vremuri imemoriale limbi uriaşe de gheaţă.
Dar câte întrebări nu te bântuie atunci când încerci ceva dincolo de rutină, chiar dacă încercarea ta nouă nu are nici pe departe greutatea unei explorări autentice.
Iată, un fel de a da din umeri, în loc de răspuns la întrebarea legată de extinderea neverosimilă a transportului aerian, mijloc de călătorie obişnuit de-acum şi ţăranului, care trebuie să dea o fugă până la Roma sau până la Madrid ca să-şi cunoască nepotul abia născut şi să le dea imbold părinţilor lui la creştinarea în datina strămoşească a puiului de român, venit pe lume departe de ograda bunicului.Te mai gândeşti că de-acolo de sus avioanele mai şi cad şi că aduc moarte năprasnică câtorva sute de oameni în aceeaşi clipă? “Dacă aşa-s vremurile, ne prefacem şi noi în aluat pentru tiparele lor”, îţi vine să-ţi şopteşti resemnat în barbă . Acesta ar fi răspunsul generalizat la multele întrebări retorice care-ţi încolţesc acolo sus, între cer şi pământ, fără a fi sigur că ceea ce faci, în fapt sau în gând, e lucrul cel mai bun. Chiar dacă omul e “coroana creaţiei divine”, ştim bine că Divinul Creator nu l-a făcut perfect.
Iată, de pildă, în cazul pasagerului care-am fost, cusururile omeneşti s-au dat de gol cu uşurinţă. Plecarea de pe Aeroportul din Bacău (de Crăciunul lui 2007), de unde am şi luat bilete de călătorie, n-a mai fost posibilă din cauza pistelor, care nu mai corespundeau standardelor Uniunii Europene. Am fost reprogramaţi, din timp, pentru Aeroportul din Iaşi. La Iaşi, însă, ceaţa a împiedicat aterizarea avionului în care trebuia să ne îmbarcăm (aici cauza nu mai era umană). Avionul a aterizat la Suceava, ceea ce a însemnat transferarea noastră de la Iaşi, cu autocarele, pe Aeroportul din Bucovina românească. După îmbarcare, timp de două ore, avionul nu a putut decola din motive tehnice: nu se mai putea închide uşa din cauza gerului. E drept că afară erau minus 15 grade… Mă întreb, însă, la Vladivostok, unde termometrul arată frecvent minus 40 de grade, avioanele mai folosesc uşă? După cele două ore de temeri că uşa reparată în pripă ar putea să se deschidă în cer, acolo unde ne-o doream cât mai ermetizată, şi după o mică răzmeriţă pornită împotriva echipajului aeronavei de către nişte tineri cu sânge fierbinte, care, după atâta tensiune nervoasă, voiau să plece odată, fie şi cu uşa legată cu sârmă, s-a decis cazarea noastră la un hotel sucevean şi recurgerea la asistenţa specializată a unor tehnicieni de pe aeroporturile bucureştene.
A doua zi, pe la prânz, după ritualul tehnic de stropire a aeronavei cu un antigel, sub obiectivul aparatului de filmat (în caz de prăbuşire, Aeroportul trebuia să aibă dovada absolvirii de culpă), avionul şi-a luat zborul în aplauzele celor 168 de pasageri. În sfârşit! Ce mai conta că, după socoteala de-acasă, călătoria noastră de la Miroslăvesti la Milano trebuia să dureze vreo cinci-şase ore, evident, cu tot cu transportul rutier şi formalităţile de îmbarcare. A durat treizeci şi şase de ceasuri (zborul a durat doar două ore şi cincisprezece minute), dar măcar am ajuns întregi, căci sănătoşi nu prea se poate spune că eram.
La întoarcere (de Boboteaza lui 2008), deasemeni, lanţul slăbiciunilor aeronautice îşi adaugă noi verigi. Aeronava care trebuia să ne ducă acasă nu putea decola de pe Băneasa, spre Milano, din cauza ceţei si, mai ales, din cauza prudenţei induse de recentul accident în branşă, pe aeroportul bucureştean, când un avion plin cu pasageri se ciocnise, în timpul decolării, cu o maşină utilitară, uitată în cale şi nebăgată în seamă de turnul de control. Starea noastră de spirit era şi aşa afectată de prăbuşirea unei curse aeriene, cu o zi înainte, undeva în Indonezia. După aterizarea la Iaşi, într-o ceaţă la fel de densă cu cea care ne-a produs aventura de la plecarea spre Italia, n-a mai avut nici un efect asupra mea faptul că, după două zile de la întoarcerea noastră, un alt avion a aterizat în bot, în afara pistei, pe aeroportul din Bacău.
Şi, cu toate acestea, oamenii zboară, concurându-l pe Icar. Ei nu ştiu că Icar a eşuat; iar cei care ştiu, iată, îşi asumă riscul. Numai de pe Aeroportul Otopeni au zburat, în 2007, patru milioane de pasageri, iar de pe aeroporturile Terrei, două miliarde şi jumătate. Prin urmare, oamenii, din ce în ce mai mulţi, zboară. Zboară fiindcă s-au înmulţit, fiindcă nu le mai ajung şoselele, nu mai au răbdare cu timpul. Şi, mai ales, fiindcă fenomenul globalizării reactivează în om, ca un ecou peste timp, o stare de spirit deja trăită de strămoşii noştri latini: Unde mi-e bine, acolo mi-i patria.
Cu aceste vorbe mincinoase, induse de împăraţii romani colonilor vremii, se amăgesc, iată, şi copiii noştri. Durerea acestei ipocrizii e greu de ascuns însă de către cel care o invocă părintelui la despărţire. N-a putut face tainică această suferinţă nici fiica mea, abia devenită mămică, atunci când mi-a dezlipit de la piept nepoţica, pentru a mă putea întoarce la o ogradă zadarnică, mult prea largă şi mult prea liniştită în absenţa nepoatelor. În privinţa fiului, la despărţire, acesta a preferat să ascundă ipocrizia dictonului latin în ceaţa depărtării relative. Dinspre balustrada parcării supraetajate a Aeroportului bergamez, unde se cocoţase, în trio-ul complet al familiei sale, cu fiică-sa înlănţuită de gât, cealaltă nepoată născută pe meleagurile Apusului, m-am simţit urmărit de priviri umezite, născute din dor de meleag natal, de la scara avionului şi până ce maşina înaripată a fost înghiţită de zările Răsăritului.

