Revista literară "Visul" - revistă online de promovare a talentelor » numărul 6

Eu, ca prefaţă

Daniel-Dumitru Darie — Thu, 29 Mar 2007 06:24:33 +0000

Daniel – Dumitru Darie

Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.

Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.

M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă
Am înţeles că eu degeaba scriu.

Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.

Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.

Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hîrtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.

31.12.2006

(vol. Paşaport, ed. Arhip Art, Sibiu 2007)

Destin de iubire

Sanda Nicucie — Thu, 29 Mar 2007 06:22:59 +0000

Sanda Nicucie

Azi legile lumii nescrise
dau vieţii şi nouă de ştire,
e totul posibil …. în vise
posibil e tot în iubire.

Mă-nchin cu ideile toate
şi gândul prin iaduri mi-l trec
ştiind şi sperând că se poate
iubind, mai uşor, să mă plec!

Mi-e viaţa speranţă şi vise,
iar versul mi-l simt azi destin,
în legile lumii nescrise…
poţi face prea mult din puţin.

Stăpân peste lume o clipă,
şi rege pe gând şi idei,
pe-un umăr tu porţi o aripă…
şi zboruri din viaţă îţi iei.

Cum toate ce sunt îmi dau veste
pe iarbă, pe stele şi foc.
trăiesc cum n-a fost – o poveste…
doar fiindcă exişti… Ce noroc!

Am vândut…

Daniel-Dumitru Darie — Wed, 28 Mar 2007 05:06:09 +0000

Daniel-Dumitru Darie

Am vândut singurătatea
Unui haos anonim,
Astăzi vreau eternitatea
Doar la doi s-o împărţim.

Am uitat că am în spate
Doar o viaţă dusă-n gând
Şi-am pornit spre libertate
Ca o flacăra arzând.

Îţi veghez clipa visării
Ca o lacrimă, supus
Şi dau viaţa mea uitării
Când iţi spun ce-aveam de spus.

Totuşi uneori mă doare
Că fac pasul mult prea mic,
Îmi eşti lacrima de soare
Şi mai mult nu vreau nimic.

12.02.07

(vol. Lacrima de soare)

Cuvintele

Monica Sumalan — Wed, 28 Mar 2007 04:58:05 +0000

Monica Sumalan

Îmi căutam cuvintele.
Cu ele puteam deschide uşile inspiraţiei
În loc de tăcere, energiile mistuitoare ale dorinţelor
Iubirea şi visul unei flori.
De ce vă ascundeţi de mine, minunatelor ?
Cuvintelor care mi-aţi creat poezia
Şi aţi adus aproape frumosul.
Purul înveştmântat în legământ,
Spicele blonde, albastrul în care e pictată zarea?

Necesarul cuprins

Daniel-Dumitru Darie — Tue, 27 Mar 2007 13:20:49 +0000

Daniel-Dumitru Darie

Te-ascult din umbră şi în umbră stau
Şi mă trezesc gândind spre mai departe
Nici nu mai ştiu de toate se-ntâmplau
Sau lacrima e-a mea. Şi-mi ţine parte.
Clepsidra vieţii s-a întors deodată
Şi din trecut vin drumuri să le bat,
Aş vrea să se întâmple toate-odată
Deşi, se pare, s-au şi întâmplat.
Privesc în urmă să-mi găsesc un rost,
Să înţeleg de ce un gând mă doare,
Mă bat furtuni şi n-am nici adăpost,
Vreau doar atât: o lacrimă de soare.
Te-ascult din umbră, caut mai departe
Şi caut maluri valului ce sunt
Chiar dacă totuşi viaţa mea-i o carte
Mai pot să am alt rost pe-acest pământ
Am ars în focuri căutând puteri
Să sting un rug ce sufletu-mi ardea,
Strivesc un lanţ în prag de primăveri
Şi uit că a fost iarnă-n viaţa mea.
Pot iar să cred că totuşi nu se moare
Când ai destinul unui om învins,
Nu vreau decât o lacrimă de soare
Să pot să am la cartea mea cuprins.

Smarald

Monica Sumalan — Sun, 25 Mar 2007 17:36:30 +0000

Monica Sumalan

Fiecare apus e un nou început
Când soarele se va naşte din mare,
Şi marea îi va zâmbi
Cu ochii ei cenuşii.
Încă o zi efemeră când vezi pescăruşii
Săgeţi care vin din văzduh.

Fiecare apus e aproape de tine,
De-o inima care bate
Mereu, neoprită demult.
Marea asta albastră, pare un sărut
Pe care valul îl duce departe.

Inima ta nelocuită

Cătălina Cadinoiu — Fri, 23 Mar 2007 09:39:46 +0000

Cătălina Cadinoiu

Mă tem de tine ca de-un vis profund,
de-acea cădere nesfârşită-n gol.
Ea spune îngrozită dând nas în nas cu ziua :
â€žam visat o cădere în gol!”,
ea se teme de legi şi de apocalipsă.

Ochii tăi nu sfârşesc în mine niciodată
deşi din mine niciodată nu ies.

