Arhivă pentru ‘numărul 6’

desen de Raluca Horinceanu
clasa a VIII-a
Şcoala “Fănuş Neagu” Brăila

profesor coordonator: Mariana Tănase

Mariana Tănase
din ciclul “Ambarcaţiuni”

Împovărată-n pântece de grei baloţi
şi sclavi, spre zori, greoaie,
se pune în mişcare.
Pânze puţine,
mulţi lopătari în jos.
Tot oameni, dar -
criminali sau hoţi.
Lanţuri la picioare zugrumă gândul.
Toba bate îndrăcită,
vâslele împing spre înainte
la scăparea visurilor
de coşmare,
care acum
sus pe punte, sau pe puntea trei
sunt lest în fiecare.
Piraţi armaţi au abordat
şi au ucis tot ce mişca.
Copastia e spartă, apa invadează
vâslaşii înlănţuiţi.
Aşa ei mor cuminţi,
la locul lor.
Bătăile de tobă-au încetat…
Amiaza varsă flăcări vii, chinuitoare
iar ochii-ntorşi în sus amar
privesc pe RA
a desacralizare.

Florentina-Loredana Dănilă

Iubirea femeilor bărbaţii nu o-nţeleg. De ce-ar face-o? Marile probleme ale omenirii se cer rezolvate de minţi ascuţite şi limpezi, slujite de suflete tari, neumbrite de fleacuri.
Astfel gândea Irina, mergând cu vioiciune pe Calea Victoriei, blestemând vântul care-i urca rochia-n cap şi pe trecătorii care n-avuseseră bunul simţ să rămână în ziua aceea acasă. Pe care trecători îi ghicea pariind amuzaţi pe culoarea chiloţilor săi, aşteptând confirmarea la fiece pală de vânt mai puternică. „Sunt negri. Şi nu vă mai holbaţi atâta! Mai bine nu-mi puneam, să vă fi văzut ce mai făceaţi? Hai, circulaţi!”
În realitate, nimeni n-avea timp de astfel de pariuri matinale, fiecare grăbindu-se – pe jos ori în automobil – spre o destinaţie sau alta.

Era frumoasă Calea Victoriei astfel, la începutul acela de vară, amestec ciudat între soare şi vânt. Cam la fel cu învălmăşeala de sentimente care o încercau pe Irina, când calde, când vijelioase, în funcţie de locul în care imaginaţia îl situa pe Laurenţiu, misteriosul bărbat pe care-l cunoscuse de-abia cu vreo două săptămâni în urmă, de care se-ndrăgostise definitiv şi irevocabil încă din momentul în care l-a zărit prima dată. Fără să ştie cum, de ce, pentru ce, – întrebări pe care chiar refuza să şi le pună, ale căror răspunsuri oricum nu i-ar fi ajutat la nimic. De ce misterios? Tocmai pentru că singura întrebare care-o frământa, punând stăpânire pe mintea ei ca stare permanentă, refuza să-şi afle dezlegarea: dar el? Îl întrebase – contrar obiceiului de-a pune întrebări, mai ales când e vorba de sentimente, preferând să le simtă, să le intuiască, să le dezlege din micile sau marile gesturi. Se simţise chiar caraghioasă atunci, dar nu prea pricepea nici ea cum ajunsese la un astfel de subiect, prin ce căi subconştientul o purtase către chestiunea în cauză. Ştia că el ar fi preferat să nu vorbească despre asta, să lămurească lucrurile altfel. Poate o credea suficient de deşteaptă să priceapă fără prea multe vorbe un lucru care nu era tocmai greu de priceput, pe care i-l strecurase, de altfel, cu mici aluzii, fie la viaţa de care se declara mulţumit, fie la inexistenţa unei anume stări sufleteşti în experienţele sale anterioare, fie prin intermediul unor fotografii dincolo de care ea ar fi trebuit să-şi amintească  un lucru pe care oricum nu l-ar fi putut uita. Dar ar fi făcut bine măcar să-l accepte. Şi pentru că, în continuare, se încăpăţâna să plutească în plasa iluziilor, el a ales – ca orice bărbat onest sau suficient de egoist pentru a nu-şi da singur dureri de cap (aici iar nu prea ştia cum stau lucrurile) – să-i zvârle-n obraz palma adevărului. Îi spusese că, deşi o place şi o doreşte foarte mult, nu crede că ar putea-o iubi aşa cum ea îşi doreşte. Că se simte vinovat şi un pic speriat de intensitatea sentimentelor ei. Punct.