La Verona

Era prea târziu, biologic, ca să mă entuziasmez peste măsură în faţa balconului Julietei. Şi totuşi, inima (bat-o focul!) nu ştie măsura, rămâne mereu în urma timpului, chinuind bietul om cu această contradicţie a naturii umane: spirit tânăr în trup bătrân. Aşa că, nu puteam să nu mă disimulez şi eu, acolo, jos, sub balconul Julietei, într-un Romeo tainic, întinerit cu vreo patruzeci de ani, nehotărât dacă era sau nu de bun simţ să mă pozez, ca toţi turiştii, îmbrăţişând statuia de bronz a acestui simbol feminin al dragostei. Desigur, n-am făcut-o, nu doar din cauza ironiei din invitaţia de a o face, venită din partea fiicei mele, Monica. Era la mijloc şi reactivarea complexul meu de bărbat scund, provocat de disproporţia dintre mine şi mult prea-zvelta Julietă de bronz.
Am urcat, însă, şi eu în acel apendice romantic al conacului medieval, sub care trubadurii lutieri au subjugat inima celebrei victime shakespeariene. Am intrat în acea locuinţă celebră care, după renumele literar şi turistic, nu mi-a atins aşteptările. Ceea ce m-a ţintuit mai mult locului a fost sipetul de zestre al Julietei, care semăna izbitor cu oricare altul de prin gospodăriile cu fete de măritat de pe la noi. Apoi, în spaţiul exterior al acestei case nobiliare, umbrit şi înghesuit de zidul unui palat medieval uriaş, am putut vedea, în postura de turişti, exponenţi ai celor trei rase umane de pe Pământ. Dovadă că Shakespeare e cel mai cunoscut poet şi dramaturg universal.
Dar înainte de a ajunge aici, parcurgând reţeaua de străzi înguste, însumate într-un labirint greu de străbătut în afara fluxului de turişti, am căscat ochii si gura ca un năuc în faţa celei mai vechi si mai voluminoase construcţii umane pe care eu am putut s-o văd vreodată: Arena romană, un fel de Colosseum în afara Romei, evident, păstrând proporţia. Un colos din blocuri de piatră, de te miri, ca în faţa piramidelor egiptene, cum au putut fi transportate şi clădite într-o geometrie atât de pretenţioasă a formei ovale. Şi asta, cu două mii de ani în urmă, pe vremea lui Iisus. În interior, pe treptele reci şi alunecoase ale amfiteatrului nu mi-am putut alunga fantasmele cu chip de gladiatori ce-şi măsurau restul vieţii în minute, cu lei şi tigri gata să sfâşie trupurile nefericiţilor „sportivi” ai vremii.
Am ieşit din acest oraş împânzit de gigantice cetăţi medievale bine conservate, în care supravieţuieşte şi acest grandios vestigiu antic – Arena -, copleşit de diferenţele de civilizaţie dintre ceea ce au ei şi ce-avem noi. Diferenţele, evident, privesc toate cele trei epoci istorice (Antică, Evul Mediu si Modernă). Şi, încet-încet, am înţeles mai bine că, dacă avem motiv să-i pizmuim pe urmaşii cei privilegiaţi ai strămoşilor noştri latini, n-avem şi motiv să ne învinovăţim pentru săracia noastră lucie. Istoria ne-a discriminat încă din antichitate, iar avansurile istorice ale „premianţilor” rămân pentru noi handicapuri insurmontabile, oricât de optimişti am fi.

