Arhivă pentru ‘numărul 6’

Adriana Marilena Simionescu
(din ciclul “Dumnezeul naiv al culorilor”)

salin măslinele rostogolesc oval
înspre creveţi săruturi languroase
un papagal îşi vânzoleşte penele
pe lângă nişte piersici cam păroase
ca nişte ţaţe burtoase în grămezi
cepele-mproaşcă vorbe de ocară
cică o roşcovă cam slăbănoagă
e-ndrăgostită pentru-a mia oară
un parmen auriu face cu ochiul
ademenind subtil o pară acrişoară
sătulă de atâta zarvă fără rost
banana îşi aprinde calmă o ţigară

Adina Ungur

era de ajuns un singur strănut să înţelegem că afară se răceşte vremea
dar ninge subit şi furios cu fulgi de polyester în centrul luminos al unei scene
iute îmi îmbrac puietul de copac ornamental cu haine călduroase de toamnă
să nu-ţi fie frig, prietene, să nu îngheţi, crengile lui se apleacă îndoite
îmi explică în limba noastră să mă uit niţeluş şi discret în spate
unde tu te întrebai stupefiat în limba ta, ce mi-a venit să pun
atâtea mănuşi în copac. 

Teodora Gălăţean

Cum poţi sfărâma oceanul între degete
curgând în mii de pescăruşi
ciugulind nevăzutul
din irişii pământului
albastru despicat în două
o parte aripă crescând din catarg
o parte zbor căzut din larg?

Livia Ciupav 

şi în secunda următoare nu mai există, 
devine altul, pe care nu-l mai pot iubi 
şi toate se schimbă deodată, 
păsările nu mai au aripi, 
florile nu miros, 
soarele e fără culoare. 
Şi totuşi nu plec mai departe, 
rămân, ca şi cum, astfel, 
aş putea să opresc timpul 
să distrugă imaginea unică a persoanei, 
pe care niciodată n-o voi mai întâlni. 

Nicolae Bogdan Groza

această învăluire verde îşi etalează pânza…
îmi vine să-mi incendiez sufletul cum făcea cândva
cu chitara un cântăreţ la Monterey
să renunţ la învelişul impenetrabil al unei
aparenţe de zbor încrâncenat între două pripeli
de aripi lipite cu ceară
e ceva în aerul pe care-l respir…
parcă un gust de magneziu şi zinc
undeva sacralitatea îşi dizolvă presimţirile
unei morţi premature şi neînţelese.
sfidez frica de V îmbrăcându-mă în A
tot pulsează în mine focuri neaprinse
îmi vine să arunc cu îngeri în oameni
să miroasă toată lumea a tămâie arsă
într-un crepuscul cu numele meu
înscris pe marginea tivită a cerului
jumătate apă – jumătate pământ
perfect rotunjit la mijloc.

Simona Dobrescu 

în cuibarul vremii se aşterne rând 
de celule oarbe care plâng încet 
printre nopţi de vată stinse-n violet 
şi-adunând în ţurţuri ceasurile când 

fredonam speranţă-n chinuit falset ; 
îmi îngrop sub tâmple zilele trecând 
şi-mi privesc în palmă urma unui gând 
rătăcit prin cute, sec şi desuet; 

trec tristeţi cumplite pe deasupra, lent, 
picurând în vene stropi subţiri de vin 
şi-n miofibrile, şfichiuri de curent 

pe care-n tăcere vreau să le declin 
iar din cartea vieţii, cangrenând latent, 
să întorc o filă… şi să mor puţin…

Petre-Andrei Flueraşu
Rubrica “Lecturi”

Poetă abilă, descoperitor de noi universuri şi în primul rând femeie îndrăgostită, Camelia Petre oferă cititorului căldură. Volumul “Mareea sufletului” surprinde prin feminitate şi prin forţă, printr-o coerenţă a imaginilor rar întâlnită. Eul liric construieşte ipostaze, fără să le ofere acestora iluzia artificialităţi, oferind astfel un regal al simbolurilor. Dragostea erupe din fiecare cuvânt, transcede volumul de la un capăt la altul, îl individualizează. Treci cu plăcere de la o pagină la alta, pentru că sentimentele nu se diluează. Este un allegro al emoţiilor, care îl poartă pe cititor într-o lume abia sesizabilă. În realitatea cinică a contemporaneităţii, Camelia Petre oferă o oază de lumină, o poezie autentică şi rafinată.

