Arhiva revistei

Joc vrăjit

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Eu nu scriu poezie,
acest lucru îl fac doar poeţii,
nişte fiinţe alese de Dumnezeu,
nu de oameni.
Eu doar mă joc,
mă joc de-a culesul prin lanul alfabetului.
Uneori alerg toată ziua şi nu obosesc
adunând cu grijă literă cu literă,
până strâng un buchet uriaş.
Apoi le aşez pe albul paginii,
potrivindu-le câte una, câte două,
câte trei sau mai multe…
cum îmi vine.
Le-nvăţ să se ţină de mână.
Atunci literele încep să vorbească.
Uneori  spun adevărate poveşti:
de iubire, de dor, de alean…
Ştiu foarte multe lucruri
despre mine, despre tine, despre noi…
De cele mai multe ori
pornesc la cules noaptea,
mai ales când luna,
ca un vas de cleştar,
stă agăţată de cer,
cu un colţ în jos.
Se spune că e lună nouă
şi aduce noroc.
Bunica spunea că aduce secetă,
oricum eu tot ponesc la cules,
altfel nu pot,
m-aş îmbolnăvi de tristeţe.
Mai număr stelele din Carul Mare,
sau licuricii de pe deal,
mai adun o literă – petala de mac
apris ca obrazul fetelor îndrăgostite,
altele albastre ca izvoarele de munte,
ori marea plină de talazuri…
şi aşa, până în zori, buchetul este gata.
Atunci iau literele, le framânt,
precum aluatul din care bunica făcea pâine.
Le aşez la dospit şi aştept un semn,
semnul care nu se poate descrie în cuvinte,
ci doar se simte.
Când soseşte… musai mă trezesc
şi-n miez de noapte.
Atunci pun aluatul
în cuptorul căptuşit cu materie cenuşie.
Aici, cu o căldură aparte,

începe să răsară un preparat
delicat, plin de arome şi-nţelesuri.
De bucurie îi dăruiesc un strop din inima mea
să se bucure de iubire
şi-l sărut… până începe să prindă viaţă.

Po(e)t

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––

mlaştini pe nord
înghit răsărit
nisipului tot
poet răstignit

zăpezilor plâns
cristalului pol
călăi în delir
pe gând monopol

în vers deşirat
anapoda rimă
pe scoarţă sculptată
a timpului stimă

ocean între palme
zbatere-a plin
albastru pe umeri
împarte venin

amar trece pasul
al timpului loz
rămâne oglinda
vrăjitului oz

în pocal de argint
dintr-o viaţă nimic
în aerul slut
aripi se ridic’

Agonie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,25 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––

s-au sfărâmat de pietre
iluzii de ninsoare
călcâielor de ceară
cărări spre alte lumi

cerşind din minarete
divinului lumină
în juru-ne se strânge
a sorților căpăstru

genunchi căzut în tină
începe iar să doară
zilei de ieri apusul
culorile-s prea mult

prea ‘nalt ne este cerul
e prea puţin pământul
doar zbor în agonie
desţelenind cuvânt

Vin(a)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,25 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––

împarte vina la doi
ce trup de vânt îşi prelinge
ale coapselor vremi peste noi

tăcerea alungă
pas venit de aiurea
scrâşnind a cetini de foc

palme încep să se teamă
de ochi
şi de vechiul (ne)loc

pribegi între maluri de-albastru
sihaştri în sloiuri de gheaţă
strigăm făr-a ne teme

de tine
de mine
la viaţă

Poveşti pentru copii: Fen şi prinţesa oglinzii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Trăia odată, în vremuri îndepărtate, un baieţel frumos cum nu se mai văzuse vreodată în acel ţinut. Părinţii îl îndrăgeau ca pe o nestemată, copiii vroiau care mai de care să se joace cu el, soarele ieşea dintre nori când îi vedea chipul şi-şi plimba razele prin pletele lui aurii, vântul adormea molcom în braţele sale, iar păsările măiestre se opreau ca să-i asculte glasul.