La Milano

Milano, al doilea oraş istoric al fostului Imperiu Roman, capitala imperiului într-o perioadă, oraşul în care împăratul Constantin cel Mare (Sf. Constantin) a semnat Edictul (în anul de graţie 313) prin care Creştinismul a devenit Religie liberă a Imperiului. Prin semnalul dat aici, protocreştinii au ieşit din catacombe, ca apoi, prin înţelepţii lor, Sfinţii Părinţi, să ne deschidă nouă, urmaşilor, căile cele drepte spre Dumnezeul Iubirii.
Cu acest tip de emoţie am intrat în universul istoric al urbei eliberate de sub ocupaţie austriacă de celebrul, general atunci, Napoleon Bonaparte. Urmărit de ideea că sub paşii mei ar fi putut fi amprentele paşilor celui ce a ajuns cel mai cunoscut personaj al Istoriei Lumii, am păşit în imensul spaţiu interior al grandiosului Castel Sforzesco, cu originile în sec.XIII, transformat mai târziu de Napoleon în cazarmă vremelnică pentru victorioasa lui armată, apoi în centrul politic al Republicii, respectiv al Regatului Italiei, ambele, construcţii statale aflate sub autoritatea lui Bonaparte. Doamne, ce edificiu! Nici cuvintele, nici pozele nu pot reda întocmai grandoarea acestei realizări medievale, cu utilitate continuă până azi. Ce-i drept, azi doar muzeu, instituţie prin intermediul căreia, iată, percepem noi, esticii, Istoria la „scară” europeană.
Apoi, celebra Catedrală din Milano, o capodoperă a stilului gotic, de departe una din minunile Lumii, neconsacrată, ce-i drept, în clasamentul oficial al celor şapte. Pentru mine, Domul din Milano rămâne expresia cea mai înaltă a forţei de creaţie material-spirituală dedicată lui Dumnezeu (vezi Galeria foto). Evident, judecata mea, aici, se întemeiază pe supoziţia că nu voi avea ocazia de a face modificări în această ierarhie personală.
Domul din Milano, simbolul religios al Lombardiei, dedicat Fecioarei Maria, e construit numai din blocuri de marmură si are bolta susţinută de patru rânduri a câte nouă coloane. Cele treizeci şi şase de coloane îţi dau impresia, prin masivitatea lor, că pot sprijini, precum elefantul mitologic, întreg Pământul. Vitraliile încastrate în peretele de la Răsărit, fundalul Altarului Mare (acesta, un vestigiu religios din sec.XIII), ilustrează, cu măiestria inegalabilă a artei Renaşterii, sinteza Bibliei…O Biblie policromă, cu toate paginile deschise în acelaşi timp.
Edificiul religios ocupă o suprafaţă de 11 000 de metri pătraţi, are o lungime de 158m şi o lăţime de 93m. A fost realizat în mai multe etape, pe parcursul sec. XIV-XVIII, fiind început în anul în care, la noi, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Bătrân. În Muzeul Domului, la subsol, o clonă la fel de maiestoasă a incintei Sfântului Altar, se păstrează, între altele, vestigii paleocreştine din sec. IV.
Dantelaria sculpturilor care încoronează nivelul superior al Catedralei poate fi admirată de la doar câţiva metri. Un lift interior şi o reţea de scări laterale, tot interioară, conduc turiştii sus, pe vreo trei nivele exterioare. De pe terasa ultimului nivel (de pe acoperiş) poate fi cuprinsă cu privirile intreaga metropolă milaneză.
Nu mi-aş fi imaginat vreodată că există un oraş căruia, de pe una din cele mai înalte edificii ale sale, să nu-i poţi cuprinde marginile, în toate cele patru puncte cardinale. Precizez că Milano se întinde pe o suprafaţă plană, în Câmpia Padului, unde orizontul ţi se deschide la maxim. Doar linia circulară a orizontului îţi închide perspectiva asupra marii citadele care îmbină, se zice, ca niciun alt oraş european, opera trecutului cu cea a prezentului, istoria cu industria. Industria zilelor pe care le trăim, cea care i-a ademenit deja şi pe consătenii noştri…Cine ar fi crezut asta numai cu două decenii în urmă? Ne miram atunci că locuitorii satelor noastre deveniseră navetişti la Braşov sau la Constanţa…Iată-i acum făcând „naveta” la Milano, la Roma, la Madrid, la Lisabona etc.