Poemele prezintă o dualitate formă-fond care le scoate în evidenţă punctele centrale. Se insită pe imagini, se insistă pe stări emoţionale. Este o poezie pe care în primul rând o simţi. Cuvintele sunt plasate aproape ideal, micile aritmii nu afectează aproape deloc ritmul interior al poemelor. Fiecare vers vine în completarea celorlalte, nu există spaţii goale, nu există sincope. De la prima până la ultima pagină ai senzaţia că eşti părtaş la o poveste de iubire, ai senzaţia că eşti înconjurat de lumea îmbrăcată în fericire a îndrăgostiţilor: “La urechi petale de cireş, pe înserat plimbări / Plimbări şi primăvară-n ochi. / Demonii şi-au ascuţit ghearele… / Cuvântul tău, cuvântul meu, / chip îndrăgostit către tine. / Demonii şi-au ascuţit ghearele. / Ghearele s-au rupt agăţate de copaci. / Copacii, înghiţiţi de pământ, / trec de partea cealaltă a nopţii. / Noaptea singurătăţii noastre a sfârşit! / În fine, cuvântul tău vine către cuvântul meu; / Chipul meu îndrăgostit, către tine.”

Repetiţia oferă poemelor fluenţă. Cuvintele cheie apar în diferite ipostaze pe tot parcursul discursului poetic, insistând pe o anumită idee şi rafinând-o prin numeroase proiectări ontologice. Dragostea este sensul prim al volumului, raţiunea de a fi a eului liric. Regăsim ipostazele specifice romantismului, de la iubirile timide ale adolescenţilor până la maturitatea liniştitoare a partenerilor de viaţă. Trăirile izbucnesc, se oferă, se dezvăluie în deplinătatea lor, aidoma unor flori. Întreg volumul pare o frescă închinată iubirii, iar natura certifică totul. Chiar şi zeii se închină în faţa dovezilor de netăgăduit. Întreaga suflare contemplă imaginea îndrăgostiţilor, imagine care devine laitmotivul volumului, fiind arhetipizată.

Versurile lungi şi scurte se succed, oferind treceri pline de semnificaţie. Jocul de culori se axează pe nuanţele de gri. Zăpada este un simbol omniprezent, sugerând puritatea sufletului îndrăgostit şi fragilitatea celor ce se abandonează sentimentelor. Imaginile sunt rafinate, însă nu vor să şocheze, reuşind să-l surprindă pe cititor prin sensibilitate. Nimic nu pare întâmplător şi totuşi peisajele sunt reale, pline de semnificaţii ascunse. Viaţa i se oferă cititorului fără menajamente, iar iubirea apare ca o împlinire imposibil de explicat. Trebuie să simţi pentru a putea să înţelegi, iar Camelia Petre ne invită să simţim şi să ne bucurăm de atingerile calde şi de inocenţa specifică sufletelor curate: “Lăsăm frunza să-şi măsoare căderea / fără să-i vorbim, / Cum picură de toamnă în palme! / Trupul ne miroase a tămâie / şi încă mai avem privirea / arămie de apus / sau poate ni se oglindeşte cerul în ochi / şi-n urma noastră / se mai aude doar foşnetul crengilor / pe metru pătrat de hârtie arsă; / … acolo, / doi ţânci au pus cândva semnul egal / înaintea iubirii.”

Versurile nu au nevoie de rimă pentru a transmite ideea, însă aceasta din urmă nu este repudiată. Consonanţele şi asonanţele asigură o mai bună receptare a poemelor, care se individualizează prin tărie şi capacitate metamorfică. Poţi să priveşti în spatele imaginilor, poţi să alegi diferite unghiuri de abordare. Complexitatea poemelor îţi permite să te axezi pe o singură ipostază, să priveşti fenomenul erotic printr-o singură perspectivă. Universul creat de Camelia Petre devine astfel multivalent, prezintă interes pentru categorii foarte diferite de cititori, oferindu-le fiecărora altceva.

