Arhiva revistei

Nikos Kazantzakis – Zorba Grecul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

De câte ori nu am afectat cu deciziile mele bunul mers la lucrurilor ce trebuiau să fie altcumva de cum ar fi vrut voința mea? De ce atâta grabă, de unde zorul neostoit de a face rapid câte ceva când firea lucrurilor este alta?

Da, ce-mi veni să mă întreb?

Am recitit de curând Zorba Grecul, cartea pe care o uitasem în sertarul amintirilor de demult. O redescoperire aș zice, sau mai bine zis o descoperire a altui Kazantzakis. Cum de nu pricep, dar ăsta-i farmecul cărților, să redescoperi o altă față a aceleiași coli tipărite, diferit fiind doar tu, cel ce citești, sau starea ta de spirit.

Nikos Kazantzakis este cu siguranță cel mai cunoscut autor grec, autor a numeroase poeme, romane, cărți de călătorii și eseuri. Nu degeaba e Grecia tărâmul sfânt al filosofilor! Recunoașterea internațională a lui Nikos a apărut însă, o data cu apariția romanului Zorba Grecul, iar adevăratul succes l-a cunoscut în 1964 când romanul cu același nume a fost ecranizat.

Povestea lui Zorba Grecul este povestea care mi-a schimbat atitudinea cu care priveam viața. Dacă ar fi să îi aduc un omagiu lui Kazantzakis acesta ar fi să merg în iubita-i Grecie să îngenunchez la mormântul lui și să ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a creat un om. Un om care a făcut, a născut, la figurat, acel mirific personaj de care noi toți ceilalți aveam nevoie, aveam trebuință să credem, un om care a zbierat din răsputeri că nu vrea să fie jumătate om – jumătate drac, pentru că lui Dumnezeu nu îi plac jumătățile de măsură. 

„Pentru că se face treaba pe jumătate, că-și spun oamenii of-ul pe jumătate, că-s păcătoși pe jumătate sau cinstiți pe jumătate, de-aia e lumea în starea jalnică în care e acum. Mergi până la capăt, lovește cu putere, nu-ți fie teamă și vei birui. Bunului Dumnezeu îi e de o sută de ori mai scârbă de-o jumătate de drac, decât de-un drac și jumătate.”

Exista ceva mai optimist de atât? Exista ceva care să îți dea mai multă încredere în tine, în greșelile, tale în trăirile tale? Poate că da, poate că nu, dar acum deodată cu Zorba există. De nu ar fi fost, trebuia inventat, poate de altcineva, poate în altă lume. Dar cum ar fi fost tot așa? Sincer… mă îndoiesc.

Și pentru că admirația mea pentru cel care a scris despre Libertate și Moarte, pentru că prețuirea mea pentru capodopera lui Kazantzakis, Zorba Grecul, nu se poate sfârși decât cu o lecție de viață, recunosc că am învățat de la Zorba, de la Nikos să trăiesc frumos, agitat dar cu… răbdare. Să trăiesc pur și fără intervenții pripite. „Mi-am amintit de o dimineață în care am descoperit gogoașa unui vierme de mătase în scorbura unui copac, în clipa când fluturele sfărma învelișul și se pregătea să iasă. Am așteptat o bună bucată de timp, dar prea întârzia să iasă și eram grăbit. Enervat, m-am aplecat și am început să îl încălzesc cu răsuflarea mea. Îl încălzeam nerăbdător și minunea a început să se înfiripe sub ochii mei, într-un ritm mai rapid decât al naturii. Învelișul s-a desfăcut, fluturele a ieșit târându-se, și n-am să uit niciodată dezgustul de care am fost cuprins atunci: aripile îi erau încă lipite și se chinuia zbătându-se cu tot trupușorul lui să și le desfacă. Aplecat asupra lui, îl ajutam cu răsuflarea mea. În zadar. O răbdătoare maturație era necesară, și desfacerea aripilor trebuia să se facă încet, la soare, acum era prea târziu. Răsuflarea mea obligase fluturele să se ivească, mototolit înainte de soroc. Se zbătea disperat și după câteva secunde mi-a murit în palmă. Cred că acel mic cadavru e cea mai mare greutate pe care o am pe conștiință. Pentru că azi înțeleg foarte bine, forțarea marilor legi e un păcat de moarte. În treburi din astea nu trebuie să ne grăbim, să fim nerăbdători, ci să urmăm cu încredere ritualul veșnic. Ah! dacă acel fluturaș ar putea să îmi zboare mereu pe dinainte și să îmi indice calea.”