La Bergamo – Citta Alta

La vreo 30-40 km est de Milano şi la vreo 50-60 km nord de Brescia (oraş cunoscut amatorilor de fotbal de la noi prin faptul că ascensiunea internaţională a lui Hagi, ca şi a antrenorului Mircea Lucescu, a început cu echipa acestui oraş italian), în regiunea Alpilor Mici (Alpii nu implică, terminologic, ceea ce noi, legat de Carpaţi, spunem Subcarpaţi) se află un oraş cu o conformaţie deosebită. Mă refer la partea veche a oraşului, o fortăreaţă medievală cunoscută sub denumirea de Citta Alta (oraşul înalt, în traducere).
În sec. XIII-XIV, când Veneţia era regat, strategii ei au fortificat acest oraş medieval cu ziduri de piatră, supraetajate pe unele porţiuni, pe o lungime totală de şase kilometri. Pentru mine, şi sunt convins că şi pentru cei care au văzut oraşul acesta istoric, zidul chinezesc are aici, în Cita Alta, un corespondent, evident, păstrând proporţia. Intrarea în oraşul-cetate, dinspre Câmpia Padului, e accesată de patru Porţi, cea mai veche fiind din sec. XV. Asedierea fortăreţei dinspre celelalte puncte cardinale era împiedicată de condiţiile naturale, adică de culmile prăpăstioase ale colinei muntoase pe care se află oraşul.
Turiştii urcă în Cita Alta cu funicularul. Există însă şi cale rutieră accesibilă intrării în oraşul medieval prin cele patru Porţi. După ce se lasă noaptea, de-acolo de sus vezi ceea ce presupui că s-ar vedea de dincolo de cer, de-acolo de unde privesc doar îngerii: vezi un alt cer de stele, jos. E oraşul Bergamo, asociat (indefinibil) cu zecile de aşezări-satelit. Totul e luminat într-o risipă pe care cu greu mi-aş fi imaginat-o.
În timpul zilei, citadela aceasta italiană te teleportează involuntar, printr-un tunel al timpului, în Evul Mediu. Clădiri din piatră smulsă Alpilor, înnegrite de ploile de peste secole, îţi atrag atenţia prin arcadele lor perfecte şi turnurile semeţe, acestea, invariabil paralelipipedice. Catedralele, adevarate opere arhitecturale, dau măsura forţei de creaţie a omului de-acum cinci-şase sute de ani. Totodată pun în evidenţă dimensiunea creaţiei occidentale din perioada Renaşterii, comparativ cu modesta noastră experienţă din aceeaşi perioadă. Străzile înguste, înţesate de turişti, pieţele publice cu fântâni arteziene, una din ele donată de veneţieni, pavajul omniprezent, diversitatea produselor comerciale, vechimea instituţiilor culturale (o universitate şi o bibliotecă din sec.XVII, muzee), răscolesc în săteanul din România stări sufleteşti greu de definit: entuziasm, mirare, frustrare etc.).
Şi ca să probeze continuitatea ingeniozităţii înaintaşilor, urmaşii maeştrilor de demult au ridicat pe zidurile construcţiilor medievale nivele noi, în stil modern, în confortul cărora coexistă cu trecutul. Şi toate acestea, iată, le descoperim, în sfârşit, şi noi, cei din Est, ca pe o altă lume, aflată în antinomie cu a noastră, o lume denumită, generic, Apusul.

Și-mi pare, iubite…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

îmi pare că toamna
își plânge rugina
sub tălpile goale
pe creștet de ploi
că păsări își pleacă
țipându-și a jale
din cuiburi de-o vară
umerii goi

și codrul îmi pare
că brațe-și întinde
a rugă aprinsă
spre cerul bătrân
îl mângâi pe frunte
îl legăn pe brațe
îi murmur a doină
promit să rămân

măcar până vântul
din zbuciumu-i aprig
găsi-va răgazul
să facă popas
iar noaptea prelungă
a gânduri să plimbe
pe drumuri bătute
al inimii glas

și-mi pare iubite
că toamna aceasta
în pântece-mi șade
odor nenăscut
că doru-mi se-anină
de brațele-ți goale
a lumi neștiute
a verde trecut