În fiecare seară, Fen, căci aşa se numea băieţelul nostru, adormea strângând în braţe singura jucărioară pe care-o avea: un ghemotoc de cârpe, peticit și de-o culoare ştearsă, care deseori păstra mirosul fraged al apei de izvor în care i-l curăţa cu grijă mama.

Neînfricat şi pus mereu pe şotii, îi plăcea să colinde până şi misterioasele cărări ale pădurii. Nu se temea de insecte sau de reptile cu forme ciudate cum făceau ceilalti copii și nici de noaptea care-şi ţesea cuminte vălul adânc de umbre.

Într-o zi când rătăcea prin pădurea din vecinătatea satului, Fen găsi la umbra unui stejar bătrân o oglindă veche cu ramă de-argint.O duse acasă dar n-o arătă nimănui. Fu atât de fascinat de această oglinjoară, în pofida simplitaţii ei, încât o ascunse sub pernă ca să-i vegheze somnul.O scotea în tăcerea asurzitoare  a nopţii, când razele lunii îi luminau modesta camera ca o complice fidelă. Începuse chiar să-i vorbească oglinzii, să-i împărtăsească dorinţele şi gândurile ca unei confidente de-ncredere. Trecură astfel zile, nopţi ba chiar luni până-ntr-o seară când oglinda noastră îşi dezvălui misterul.

Norii lăsau să cadă din înaltul cerului lacrimi mari cât boabele de fasole care, la rândul lor, produceau un clinchet de clopoţei atunci când se loveau de pamântul sfărmos. Vântul, parcă vrând să se revolte împotriva întregii naturi, alerga încolo şi-ncoace, făcând bietele flori şi frunze să tremure înspăimântate. Fen nu auzea nimic din toate acestea. Dormea… dormea adânc şi nevinovat cum numai un copil poate. Atunci sub perna lui se ivi o lumină… puternică… din ce in ce mai puternică, orbitoare, din care se-ntrupă o zână. O rochie albă strălucea prin frumuseţea a mii de diamante, bucle înfiripate parcă din nenumărate particule de lumină se revarsau peste umerii albi, două aripi diafane repetau jocul zglobiu al fluturilor, iar despre frumuseţea chipului nici nu putem vorbi căci nu s-au inventat înca acele cuvinte pentru a-l putea descrie.

Zana l-a sărutat, apoi s-a facut nevăzută cu Fen cu tot. Dar putem noi încheia povestea noastră aici? Unde l-a dus zâna pe Fen? Să fi fost oare o zână… rea?? Iată răspunsul! Căci povestea lui Fen s-a răspândit de la un ţinut la altul, de la un urmaş la altul.

Fen fusese cel mai viteaz, mai înţelept şi mai frumos prinţ din câti au existat vreodată într-o ţară îndepărtată în care soarele nu apunea niciodată, dar un vrăjitor de temut l-a pedepsit să se transforme într-un copil şi să moară înainte de a fi lepădat haina copilăriei. Zâna din oglinda sau mai bine zis nobila lui prinţesă a reuşit să scape de sub tirania odiosului vrăjitor, pornind astfel în căutarea bunului prinţ. Prin sărutul ei l-a eliberat pe acesta de vrajă şi a adus sfârşitul vrăjitorului care s-a topit transformându-se într-o substanţa verzuie din care a crescut şi încă mai creşte o plantă plină de spini şi care nu are niciodată flori.

Oamenii povestesc şi acum despre acea noapte în care un prinţ şi o prinţesa s-au pierdut în adâncul întunecat al cerului, purtaţi de-un cal alb cu două perechi  de aripi imense, în timp ce  drumul le era arătat de un ingeraş alb şi strălucitor care lăsa in urma lui o cărare îngusta din trandafiri roşii şi perle.