Fizicienii îşi pierd vremea studiind o grămadă de nimicuri, de care omenirea e mândră foc – forţa valurilor, intensitatea cutremurelor, distanţa faţă de pământ de la care se face auzit tunetul şi alte asemenea lucruri de care doar orgoliul lor are nevoie. Dar nimeni niciodată n-a studiat forţa pe care câteva vorbe adunate-ntr-o frază o exercită asupra unui suflet îndrăgostit. Şi nimeni n-a aşezat vreodată biata entitate pe lamela unui microscop, să-i urmărească zvârcolirea, cutremurul, neputinţa de-a reface întregul din resturi.
O biată muscă picată în plasa păianjenului e femeia îndrăgostită. Cu cât încearcă să scape mai tare, cu-atât se încurcă mai mult în iţele ţesute cu iscusinţă. Nu era sigură dacă citise asta undeva sau fusese ideea ei. Oricum ar fi fost, aşa se simţea. Şi-atunci ce căuta în moţul Bucureştiului, alergând înfiorată către el? Ce forţă de autodistrugere o-mpingea către ceea ce ea numea fericire pierdută dinainte de-a o avea? Adevărul cu care o ghilotinase ar fi trebuit să aibă tăria necesară de a rupe arcul. Ar fi trebuit s-o aducă la realitate, s-o sperie, s-o determine s-o rupă la fugă. Nu, nu poţi fugi de tine însuţi. Încercase. Încercase zadarnic, c-o seară înainte, să aplice reţeta amicului S. care o dăscălise cu vreun an în urmă când, într-un anume context, vorbeau despre dragoste: „Irina, te poţi îndrăgosti de oricine. Dar asta este problema ta. A ta şi numai a ta – subliniase, sadic, individul. Imaginează-ţi că te-ai îndrăgostit de un perete. Tu trebuie să fii conştientă că acel perete nu-ţi va răspunde în veci! Şi ori de câte ori simţi că ai astfel de sentimente cărora, dintr-un motiv sau altul, nu le poţi da curs, adu-ţi aminte peretele!”
 

Să-l ia dracu’ pe S. cu peretele lui cu tot! Un perete nu te priveşte cu ochi verzi atât de fermecători, calzi, cu lumini care vorbesc de iubire, un perete nu-ţi anticipează dorinţele, nu te atinge tandru şi mai ales nu te face să simţi că n-ai aer în absenţa lui. Un perete nu-ţi spune că parcă te ştia de mult mai multă vreme dinainte de-a te cunoaşte, nu-ţi oferă un piept pe care să plângi, nu alergă prin traficul infernal dintr-un loc în altul să te găsească, chit că tu i-ai indicat greşit locul de întâlnire, nu râde cu atâta vădită bucurie alături de tine, nu se-ntristează atunci când te simte plângând fără lacrimi. Aici Irina se încurca mai tare ca oricând. Îşi impusese analogia cu peretele. Dar ceva nu se prea lega. Nu se lega deloc. Şi nici nu vroia să accepte că un bărbat, care nu mai e un mic derbedeu, un bărbat aşezat, cu convingeri, cu experienţă, poate face toate astea numai de dragul de a avea o femeie şi-atât. Fără pic de sentiment, fără iubire. Şi iar nenorocita de întrebare, repetându-se halucinant, mereu şi mereu fără răspuns. Speranţa-şi iţeşte capul, soptindu-i viclean: „Poate el se teme să-şi recunoască sieşi sentimentele pe care le nutreşte, poate e mai mult speriat de ce simte”. Pe de altă parte, săgeata realităţii: „Aminteşte-ţi ce ţi-a spus! Şi nu părea deloc să fi glumit.” Tâmpita de speranţă iar: „Dar poate te-a minţit, poate n-a vrut decât să te testeze…” Şi iar adevărul: „Nu, e prea direct, prea conştient că trebuie să-ţi răspundă cu aceeaşi monedă la sinceritate…”
 

Chinuită de întrebări, se aşeză pe o bancă, lângă obelisc. Soarele cade oblic pe paginile cărţii pe care şi-o luase tovarăş, în aşteptarea lui – „Plecat fără adresă”. Ce-ar fi să plece? Ce-ar fi?
Mintea e liberă să-şi pună întrebări oricâte, picioarele sunt mai grele ca plumbul. Cum îi era inima după prima şi a doua lor despărţire. Nu pleacă nicăieri. Aici încremeneşte, de-ar fi să-l aştepte o mie de ani. Căci Dumnezeu a sădit în unii dintre noi necruţătoarea sămânţă a iubirii.
 