Cartea nescrisă – fragment de roman 20 –

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Parcă a intrat în pământ. Exact ca un vrăjitor. Mă mai uit o dată după el, dar nimic.
„L-am pierdut”, îmi zic. „Nu o să-l mai văd vreodată. Poate că nici nu a existat cu adevărat. Zeii sunt nemiloşi. Ei mă vor singur, îngenuncheat.”
Toată dimineaţa a mers la pas iute, grăbit, de parcă ştia ceva de care eu nu aveam habar. Ca şi când ceva sau cineva l-ar fi aşteptat. Cineva care nu vroia să îl vadă decât pe el. Într-un final, m-am pierdut de pasul lui fugit şi am rămas în urmă.
„Pasul vânătorului care tocmai şi-a descoperit prada. Animalul are blana prea moale şi mare, carnea prea fragedă şi multă, e prea valoros pentru a-l mai împărţi cu cineva.”
– Nevi!?…
Copacii se foiesc neliniştiţi. Frunze învârtejite zboară în sus de parcă cerul le soarbe. Mârâind gutural, mica sălbăticiune se opreşte în mijlocul potecii.
– Acum, ce mai e? Când conduci nu te poţi opri aşa de capul tău. Nu…
Dintre două tufişuri apare inginerul.
– M-ai strigat?
Pare mirat.
Trag aer pe nas precum un animal încolţit.
Încerc să mă liniştesc.
– Da. Vroiam să te rog să o luăm puţin mai încet. Pentru o clipă am crezut că… Nu contează.
– Nu, ai dreptate. M-am liniştit. Am găsit ce căutam. Şi nu e o poveste. Totul e real. Vino să vezi!
Cu astea spuse, dispare pe unde venise. Vorbele lui îmi lasă un gol rece în cap şi acest gol se amplifică, deoarece luându-i-o pe urme, dau peste cel puţin zece oameni ce stau în jurul unui foc.
Jumătate se trage în spate făcându-se ghem. Nu mai vrea să înainteze. În spatele focului e o chestie de lemn, dotată cu roţi. În ea încap lejer şase persoane. Într-unul din capete are prins cu laţuri un animal necunoscut. Ochii îi sunt mari şi lăcrimoşi. Pare blând.
Mă uit după Nevi, dar nu reuşesc să-l văd. E şocant atunci când, obişnuit cu pustiul, te trezeşti în mijlocul mulţimii. Unul dintre oameni e Rătăcitor. El este cel care spune:
– Uitaţi-vă bine, fraţilor! Uitaţi-vă.
Scoate din jar o ţeavă care are în vârf o umflătură pătrată. Ce o vrea să facă cu ea, nu îmi pot da seama. De unde stau, nu pot zări nimic. Strângând din dinţi, mă duc mai aproape. Acum văd clar. Pe umflătura pătrată roşie e inscripţionat un desen.
Rătăcitorul continuă:
– Cine sunt eu? Poate spune cineva asta? Îmi poate răspunde cineva la o întrebare atât de simplă şi complicată în acelaşi timp? Nu cred. Chiar am impresia că însăşi zeii ar avea dificultăţi în a descifra misterul. Şi nu numai al meu, al fiecăruia dintre noi. Am rătăcit până mi-am găsit discipolii. Împreună sfidăm lumea. Ocolim oraşul, dar şi cerul. Suntem la mijloc, judecăm. Asta ne e menirea. Fratele nostru, un inginer, a bătut atâta cale auzind chemarea, până a ajuns la…
– Popas! spun cu toţii într-un glas.
– Da, până la Popas. Până la noi. Şi de ce e el aici? Pentru a-şi prinde un vis în carne. Însă, să fie doar atât? Un simplu vis? El să fie un simplu muritor? Nu cred. Cei care au o menire ajung la…
– Popas!
– Ne-am adunat cu toţii pentru a provoca ceasul să îndeplinească o dorinţă. Dorinţa inginerului.
Îl văd în sfârşit pe Nevi. E dezbrăcat până la brâu, cu braţul drept întins spre Rătăcitor.
– Uitaţi-vă bine, fraţilor! Uitaţi-vă.
Umflătura pătrăţoasă face carnea umărului să sfârâie şi Nevi urlă.
– Gata! e liniştit. A trecut repede, la fel ca viaţa.
– Gata! se aud şi celelalte voci.
Sălbăticiunea scânceşte şi se retrage şi mai mult în tufişuri.
– Ciudat! exclam.
Pe braţul inginerului a apărut o farfurie din fundul căreia ies flăcări.

Ego

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,75 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––

ce parte-a secundei
a înghițit
singurul zbor
căpătat pe fruntea
unui pod între ploi

ce pași de plumb
strivesc obsesiv
enigmatice stări
alipite nedrept
pe umeri străini

nimicul hrănește
teama de vid
umplând la refuz
somnul câinesc
pe genele ninse

naiv
răcnetul mut
înghite lumina
zilei din urmă

Colecţia LIRIK – a Editurii Armonii Culturale – vă semnalează o nouă apariţie editorială: FELICIA FELDIOREAN – „PETALE DE SUFLET” (poezie)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Din colecţia LIRIK a Editurii Armonii Culturale, vă semnalăm o nouă apariţie editorială: FELICIA FELDIOREAN – „PETALE DE SUFLET” (poezie). Iată ce spune despre motivaţia subtilă a scrierilor sale, însăşi autoarea: „Sunt o româncă, răsărită într-o vară, într-un mic sat din Ardeal. Îmi place să spun că sunt, nu prima generaţie de intelectuali, ci ultima generaţie de ţărani, plecată după şcoala primară la Braşov să înveţe carte. După terminarea şcolii gimnaziale şi a Liceului de Ştiinţe ale Naturii din Braşov, am absolvit Facultatea de Medicină din cadrul UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca.

 

Sunt simplitate, sensibilitate, Iubire de Frumos şi de Viu, de Natură şi de tot ce mă înconjoară în Univers. Sunt Credinţă şi Iubire. Sunt respiraţia Satului şi a Gliei, sunt Pământul din care m-am născut şi pe care îl port cu mine prin lume. Sunt Dor infinit de Rădăcini şi de Neam.

„Sunt primăvara într-un strop de rouă”, „eu sunt un iceberg ce străbate marea”, „sunt infinitul şi sunt dimineaţa”, „sunt roua care cade pe obraji”.

Scriu pentru a mă exprima, a comunica, a plânge şi a râde, a urca şi a cobori, a visa şi a iubi. Scriu pentru că sunt vie şi pentru că Dumnezeu mi-a dat acest Talant. Scriu pentru sufletele din jurul meu însetate de Iubire şi Frumos.