J’aurais voulu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-             

Aş fi vrut să-mi scriu numele pe oceanul de foc
îndoind o palidă rază de soare
când frunza îmbracă timpul
în dâre de vis şi iertare

Aş fi vrut să sorb zâmbete din văzduhul lichid
pe braţele timpului să lunec uşor
când luna plânge cu rouă de-argint
peste oceanul de foc

Aş fi vrut să-nfig secundele-pământul incolor
ca o fantomă să mă pierd în întuneric
şi inima să-mi scald în uitare
şi-n văzduhul lichid

Aş fi vrut să-mi culeg lacrimile din focul pământiu
cu petale sângerii ca să le-nchid în diamante
când soarele ucide lumina
peste trupul pământului incolor

Însemările Motanului Tom

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Introducere

Mic îndrumar pentru părinţi şi bunici, pentru fraţii şi surorile mari, care vor să le citescă fraţilor şi surorilor mici şi, bineînţeles, pentru toţi copiii-cititori.

După cum ştiţi timp de trei ani, ne-am întâlnit la rubrica “Gata de culcare, copii”, şi cu toţii ne-am simţit bine. A fost timpul poveştilor pe care le-am scris eu pentru voi. Odata cu “Însemnările Motanului Tom” însă, Motanul Tom va scrie pentru voi, făcând însemnări pe marginea poveştilor pe care le citeşte el seara, în bibliotecă.
Tom este cititor de cărţi pentru copii. El vă poate găsi cea mai bună carte pe raftul din bibliotecă. Să nu vă mai spun că ştie şi când să vă aducă cea mai frumoasă poveste: când plouă sau ninge, la o ceaşcă de ceai sau la o cană de lapte fierbinte cu aromă de scorţişoară. Iarna, nu uită niciodată păturica.Vara, vă aduce cartea în grădină odată cu pălăriuţa de soare şi cu sucul rece de portocale.
Pe toate le ştie Motanul Tom. Să aveţi încredere în el! Chiar am să vă dezvălui una din mărturisirile lui: ”Să ştiţi, dragi copii şi părinţi, că eu citesc numai poveştile acelea molcuţe ca şi lăbuţele mele. Şi asta este şi părerea Doamnei Gheo.”
Dar să-l lăsăm pe Tom să vă scrie.

Eu sunt Motanul Tom şi locuiesc în casa Doamnei Gheo.
Ziua, ca toţi motanii, mănânc, dorm, beau apă, torc şi mă uit pe fereastră. Casa are şase ferestre. De la fiecare am câte o imagine diferită. Cea mai frumoasă este cea care dă în grădină: pe timp de vară, toate păsările şi veveriţele, toţi fluturii vin să se întâlnească cu florile şi copăceii de aici. Cea mai interesantă imagine mi-o oferă fereastra dinspre stradă. Şi ştiţi de ce? Pentru că pe acolo trec oamenii, maşinile şi copiii la şcoală.
De la fereastra dormitorului nu văd prea multe lucruri. În schimb, dacă vreau să mă relaxez, mă aşez aici şi privesc la o lădiţă cu pământ, în care, vara, sunt o mulţime de flori, unele mai colorate decât altele, iar iarna, este multă zăpadă, parcă ar fi acoperişul lădiţii. Câteodată zăpada se mai topeşte şi ia diferite forme. O dată am stat de vorbă cu un urs polar, o dată, cu un om de zăpadă şi chiar cu o balerină pe gheaţă.
De la fereastra bibliotecii, unde Doamna Gheo citeşte şi scrie poveşti, nu văd cine ştie ce, pentru că dă spre peretele casei vecinului. Aşa că, atunci, când sunt în bibliotecă şi mai ales când Doamna Gheo este plecată, mă uit prin cărţile din cameră. Doamne că multe mai sunt! Şi pe fiecare le-a citit Doamna Gheo şi pe fiecare sunt însemnări.
Trebuie să vă mărturisesc că şi mie îmi plac cărţile, dar după un timp chiar mă doare capul şi atunci, mă duc la fereastra care dă spre grădină, ca să mă relaxez. De cele mai multe ori stau de vorbă cu veveriţa Saul, căreia îi place mult portiţa de la grădină. Stă acolo mai tot timpul, aşa că îmi vine uşor să-i mărturisesc gândurile mele.
Câteodată mai vine şi Lal, câinele de la vecinii din partea cealaltă de casă, pe care nu-i văd niciodată. Şi tot aşa stăm de vorbă. Şi lui Lal îi plac cărţile. Stăpânul lui însă nu scrie poveşti pentru copii. El este om de ştiinţă. Studiază motoarele de la maşini şi avioane, iar Lal a învăţat multe de la el. Sincer, nu ştiu cum poate să-i placă aşa ceva. Când văd maşinile astea făcând atâta zgomot şi praf, chiar nu înţeleg.
Poveştile sunt altceva. Doamne ce frumoase şi cuminţi sunt! Chiar am impresia că sunt molcuţe ca şi lăbuţele mele.