Pentru ăst din urmă citat din Zorba, vă dau dreptul să plângeți așa cum și eu  am plâns și poate veți învăța și voi ca și mine, să fim mai răbdători…

Ar fi nedrept să închei fără să spun nimic de sufletul lui Zorba

„- S-a născut Cristos, dragul meu șoarece de bibliotecă, iubitul meu înțelept. Nu căuta nod în papura: s-a născut, nu s-a născut? Dragul meu, s-a născut, nu fi prost! Dacă te uiți cu lupa la apa pe care-o bei – mi-a spus un inginer – ai să vezi că apa e plină de viermi, mici de tot, care nu se văd cu ochiul liber. O să vezi viermi și n-o să mai bei. N-o să mai bei și-o să crapi de sete. Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să dispară, să poți bea și să te răcorești.”

Dar hai să vă spun marele secret a lui Zorba, marea lui taină pe care doar vouă v-o spun, sau mai bine zis, v-o repet cu cuvintele pe care scriitorul Nikos Kazantsakis le pune pe buzele unui bătrân care vorbea cu micul Alexis: „Ascultă, micuţule. Îţi voi împărtăşi un secret pe care nu-l poţi înţelege acum, ci abia când vei creşte, dar să păstrezi în inima ta acest secret. Ascultă, micuţule. Cerul şi pământul nu sunt suficiente să îl cuprindă pe Dumnezeu, dar inima unui om îl poate conţine pe Dumnezeu. Aşa că ai grijă, Alexis, să nu răneşti niciodată inima unui om”.

Univers eminescian…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Luna

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––

Căzută luna într-un plop înalt
S-ar fi dorit pe-un soclu de bazalt,
Să vadă oamenii, să-i descoase
Mai-nainte să plece în case.

Să intre pe ferestre la vecini
Să nu se simtă-n casa lor străini,
S-alunece pe părul mătăsos
Să-l mângâie pe cruce pe Hristos

A rămas în frunze clătinate
Să respingă vântul când o bate,
Intoarsă la locu-i de pe boltă
Să-şi plângă iubirea cea involtă

Într-un târziu de noapte în genunchi
Să plece la părinţi şi pe la unchi
Să se roage cum e dat în univers
S-o cânte iar Luceafărul în vers.

Te voi urma

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

Am trecut prin zile şi nopţi numărate
ajuns la ţărm
corabie şubrezită de furtună,
mi-am rostuit rugăciunile în suflet
şi am capătat curaj
susţinut de femeia de lângă mine,
prin cuvinte încrustate-n inimă.

Mai am lucruri importante de făcut
iar de pierdut, nu vreau să pierd,
doresc să păşesc nerăbdător pe drumuri
care păreau închise
şi totuşi cineva a deschis bariera.

Zilele şi nopţile curg ca apa
tu eşti inima care mă fereşte de vâltori,
te voi urma îndeaproape
ca pe un înger care-şi sfinţeşte menirea.

Vom îmbătrâni în bucurii şi tristeţi
şi vom călca peste umbre prin timp.