Am scris şi scriu din dorinţa de a fi înţeleasă, iubită şi crezută pentru ceea ce fac şi pentru ceea ce sunt. Poezia pentru mine este o formă de reînviere, de retrăire a iubirii pierdute, moarte sau regăsite.  Poezia poate fi lumină şi întuneric, viaţă sau moarte. Poezia e  zbor şi cădere…. şi eu mă identific cu ele. Eu… doar Sunt!  (Felicia Feldiorean, născută pe 08 iulie 1968, la Braşov)

DACĂ

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––

Dacă, cumva, iubirile-ar putea pluti,
s-ar umple cerul de aripi multicolore,
iar norii, niciodată n-ar mai izbuti,
să-mpiedice privirile, ca să le-adore.

 

 

Dacă cumva, iubirile s-ar preschimba în flori,
parfum şi mângâiere ar dezmierda pământul,
strângând petale noaptea, pentru ca în zori,
să-şi facă straie şi să îşi înceapă cântul.

 

 

Dacă cumva, iubirile ar cerne peste noi,
am fi mereu scăldaţi, cuprinşi de fericire,
şi-am sta cu braţele deschise… ca apoi,
să picurăm la rândul nostru doar iubire.

 

 

Dacă cumva, iubirile s-ar mistui…
ne-am stinge, n-am mai preţui lumina,
am fi doar trupuri seci, ce-ar rătăci,
zadarnic întrebând, a cui să fie vina…

Timpul care macină

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––-

Cine te-a pus să-mi calci în picioare
Spiritele negre din sânge?
Nedreptatea vieții, când ești liber
doar cu mintea
Ucide și adâncește – viața și ridurile
Pentru ca oglinda să-ți fie
pedeapsa de care nu te poți elibera
Indiferent câte cauțiuni vei fi plătit.
Suprafețele reflectorizante îți străpung
ochii veșnic înlăcrimați după clipele
pierdute.

Duba cu câini

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Vântul sorţii uneori aduce norocul
şi alteori îl goneşte departe de noi, omul aflându-se mereu între speranţă şi teamă.

Minunat e sufletul copilului şi cât de bine este el întipărit pe chipul şi gesturile lui. La el totul poartă amprenta sufletului: poate din această cauză copilul este atât de lesne crezător, considerând că totul se face pe bază de suflet.
Aşa ar trebui să fim şi noi, cei mari, cu sufletul pe faţă şi cu pecetea lui pe fapt.
Din păcate, noi, cei vârstnici, am învăţat să ne ascundem, să înşelăm pe alţii şi chiar pe noi înşine, căci viaţa – târfă ordinară – nu te acceptă decât schimonosit, expert în mistificări – altfel, te dă la fund şi te preface în gunoi netrebnic.
Aţi luat seama la un copil când râde? Râde şi cerul, şi pământul cu el, iar când plânge, în plânsul lui se zbuciumă parcă tot universul.
La copil totul e viaţă şi orice atinge el capătă viaţă: şi păpuşa neînsufleţită, şi mosorelul golit de aţă, şi cârpa anostă, şi fierul îngheţat.
Acest mic vrăjitor are în mâinile lui viaţă şi suflet pe care le dăruieşte cu o dărnicie de nabab. Sub puterea lui magică, totul se însufleţeşte şi capătă o altă formă, un alt sens şi un alt nume.
Dar animalele? Animalele cele atât de des bătute şi chinuite de om, numai la el, în mângâierile lui îşi găsesc scăpare şi înţelegere, mai ales câinii şi pisicile.
Priviţi-i numai, şi-o să vedeţi cât de bine se înţeleg ei.
Urmăream odată joaca unui copil cu un câine. Legat cu o sfoară de gât, câinele se supunea cu multă docilitate micului său stăpân, căutând chiar să-i prevină dorinţele.Nu apuca băiatul să facă un pas la dreapta, şi dorinţa-i era prompt împlinită, câinele luându-i-o chiar înainte. Ba, urcând coasta unui deluşor, câinele trăgea cu râvnă în sus mica sa povară ce venea din urmă. De la un timp, copilul – cu puterea magică ce-i este proprie – şi-a transformat căţelul în cal, căruia, aşa cum cer uzanţele, i-a pus frâu în gură şi l-a încălecat fără multă discuţie.
Numai că vezi, hoţul de căţel, simţind povara cam mare pentru puterile lui, dar în acelaşi timp, ca să nu-şi supere stăpânul dacă s-ar împotrivi, s-a lăsat încet, pe picioare, în jos.
Absorbiţi în jocul lor, nici copilul şi nici câinele nu au băgat de seamă când, venind din susul străzii, şi-au făcut apariţia doi oameni cu arcane de sârmă în mâini, urmaţi la mică distanţă de o dubă în care patru-cinci câini, cu limbile scoase, priveau cu tristeţe printre gratii. Adulmecând primejdia, câinele s-a smucit din mâinile copilului ca să scape. Târziu însă, deoarece unul dintre cei doi hingheri, ieşindu-i înainte, i-a tăiat retragerea. Atunci câinele s-a abătut în cealaltă parte, nimerind tocmai bine în arcanul celui de-al doilea hingher.
În tot acest timp, copilul, încremenit cu mâna întinsă după câine, se uita cu ochi mari şi speriaţi.De câteva ori a vrut să strige, să cheme câinele să vină la el, fără ca totuşi să poată articula vreun cuvânt. Când l-a văzut ridicat în aer ca un peşte în undiţă, a făcut ochii şi mai mari şi a dat un ţipăt scurt: „Căţelul!… Căţeluşul meu…” şi s-a repezit la hingher, pe care l-a prins de mână. Acesta s-a smucit, a mormăit o înjurătură şi, cu mânie, a azvârlit câinele în dubă, lângă ceilalţi. Pe dată duba s-a pus în mişcare, hurducăind pe stradă, ducând căţelul spre destinul lui tragic.
Copilul, căzut în mijlocul străzii, cu ochii înotând în lacrimi, chema încet, ca într-un cântec plâns: „Căţeluşul meu, căţeluşul meu…” Dar nimeni nu-l asculta.
La al doilea colţ de stradă, duba cu hingheri a cotit-o spre abator şi nu s-a mai văzut.