Cartea nescrisă -fragment de roman- 8

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––-

Într-o poieniţă ascunsă vederii, în Pădurea Adâncă, Aris a făcut ca din pământ să răsară flori. Acestea sunt multe şi fără nume. Le-a visat într-o seară. De atunci s-a tot gândit dacă e bine să le creeze şi dacă chiar poate să facă asta. S-a hotărât. Şi-a spus un „da” mare şi hotărât. Când paşii îţi părăsesc drumul pe care merg toţi semenii, ajungi singur. După un timp, vorba nerostită te îneacă şi pustiul din suflet se măreşte. Devii un altul. Un necunoscut. Tot ce ai avut comun cu alţii, inclusiv gândirea, se scutură în cele patru zări. Respiri, eşti unic în sfârşit şi aţa care te ţinea legat de pământ se rupe.

Dar nu, să nu îţi închipui că însuşi cerul îţi devine pământ! În tot şi în toate există limite. Chiar dacă nu le vezi, chiar dacă nu le simţi, sau, pur şi simplu, nu vrei să le bagi în seamă, ele sunt acolo, există. Te aşteaptă să le iei în piept, să-ţi blocheze braţele şi să-ţi încolăcească picioarele. Ele sunt acelea care te fac să lăcrimezi uitându-te după un nor sfâşiat, sau un sfârşit de ploaie. Tot ele îţi şoptesc în miez de noapte că, deşi zeii te-au făcut pasăre, te-au lipsit de aripi. Scopul Întregului e atât de îndepărtat încât se pierde de dinainte de a începe. Aceste limite sunt propriu-ţi trup. Numai în clipa când scapi din el, te eliberezi cu adevărat. Până atunci, rămâi doar gând fără formă.
În poieniţă, într-un cerc străjuit de copaci de toamnă, curcubeul de flori străluceşte. Aici, în mijlocul culorilor parfumate, Aris se simte ca acasă. Totul din jur îi transmite linişte şi siguranţă. Micul ei refugiu, micuţa ei casă…
A venit şi ziua când micuţa vrăjitoare a colindat prea mult arşiţa câmpiilor şi noaptea a prins-o dormind departe de aşa-zisa „casă”.
Atunci s-a întâmplat ceva…