Laurenţiu îşi privea ceasul un pic iritat, gândind la momentul în care avea s-o întâlnească.
Cum, Doamne, m-am pricopsit cu pacostea asta, năvălită pe nepusă masă pe capul meu? Tocmai acum când credeam că mi-am aflat liniştea! Ce vrea şi femeia asta de la mine? Chiar nu pricepe că am viaţa mea, care-mi place (i-am şi spus-o), planurile mele de viitor, visurile mele, în care ea n-are loc? De ce n-o fi putând să accepte că-i doar jucăria pe care, după ce i-ai învârtit cheiţa s-o faci să danseze pentru tine, o pui la loc, să stea cuminte în raft până la următoarea dată când ai iar chef să te distrezi? Îmi tot vorbeşte de iubire, de absolut şi alte nimicuri fără vreun rost! Cine are nevoie de iubire? Şi ce caut eu în trafic la ora asta, fugit de la datorie, riscând mai mult decât îşi poate ea imagina, mai mult chiar decât o merită? O gâsculiţă ca oricare alta, e drept niţel mai răsărită, dar numai din punct de vedere estetic. I-am spus ce pot să-i ofer, să priceapă o dată pentru totdeauna. Data trecută m-am abţinut (cu greu) să fac dragoste cu ea, tocmai ca s-o menajez, gândindu-mă că după i-ar fi şi mai dificil. Acum vine şi mi se oferă pe tavă, numai să aibă apoi motiv de smiorcăială. Dracu’ să le mai priceapă şi pe femei! Ar trebui exterminată rasa asta – cu excepţia a două categorii: prostituatele – care sunt cinstite în felul lor, cerându-ţi doar bani în schimbul a ceea ce oferă, fără să-ţi întindă nervii la maxim – şi gospodinele, de care avem nevoie pentru echilibru, pentru liniştea sufletească şi ca să ne crească copiii, dar pentru care nu riscăm nimic, le găsim de fiecare dată aşteptându-ne, după oricâte plecări, urmate de tot atâtea reveniri.
Specimenele astea cu mofturi ar face mai bine să stea acolo unde le este locul – între paginile îngălbenite ale cărţilor. Ca eroine de roman, nu spun că n-ar avea haz, dar în viaţa de toate zilele nu fac decât să ne încurce, insinuându-se în viaţa noastră, agăţându-se ca nişte iederi de suflet, făcându-ne să stagnăm în drumul pe care ni l-am propus. Singurul lucru bun pe care ni-l aduc e măgulirea orgoliului căci, orice s-ar spune, doar un tâmpit nu s-ar umfla în pene să fie iubit de-o astfel de femeie, frumoasă, cuminte şi pasională în acelaşi timp. Am să-i spun asta. Am să-i spun că orgoliul meu – singur – are nevoie de ea. Măcar aşa poate va pricepe ce se înverşunează să nu înţeleagă, deşi i-am spus-o pe şleau. Am să i-o trag apoi, să mă ţină minte toată viaţa, după care am să-i dau drumul, cu fluturaşii ei cu tot. Când nu va mai putea de dor, se va întoarce singură, smerită, învinsă, mulţumindu-se cu puţinul pe care sunt dispus să i-l ofer.
 

Frână.
Uite-o! Hai, gâză mică, treci strada, aşează-mi-te alături, apoi supune-te ritualului de secole al tuturor femeilor îndrăgostite de cine nu trebuie! Nu spun că nu mi-eşti dragă! Dar ai face bine să te aşezi singurică în raft, înainte ca eu să mă hotărăsc să-ţi fac asta.
 

Irina traversează în fugă Calea Victoriei prin loc nepermis, fără să-i pese de nimic. Nu mai vede clădiri, maşini, oameni…Nu-i pasă de marile drame ale omenirii, care se petrec chiar în clipa aceea. Cum nu-i pasă nici de marile împliniri.
Aşezată pe locul din dreapta, întoarce uşor capul şi îşi aminteşte: „Dintotdeauna fericirea m-a chemat de departe cu ochii aceştia verzi.”
 

Calea Victoriei…Sunt drumuri, ca şi acesta, pe care se circulă în sens unic. Odată ce te-ai înscris, nu poţi decât să mergi înainte, mereu înainte, de-ar fi să te avertizeze insistent indicatorul „Atenţie, cad suflete!”