Consursul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,25 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

O cameră, un birou cu un calculator, în faţa căruia stă un tânăr îmbrăcat numai în jeanşi. Sună telefonul fix. Răspunde indispus.

EL: Alo! Sărut mâna,mamă. Nu! Cum poţi să crezi aşa ceva?! Abia am intrat pe uşă. Sigur, am luat şi Anunţul telefonic şi Anunţul de la A la Zât… Ba da, mamă! Nici nu-ţi poţi închipui câte beep-uri le-am dat! La toate firmele de pază dar nu au catadixit să-mi răspundă… Să-i ia dracu, şi-au făcut suma! Vor oameni de la ţară, că de, mai pică un lăptic, o brânzică…

Acum caut pe Internet, poate că voi avea noroc. Da, da! Sărut mâna, te sun dacă găsesc ceva bun pentru mine. Pa! Pa!

Apropo, poţi să-mi dai nişte bani, nu mulţi, vreo patru-cinci sute? Mamă, te rog, nu începe iar…

 (După ce închide telefonul:) Ia te uită, mare concurs mare!… Proză scurtă S.F. Şi ce premiu barosan! N-ar fi rău să înhaţ eu lovelele astea! O să le trag o poveste ca-n basme, că – de! – talent am cu ghiotura! Observaţi, sper, proverbiala mea modestie! Ia să văd, ce-au scris alţi hămesiţi?… Ehei, dar asta-i tare, pe bune: Originea mea extraterestră. Are şi numărul de mobil al autorului… O  să-l scarpin cu  o felicitare-periuţă, poate iese la zar c-un whisky, mai ştii?

Se sting luminile; când se reaprind, scena prezintă o cameră şi o tânără doamnă care imploră Divinitatea: „Ajută-mă, Doamne, să câştig şi-ţi aprind un lighean de lumânări!” Se aude sunând telefonul…

EA (răscolind prin poşetă): Alo, da?!

EL (ca pentru sine): S-a dus dracului vizikiul! (Tare:) Sărut mâna! V-am citit lucrarea – este nemaipomenită! În mod cert, premiul va fi al dumneavoastră! Felicitări!

EA: Mulţumesc mult, sunteţi tare drăguţ.

EL (sotto voce): Adio, whisky! (Tare:) Mă cunoaşteţi?

EA: Nu, dar gestul acesta… Aţi concurat?

EL: Da, dar nu cu un text minunat ca al dumneavoastră. (Ca pentru sine:) S-o întreb de unde l-a copiat?

EA: Ei, lăsaţi, fără exagerări.

EL: Zău, îmi place textul!… N-aţi vrea să ne cunoaştem?

EA: Sunt măritată, domnule!

EL: Excelent! Cu cine?

EA: Cu bărbatul meu, fireşte!

EL: Hm! Şi ce legătură are asta cu faptul că vreau să vă cunosc?

EA: O.K., atunci  voi veni cu soţul!

EL: Dar eu nu pe el vreau să-l cunosc!

EA: Ah, bărbaţii!… Toţi sunt la fel, încăpăţânaţi ca nişte asini.

EL (vexat):  Există o diferenţă totuşi între mine şi un asin, doamnă!

EA: Crezi? Şi care ar fi aceea, mă rog?

EL: Ăla are urechile mai lungi!

EA (chicotind): Cum aşa?

EL: Când o să ne cunoaştem, vă veţi convinge!

EA: Bine, dar cu soţul meu cum rămâne?

EL: Asta vă priveşte; eu nu mă chiorăsc pe ferestrele oamenilor seara, ca să văd ce fac ei în dreptul oglinzii, cu lumina aprinsă…

EA: Bărbatul meu este aşa de fericit cu mine!

EL: Oare eu de ce n-aş avea parte de-un strop de fericire?

EA: Nu sunteţi căsătorit?

EL: Doamne păzeşte! Bunică-mea, fie-i ţărâna uşoară, zicea: „Maică, nu m-aş căsători cu o femeie pentru nimic în lume!”