Prin încăpere plutesc nori de diferite forme. Unii dintre ei dau impresia de animale antice, înfometate. Din cauza lor, cei prezenţi nu îşi pot vedea chipul.
Ăsta e doar unul dintre motivele pentru care cel mai tânăr zei e iritat. Imediat ce marele zeu deschide subiectul, intervine.
– Eu cred că au nevoie de o schimbare. Şi, mă gândesc la una majoră, nu la două frunze în bătaia vântului. De fapt, cred că toţi avem nevoie de această schimbare. De puţin aer proaspăt. Nu putem sta pironiţi pe vecie, aşteptând ca „ceva” să se întâmple. În ultima vreme, convocăm consilii, doar pentru că un tembel a reuşit să-şi deosebească capul de fund. Am ajuns ca nişte bătrânele lipite de o bancă, pentru care singurulele evenimente interesante din zi sunt răsăritul şi apusul soarelui. Ce ziceţi, am dreptate, sau nu?
Şuşotelile din jurul mesei se înteţesc.
– Şi cum vezi tu această „schimbare”? Am reuşi s-o facem, oare, desenându-le un nimb pe frunte? Scobindu-le coastele, pentru a le planta aripi? Poate să-i lăsăm să păşească pe stele şi deasupra să le fie pământul?!…
Tânărul zeu se încruntă. Îşi muşcă limba. A recunoscut glasul. Îi aparţine zeului cunoaşterii, al cărui principal scop e să te facă să îţi pui întrebări, şi nu să te lămureşti.
Zeul cel tânăr îl vede ca pe un îngâmfat, un butoi mereu prea plin. Nutreşte o antipatie făţişă vizavi de el.
– Zic doar că ajunge. Nu-mi amesteca vorbele precum le amesteci celorlalţi gândurile, zeu al cunoaşterii! Ar trebui să fim parte activă în viaţa celor creaţi. De mult prea mult timp lumea stagnează, ba chiar începe să regreseze. Se apropie de Începuturi…
– Crezi că a te apropia de Începuturi nu e un lucru bun? Îmi pare rău că te contrazic…
„Nu îţi pare deloc, ba chiar te bucuri!”, gândeşte zeul cel tânăr.
Zeul Cunoaşterii continuă:
– Ce poate fi mai minunat decât ca în mijlocul apogeului să revii la rădăcini?
Cel tânăr îndepărtează un nor, dar un altul îi ia instantaneu locul. Râde.
– Apogeul civilizaţiei? Dacă mai erau şi alte lumi, judecam că poate nu vorbim de aceeaşi, mare cunoscător! Vezi măreţia lor în faptul că au descoperit roata şi focul, că nu înţeleg?!
Zeul Cunoaşterii hohoteşte.
– Eşti tânăr… Sunt multe pe care nu le pricepi. Poate că cineva de la această masă ar dori să îţi explice mai bine. Cine ştie, poate chiar Marele Zeu…
În încăpere se face linişte. Este interzis ca Marele Zeu să fie pomenit în discuţii de genul acesta.
Zeul cel tânăr se bucură. Oponentul lui a făcut o greşeală copilărească şi acum cel mai mare dintre ei urmează să îl pună la punct.
– Nu am ce să explic. Poţi să continui Zeu al Cunoaşterii, deoarece e posibil ca printre noi să se mai găsească şi alţii care sunt rupţi de ceruri…
Zeului cel tânăr i se învolburează cuvintele prea tare la gură. Ceea ce se întâmpla nu e corect, aşa că alege calea cea mai simplă pentru a aplana totul spunând:
– Dacă până şi Marele Zeu e de aceeaşi părere, atunci ce şansă are un ou ca mine să schimbe soarta unui întreg cuib? Să lăsăm vorba să ne poarte spre alte părţi, mai importante…
Tocmai a fost călcat pe coadă rău de tot. Împotriva lui s-a format o coaliţie. Lucrurile nu vor rămâne aşa.
În acea noapte, zeul cel tânăr coboară din cer şi îşi varsă frustrarea în mijlocul poieniţei în care tronează minunatul curcubeu de flori. Distruge totul.

Aris se sperie când vede dezastrul. Într-o margine îndepărtată, unul dintre cei trei copaci de toamnă care au scăpat ca prin minune neatinşi, prea înspăimântat, îi serveşte o explicaţie total incoerentă.
– Suntem doar viermi încolăciţi pe după talpa stăpânului…
Aris simte cum pielea i se încreţeşte brusc şi gura i se usucă.
– Care stăpân?
Copacul nu îi mai răspunde. Însă, crengile lui noduroase împung cerul…

Viermele

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––-

Striviţi-mă! Sunt un vierme.
nu puteţi,
sunt prea mic?
Aştept învelişul oaselor voastre
pe care-l înghit
şi-l transform în pământ.

Rațiunea voastră de a muri
e raţiunea mea de a fi,
şi a vă simţi şi înnobila carnea
infestată de minciună
în trebuinţă.

Cocoşul de metal

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

În universul meu nu plouă,
Păsările nu se hârjonesc în praf
Nici tăcerile nu se rup din plăceri,
Totul e imponderabil, valsează.

Oamenii îşi umflă capilarele în somn
Şi se visează îndragostiţi de femei
Pe care nu le cunosc,
Ele vin şi pleacă prin pereţi
Fără să lase urme.

Totul se-ntâmplă atât de frumos,
Nu-şi mai doresc să se trezească
Dar nu-i lasă cocoşul de metal,
Cu glasul ca un clopot,
Spânzurat de limbă
Şi lovit de frigurile morţii.