Îţi aminteşti de nebunul Fane
când ţi-a intrat în casă într-o zi,
s-a întins în pat,
înainte, s-a închinat la icoană,
ţi-a mâncat strugurii din tavă?
Tu n-ai zis nimic.
De ce mi-e frică să te întreb
ce faci în casa mea cu muşcate roşii la geam
aşa cum ţie îţi era frică să-l întrebi pe nebunul
Fane?

Acum că tot ai venit
hai să locuim în inima mea,
iar inima ta să o ţinem pentru oaspeţi.

treapta

Anisoara Iordache — Wed, 21 Mar 2007 15:21:17 +0000

Anişoara Iordache

valurile-in clatin,
spală temeliile liniştii dintre şisturile calcaroase ale judecăţii
pietrei.

piatra-blândă sub paşii providenţei,
priveşte de la galerie: femeia cu părul de foc.
legată este de stâlpul smereniei, care susţine puterile cerului.
trandafirii sângerânzi au înflorit între pietroşi sâni.

sânii-obraznici,
desfid legile terestre ale durerii;
alăptează visul, care asemeni unui burete absoarbe suferinţa,
transformând sângele
în
rouă a fecundităţii.

fecunditatea-aşteaptă, aşteaptă zorii, ouăle să-şi depună în spatele uşii.
acolo
marea debordează imagini extrase din adâncurile subconştientului;
le întinde ca pe nişte cărţi de joc, pe nisip:
să fie spălate de plânsul revărsat din blidul de aur al sufletului.

sufletul
lipsit de darul lacrimilor
îşi duce traiul în ţara în care iarna este cenuşie şi fără zăpadă.
nu va fi judecat pentru că nu a făcut minuni,
nici
pentru că n-a dobândit contemplaţia
ci
pentru că a topit în cazanul plăcerilor: căinţa.
rog,
pe cel care urca pe treapta a şaptea,
să-mi intindă şi mie
mâna!

piatră iederă om înger

Nicolae Bogdan Groza — Mon, 19 Mar 2007 06:21:30 +0000

Nicolae Bogdan Groza

piatra are ceva de spus ierbii
în limbajul universal al tăcerilor mele crepusculare
singură iedera ştie misterul diferenţei dintre
o jumătate înălţare şi o jumătate nezbor
e ca şi cum un ochi întredeschis acceptă lumina
doar după ce s-a obişnuit cu starea de a fi a lucrului
dinainte stabilit niciodată intuit mereu des-tăinuit
caut cu privirea o parte din cer
şi cerul mă urmareşte cu o parte dintr-un imanent ochi
nimic nu las întâmplărilor să-mi deschidă sufletul dinspre interior
nici chiar rosului inimii
o singură piatră îmi ştie tribulaţiile ierbii cu fiecare faza a lunii
dintre două mirări scot mereu maximum de impresii colosale

fac salturi după salturi peste pietre peste stânci peste munţi peste nori
cuvintele-mi se prefac în lut în râu în suflu în fulger
o dimensiune peste o alta dimensiune un zbor peste un alt zbor
o inimă peste alte inimi
mă împresoară ca o volbură şi-mi sufocă trăirile
aflu misterul înălţării
undeva între graniţa invizibilă dintre suflet şi gând
dintre inimă şi idee dintre eu şi sine dintre noi
piatră iederă om înger
şi aşa mai departe
până la o altfel de entitate
situată între pământ şi cer

Legenda trandafirului japonez

Doru Emanuel Iconar — Fri, 16 Mar 2007 07:30:15 +0000

Doru Emanuel Iconar
“La mulţi ani, DANA BANU!”

Sunt mulţi trandafiri pe lume dar unul e mai frumos şi mai gingaş decât toţi. Povestea lui vreau să v-o spun acum.

Demult, în vremuri de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, toţi trandafirii de pe pământ erau albi. Într-o dimineaţă senină de vară grădina Domnului se-mbrăcase în straie alese. Pomii se-nfoiaseră sub hainele verzi ale frunzelor, pajiştile se acoperiseră cu o pătură ţesută cu ierburi şi flori care de care mai frumoase şi înmiresmate. Fluturii melancolici vizitau alene corolele bogate în polen iar păsările ţineau de urât tuturor, înveselind lumea cu trilurile lor măiestrite. Toată firea respira pace.

Deodată se auzi o voce mică suspinând:
- De ce, Doamne, de ce?
- Cine e? Cine plânge? Ce s-a întâmplat? se întrebau toţi.
- De ce, Doamne, de ce? se auzi din nou.
Cu mic cu mare se îndreptară cu toţii spre locul de unde venea plânsul. În colţul grădinii, între bogatele straturi de flori în coloritul cărora se regăseau toate culorile curcubeului, mai puţin galben, trăia un mic trandafir cu petale albe, ca omătul.
- Ce e? Cine te-a supărat ? întrebau îngrijorate păsările, florile de pe câmpuri, gâzele şi chiar arborii bătrâni.
- Lăsaţi-mă în pace! spuse micul trandafir. Nimeni nu mă înţelege!
Răspunsul veni de la florile care creşteau în jurul său:
- Nu-l băgaţi în seamă. Nu vedeţi ce palid şi urât e? Plânge de necaz că n-a primit şi el o haină frumoasă ca a noastră. Uitaţi-vă la noi cât de elegante suntem!
Şi ca să-i facă în ciudă îşi roteau mândre nevoie mare corolele, pentru ca toţi să le poată admira petalele catifelate pictate în zeci de culori.
Micul trandafir suspina şi ofta şi mai tare.
- De ce nu sunt şi eu ca ele?
Dar nimeni nu putea să-i răspundă.