EA: Cum să nu te căsătoreşti cu o femeie?!

EL: Uite-aşa!

EA: Nu cumva eşti de-ăla?!

EL: Aaa… Nuuu!…

EA: Păi, atunci, cunoşti vreun om normal care nu s-a căsătorit cu o femeie?

EL: Da, chiar mai mulţi.

EA: Pe cine? Dă-mi un exemplu, te rog.

EL: Sora mea, Ina, ea  s-a căsătorit cu un bărbat, nu cu o femeie. Şi nici mătuşa mea, tanti Coca, nu s-a căsătorit cu o femeie, ci cu pramatia aia de unchiul George, un scârţan fără egal şi un beţiv notoriu.

EA: Faci mişto de mine?!

EL: Nu, ferit-a Sfântul! Dacă eu fac mişto de dumneavoastră, mişto să mă facă Dumnezeu pe mine! Vedeţi, m-am jurat cum e mai rău…

EA: Bine, atunci ne întâlnim la ora 17, la cinema Patria.

EL:  Ba nu, la o cafenea; sunt destule prin zonă.

EA: Da, cred că ai dreptate. Atunci, la cafeneaua din Piaţa Amzei, la aceeaşi oră.

EL: Perfect!

EA: Promite-mi că n-ai să te superi dacă voi întârzia un pic. Să mă aştepţi, da?! Nu uita, ai promis!

EL: Se înţelege, dar să ştii că nu voi sta în bar, cu dinaintea goală, toată după-amiaza.

EA: Acum este 13,30. La ora 17 promit să fiu acolo! Dar cum ne vom recunoaşte?

EL: După voce!

EA: Bine, dar telefonul schimbă vocea, şi atunci?!

EL: Daa? Nici nu mi-am dat seama! Îmbracă-te în lila sau ia-ţi nişte pantaloni. Ţie nu-ţi place să umbli în blugi?

EA: Oh, ba da, chiar mult de tot! Era să uit! Cum te cheamă, dragă?

EL: Coto.

EA: Coto? Ce nume mai e şi ăsta? Eşti cumva rudă cu parfumul Coto Şanel sau cu Baba Cloanţa-Cotoroanţa?

EL: E numele meu.

EA: Ţie îţi plac pisicile?

EL: Da, la cuptor, nu prea rumenite şi fără usturoi.

EA: Eşti diliu?

EL: Nu, doar puţin sărit!

EA: Pe bune?

EL: Da, pe bune!

EA: Ştii, soţul meu este plecat în cursă lungă… A mers şi  directorul cel mare cu el, că şi aşa, încurca intelectualii  prin firmă. De revenit vor reveni  tocmai joi…

EL: Aoleuuu! Te pomeneşti c-or fi de-ăia!

EA: Ţi-am spus eu că eşti lovit!

EL: Hai să ne întoarcem la pisică.

EA: Ce-i cu pisica?

EL: Am uitat-o în cuptor, cred că s-a făcut scrum!… Ce ghinion, Doamne, ce ghinion…

EA: Pentru ce aveai nevoie de o mâţă friptă!?

EL: Voiam să-i fac o surpriză prietenului meu, care-i internat de două luni la spitalul 8+1, secţia Psihiatrie. Lui îi plac tare mult delicatesurile exotice, sărmanul băiat, şi cum nu are pe nimeni… friptura i-ar fi ridicat moralul!

EA: Ei hai, nu mai fi necăjit, o să-l frigi mâine pe Bil.

EL: Cine-i Bil?

EA: E motanul vecinei. Îşi face mereu  nevoile în jardiniere, peste florile mele, care acum  nu mai miros – acum put de te trăzneşte… Ţi-l dau cu mare plăcere. Te-ai liniştit?

EL: Auzi tu, dar cine o să-l taie? Eu, în niciun caz, sunt tare milos!

EA: Atunci bagă-l întreg la cuptor!

EL: Nici nu mă gândesc! Doar sadica aceea de Silvia, nepoata mamei, a copt pisica de vie…

EA: Era grăbită, avea pe cineva internat, sau de ce a procedat astfel? Fă-mă să înţeleg! Murea de foame?

EL: Nu avea pe nimeni internat; mai degrabă ea cu frate-său şi cu urâta aia de soră-sa îşi au locul la balamuc, anormalii dracului! Edilii oraşului şi autorităţile ar trebui să se sesizeze de la sine şi să ia măsuri împotriva unor astfel de specimene care umblă pe străzi singure, fără botniţă şi zgardă, constituind, în orice clipă, un real pericol public! Măcar o cămaşă de forţă să aibă pe ele…

EA: Nu te mai enerva degeaba; nu poţi schimba nimic, şi ţine minte: nu este adevărat că omul bun primeşte de la viaţă numai lucruri bune!

EL: Bine dar pisica, pisica pentru prietenul meu…

EA: Las-o dracului de pisică! O să clămpănim ceva în oraş, apoi mai vedem noi. Acum, mă duc să mă fac frumoasă, nu vreau să întârzii la întâlnire. Pa! Pa! Pa!