Eul liric îşi manifestă prezenţa pregnant. Întreg volumul este o confesiune. Sentimentele sunt împărtăşite cu pasiunea celui ce se află în tumultul evenimentelor. Poeta îşi asumă perspectiva subiectivă, caldă, nu încearcă să se obiectivizeze şi să-şi depăşească limitele. Este vorba despre sufletul ei, despre sentimentele ei, iar cititorii devin martorii unei poveşti cu final fericit. Dragostea învinge până la urmă, iar speranţa oferă oamenilor viaţă, le oferă puterea de a se defini. “Mareea sufletului” este o ars poetica prin excelenţă, oferind o viziune unitară şi compactă asupra unui univers înţeles mai mult decât diferit: “M-am născut / într-un miez de ghindă. / Alunecos, / zile şi ani treceau. / Timpul este o pasăre hâdă, / deosebit de înaltă, / cu bizaru-i penaj / murdărit în idei / şi în umbre. / Într-un miez de ghindă… / Ah! / Alunecos / ani şi zile treceau.”

Meditaţia asupra vieţii are ca punct terminus iubirea. Cel mai nobil sentiment uman, dragostea transcede orice teorie şi face conceptele să îşi arate sterilitatea plenară. Camelia Petre închină o odă iubirii, pe care o înţelege şi o acceptă în numeroasele ei aspecte. Lirica rafinată şi imagistica luxuriantă transformă acest volum într-un tablou ce merită studiat în infinitatea nuanţelor sale. Fiecare dintre noi are ceva de învăţat. Niciodată nu trebuie să uităm cum să iubim…

Bibliografie
Camelia Petre – Mareea sufletului – Anamarol – 2006

Emil Fanache

Tu iar zaci şifonată pe o foaie
Acustic zâmbet, geana plumburie
Plângând monosilab, un colţ se-ndoaie…
Nici azi nu reuşesc ochii a-ţi scrie.

Privindu-ţi trupul gol tăceri îngână:
“Iubita-ţi tristă n-are cum să ştie
Că lumea ei s-ar stinge ritmic până
O voce-ai creiona pe o hârtie“.

Cămaşa ei în nasturi se-nfioară
Cu mâneci lungi… le simt cum se înoadă
Captivă-n ea … ca-n piatra funerară
Un epitaf târziu cu slova fadă.

Pe frunte o sărut, sonor tresare
Silenţiada într-o aritmie
Plângând monosilab…mă ierţi tu oare ?
Nici azi nu reuşesc ochii a-ti scrie…

Dan Orghici

Timpi şi timpuri, distanţe între aproape şi departe, puncte de reper ale vieţii, început, prezent şi în cele din urmă trecut. Îmbătrânesc cu zi ce trece (o simt din cauza reumatismului şi a durerilor de cap), totodată mă bucur de înţelepciunea acumulată iar respectul pentru ceilalţi îmi dă fericirea.Timp trecut şi fără cale de întoarcere, melancolică clipă şi de neînlocuit.

O, dar mă poate acuza cineva pentru faptul că mai frumos îmi pare trecutul? Pentru că în viitor aş vrea să-mi fie bine îmbinată o parte din frumosul trecut? Nu sunt cel ce pune stăvilar timpului, nu vreau şi chiar dacă aş vrea nu pot, aşa că-l las să curgă ca pe o apă ce urcă-n amonte în loc să coboare, să se revarse la locul ei. Nu pot să-l opresc. Nu fac parte dintre acei ce ar străbate distanţe lungi cu diligenţa în locul maşinii şi nici nu cred că un porumbel ajunge mai repede decât email-ul. Mai cred că o luptă dreaptă (dacă pot coexista noţiunea de luptă cu noţiunea de dreptate într-o singură frază), este mai dreaptă când se duce tete-a-tete şi nu din birouri somptuoase apăsând un buton ce poate distruge mai mult decât ar fi făcut 1.000.000 de luptători.