Andreea Veronica Plăcintescu
- fragment din ceea ce va fi cartea de debut -

Cuvintele mele nu mai au noimă… Sensul pe care îl caut nu mai are ce căuta în ceea ce scriu. Pentru că mă simt împlinită – acea formă de împlinire pe care o pomeneşti peste tot în Bucureşti când metroul întârzie, pentru că o fi fost grevă, iar acum lumea blamează sistemul infect şi aglomeraţia, dar ţie ţi se pare că timpul se scurge prea devreme şi nu îţi mai permiţi să stai nemişcat să adori fericirea. Îmi este aproape duios şi de neînţeles. Aş vrea să explic, dar nu pot… Cuvintele nu mai au noimă.

Aş vrea să pot să scriu ceea ce îmi este, să articulez, să formez fraze – nici la neologisme nu mai am pretenţii sau la cuvinte pompoase; pur şi simplu aş vrea orice cuvânt, care să umple puţin ceea ce se întâmplă. Este… artă – fără cuvinte se naşte vorba, fără culori se naşte nuanţa, fără sunete se naşte pasiunea; e mai mult decât palpabil… este multă fericire… multă, multă fericire; este intensitatea privirilor şi dragostea care îţi decojeşte pielea şi pătrunde prin carne, înţeapă venele… şi se dizolvă în sânge… se plimbă de la inimă la minte, de la ochi, obraji, buze, urechi, până la degetele mici… şi se continuă în profunzimea anatomiei, până se pierde de ştiinţă… şi lasă raţiunea in urmă… se îndepărtează de cotidian şi citadin… porneşte spre suflet, spre emoţii, până le ajunge şi le ia aerul, în aşa fel încât, parcă, nu mai poţi respira şi te sufoci… te înroşeşti, te învineţeşti, iar deodată… te eliberează şi îţi abundă fericirea că regăseşti puterea de a fi om. Căci doar om te urci şi ieşi din metroul aglomerat şi urci pe scările rulante, iar când soarele reapare deasupra, subteranul rămâne caverna plină de cuvinte goale, pe care tu ai umplut-o cu bătăi de inimă – dar nu pentru tine, ci pentru el. Ai animat metroul pentru el, dar nimeni din jur nu o ştie, nu o bănuieşte…

Soare. Lumină. Senin. Exterior. Goliciune. Speranţă. Cuvinte nescrise.

Sentimentele se traduc, dar nu în orice cuvinte, ci în cele nescrise, încă, de mine. Iar eu le caut de pe o bordură pe alta, în faţa semaforului, în mulţime, din mers agale, cu zâmbetul pe buze, uitând să cumpăr ţigări, adorând chioşcul de cafea, traversând Piaţa Universităţii, sculptând cu degetul, în aer, teatrul lui… şi mai e şi el, care termină repetiţiile şi mă aşteaptă cu ţigări, covrigi cu susan şi suc de portocale. Şi poate îl iau în braţe… probabil că îl sărut, că îi strivesc buzele, până îi simt dinţii şi limba că renunţă la a-mi mai vorbi. Un salut tacit. O dragoste împărtăşită… închinată în numele lui… Poate al meu. Şi poate că mă doreşte şi îmi caută nasturii cu buricele degetelor şi fermoarul de la fustă cu bazinul lui… Şi cred că îl las… Şi cred că mă lasă să îl caut, pentru a-l regăsi şi a-mi potoli setea şi dorul de el.

O dimineaţă plină de soare… O literatură care se scrie pe măsura ce respirăm în pieptul celuilalt… iar eu îi caut cu buzele, pe frunte, gândurile, iar el îmi dibuie sunetele ce mi-au răsfirat cerceii în drum spre el… Şi aude metroul care m-a întârziat şi zgomotul scărilor rulante…

După cum spuneam… doar cuvinte fără noimă…

Ileana-Lucia Floran

firescul îmi bate la uşă
de trei ori;
puternic,
sigur pe sine,
gata să intre în viaţa mea
cu forţa,
fără să-mi ceară părerea…
şi tocmai acum,
când inima mea
ar vrea să alerge
să-i deschidă,
trupul îmi este amorţit
ca şi cum prin tălpi
aş fi prins rădăcini,
iar mâinile mi se înalţă spre cer
ciudat
ca nişte crengi
desfrunzite,
în palme cuibărindu-mi-se
deja
toamna.