A trecut ziua şi toţi s-au dus la culcare. Soarele se pregătea şi el pentru odihna binemeritată, dar cum fusese martor la toată povestea, s-a gândit cum să-l ajute. A doua zi în zori, când încă natura nu se trezise, a trimis o mică rază în grădina cu flori. Sub mângâierea caldă a razei, trandafirul s-a trezit. Oglindindu-se somnoros într-o boabă de rouă îşi văzu petalele acoperite parcă de o pudră aurie. Nu-i veni să creadă: petalele lui erau precum aurul şi ar fi putut jura că nu văzuse vreodată un trandafir mai frumos decât cel în care se transformase. Însă văzându-se atât de frumos îmbrăcat, în culorile pe care numai mândrul soare le avea, micul trandafir a început să se schimbe, purtându-se plin de importanţă cu florile din grădină, uitând că în urmă cu o zi cunoscuse şi el suferinţa din cauza egoismului lor, egoism şi mândrie pe care acum el le manifesta faţă de suratele lui. Pentru că purtarea lui devenea cu fiecare zi care trecea tot mai urâtă, soarele l-a pedepsit. De aceea acum trandafirii japonezi sunt cele mai frumoase flori din lume, dar numai o săptămână pe an.

a doua cântare

Adriana Marilena Simionescu — Tue, 13 Mar 2007 10:28:21 +0000

Adriana Marilena Simionescu
(din ciclul “Dumnezeul naiv al culorilor”)

salin măslinele rostogolesc oval
înspre creveţi săruturi languroase
un papagal îşi vânzoleşte penele
pe lângă nişte piersici cam păroase
ca nişte ţaţe burtoase în grămezi
cepele-mproaşcă vorbe de ocară
cică o roşcovă cam slăbănoagă
e-ndrăgostită pentru-a mia oară
un parmen auriu face cu ochiul
ademenind subtil o pară acrişoară
sătulă de atâta zarvă fără rost
banana îşi aprinde calmă o ţigară

secvenţă de toamnă jucată pe limba noastră

Adina Ungur — Tue, 13 Mar 2007 10:21:42 +0000

Adina Ungur

era de ajuns un singur strănut să înţelegem că afară se răceşte vremea
dar ninge subit şi furios cu fulgi de polyester în centrul luminos al unei scene
iute îmi îmbrac puietul de copac ornamental cu haine călduroase de toamnă
să nu-ţi fie frig, prietene, să nu îngheţi, crengile lui se apleacă îndoite
îmi explică în limba noastră să mă uit niţeluş şi discret în spate
unde tu te întrebai stupefiat în limba ta, ce mi-a venit să pun
atâtea mănuşi în copac.

Marină

Teodora Gălăţean — Tue, 13 Mar 2007 10:12:01 +0000

Teodora Gălăţean

Cum poţi sfărâma oceanul între degete
curgând în mii de pescăruşi
ciugulind nevăzutul
din irişii pământului
albastru despicat în două
o parte aripă crescând din catarg
o parte zbor căzut din larg?

Mă îndrăgostesc de câte un om

Livia Ciupav — Tue, 13 Mar 2007 10:07:10 +0000

Livia Ciupav

şi în secunda următoare nu mai există,
devine altul, pe care nu-l mai pot iubi
şi toate se schimbă deodată,
păsările nu mai au aripi,
florile nu miros,
soarele e fără culoare.
Şi totuşi nu plec mai departe,
rămân, ca şi cum, astfel,
aş putea să opresc timpul
să distrugă imaginea unică a persoanei,
pe care niciodată n-o voi mai întâlni.

Aparenţa de zbor încrâncenat

Nicolae Bogdan Groza — Mon, 12 Mar 2007 12:58:21 +0000

Nicolae Bogdan Groza

această învăluire verde îşi etalează pânza…
îmi vine să-mi incendiez sufletul cum făcea cândva
cu chitara un cântăreţ la Monterey
să renunţ la învelişul impenetrabil al unei
aparenţe de zbor încrâncenat între două pripeli
de aripi lipite cu ceară
e ceva în aerul pe care-l respir…
parcă un gust de magneziu şi zinc
undeva sacralitatea îşi dizolvă presimţirile
unei morţi premature şi neînţelese.
sfidez frica de V îmbrăcându-mă în A
tot pulsează în mine focuri neaprinse
îmi vine să arunc cu îngeri în oameni
să miroasă toată lumea a tămâie arsă
într-un crepuscul cu numele meu
înscris pe marginea tivită a cerului
jumătate apă – jumătate pământ
perfect rotunjit la mijloc.