Şi totuşi…

Dar să(-mi) revin la timp şi timpi, la totul şi la absolut nimic. Am întâlnit o dată un om ce era angajat la o firmă şi câştiga bani buni pentru asta; era specialist în estomparea timpilor morţi. Hotărât, energic era tipul, îmi explica cu mii de argumente cum distruge dânsul, aducând aproape de zero aceşti timpi, cum îi poate elimina. Oare? Şi totuşi … nu am înţeles cum? Eu am rămas tâmp la noţiunea de “timp mort”, deoarece pentru mine, moartea înseamnă o nouă etapă, o nouă viaţă, nicidecum ceva la care m-am oprit, un stop etern. Am înţeles că omul se referea la timpul pierdut în procesul tehnologic, dar nu am putut înţelege nici ce, nici cum…

Cum poţi să pierzi timpul? Timp cu minus în faţă sau minus timp. Noţiune pe care de mult timp încearcă să o definească s.f.-iştii, mai nou şi mai încoace, matematicienii, fizicienii şi alţii ca ei. Filozofii şi astrologii caută acest minus de foarte mult timp. La mine nu a prins încă, pe mine nu m-a prins. Poate nici nu vreau şi nici nu-l caut; de ce? nu ştiu. Nu am văzut niciodată timpi în care să nu faci nimic.

Nu am avut astfel de timpi poate de aceea nu îi accept. Nu am văzut niciodată timpi morţi sau timpi zero, nu cred în aceste feluri de timpi, nu mi-a îngheţat niciodată timpul deşi afară erau -50°C . Timpul mi-a rămas statornic trecerii lui, minut de minut, secundă de secundă.

Nu poţi să pierzi (ori să omori) ceea ce nu ai, nu poţi să dai din ceea ce nu ai avut, doar poţi să speri că vei avea vreodată. La asta doar scriitorii de s.f. se pricep. Eu nu am creat nici o secundă, dar tu făcut-ai vreuna? Timp sau timpi mai mult sau mai puţin morţi. Cum ar fi timpul în ianuarie când afară sunt 30°C, sau care sunt timpii câştigătorului? Timp, timpi, nuanţe. Trecut, de ce devi nostalgic, de ce nu mă laşi să trăiesc în prezent? Dar totuşi sunt un nostalgic, îmi plac poveştile cu cavaleri, îmi place cuvântul onoare, respect eternul adevăr. Trăiesc în prezent, dar totuşi prezent este şi ziua de ieri, căci fără de ea nu ştiu ce va fi mâine, fără trecut nu există viitor! Ştiu că totul e ciclic, totul revine la forma de început; recunosc, duc o altfel de viaţă, nu se aseamănă cu aceea din trecut. Dar totul se-nchide, totul e cerc, revenind la forma iniţială; piramidele nu fac altceva decât să-mi dea dreptate; cred în ziua de mâine dar asta nu înseamnă nimic fără ziua de ieri. De aceea nu cred că poate să fie vreodată un timp pierdut. Viitor, te salut eu, bob de trecut! Te simt că vii şi odată cu trecerea timpului, presimt viitorul cum vine. Simt cum trecutul îmi trece crud şi acid prin vene. Timp şi timpi, alergaţi prea repede, uitând de tot şi de toate. Lăsaţi-mă în trecut, nu vreau să trăiesc într-o lume ce nu vrea să ştie că timpul nu-i aparţine, că nu poate să piardă, să vândă sau să cumpere nici o secundă, darămite o oră de adevăr şi dreptate, că nu are şi nici nu poate avea, nimic din ceea ce nu a făcut sau nu va face. În numele trecutului, vă salut pe voi cei ce veniţi; salut în voi şi prin voi viitorul! Vă dau dreptate în tot ceea ce veţi face fără să ştiu ce – pentru că sper – veţi ştii ce faceţi şi nu veţi trece-n viteză pe lângă trecut. Sper că veţi mai avea timp şi de o carte, un film vizionat la cinema, veţi mai vedea natura.

Din toată inima mă rog să nu salut un viitor fără trecut, că nu veţi ştii cât e de greu e să (re)inventezi roata. Vă urez să nu uitaţi gustul ciorbei de legume proaspete din grădină şi nici plăcerea matinală de a face cafea la ibric. Sper să nu am ocazia să salut un viitor din care nu vreau să fac parte… Timp şi timpi; prezenţă trecută în viitor, te salut!

Maria Tirenescu – Culorile viselor

O frunză adusă de vânt
Cade pe cartea deschisă.
Copilul o ia,
o răsuceşte,
se gândeşte puţin
şi strigă:
“Mamă, vino să vezi!
Pe frunza asta
cineva a pictat un apus de soare.
Numai că cerul e verde…”