Infernul roșu. Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Valea iadului

În dimineaţa zilei următoare, doamna Paulina şi doctorul Ticu tocmai ieşeau din Mititica şi se îndreptau spre pichetul militar când, pe drumul de căruţe coborau dealul nişte camioane militare; Cum cele câteva maşinării puteau să aducă soldaţi pentru cine ştie ce acţiuni criminale, cei doi călători prin vreme şi istorie comunistă se opresc locului.
-Paulină, stai numai o ţâră şi spune-mi dacă chiar am vedenii.
-Ticule, întreabă doamna care de-amu încerca să-şi facă singură curaj, mă înşel eu sau ţie-ţi este teamă de neamul vadimilor?
-Ca oricărui om normal, raportă doctorul prinzând-o de braţ.
-Ai dreptate domnule doctor; Doar nebunii nu se tem de nimeni şi de nimic, răspunde îngrijorată doamna Paulina Frânculescu.
-Ştiu soră Vlăsceanu, dar cum nebunia n-o reuşit să pună stăpânire pe noi, ordon să ne retragem din faţa inamicului care fiind mult prea depar-te, încă nu ne-a reperat cu luneta-i contaminată de cancerul ateist.
Din pricina hârtoapelor care mobilau strada principală, camioanele se opresc pe un tăpşan ceva mai ridicat; Fără a mai pierde timpu şi bucu-roşi de misiunea încredinţată, curcanii pornesc din ţăruş în ţăruş; Încruntaţi, se opresc doar cât să ordone titoiştilor care încântaţi peste măsură trebuia să alerge spre locul unde erau parcate camioanele militare.
-Ce dracu facem doctor Ticu? Merem amu, sau tu crezi c-ar fi mai bine să vedem ce se întâmplă? Doar n-o să ne mute în alt lagăr.
-Ştiu că-ţi este frică, dar câtă vreme celebrul Broscoi ne-o lăsat în pace, eu nu cred că-i cazu să ne speriem de o eventuală arestare.
Volens-nolens, deportaţii se îndreptară spre locul unde erau parcate camioanele şi cu glas abia şoptit se întrebară: De ce dracu ne-au adunat ca pe nişte animale? Cum nu găseau răspuns mulţumitor şi afectaţi de în-doiala care-i tortura de la o vreme, deportaţii se apropiară cu frică de ca-mioane; Erau trişti, dar şi îngrijoraţi la gândul că îmbarcaţi în nişte maşini militare, vor fi duşi fără neam de judecată în Siberia de Nord.
-Mă fată, întreabă socrul bucurându-se de prezenţa doamnei Pauli-na, ce dracu mai vrea ofiţării? Nu cumva îi bate gându să ne mute în altă parte? Doar nu le-o venit mintea la cap şi ne duc în Banat.
-Nu ştiu tată socrule, dar să nu ne pripim; Măcar până când ne lă-murim ce dracu vor să facă securiştii şi răcanii care ne păzesc.
-Nene Frâncule, cred că doamna Paulina are multă dreptate; Mai întâi să aflăm ce vor călăii şi abia după aceea să ne luăm de grija mutării, răspunde cu oarece convingere doctorul Ticu Vladimir.
-Bine mă tată, atuncea ducevă-ţi mai repejor; Eu rămân cu nepotu şi căţelu, dar voi nu mai pierdeţi timpu de pomană şi nu vă daţi cu părerea; Veniţi cât mai degrabă şi nu vă luaţ la harţă cu tăţi nemernicii.
-Am înţeles tată socru; Amu stai liniştit, venim repede.
Aproape tăţi titoiştii din lagărul de exterminare Mititica erau adunaţi în cercul format de camioanele despre care deportaţii bănăţeni nu ştiau nimic; Încercând să fie văzut şi aplaudat de toată gloata bănăţeană, un to-varăş trimis de partidul muncitoresc se urcă pe capota unui camion; Hotă-rât, activistul îşi suflecă mânecile până dincolo de cotul Donului şi c-un e-lan muncitoresc cântă un discurs nu prea buine pregătit:
-Mă tovarăşilor deportaţi, noi vă chemarăm acileaşa doar ca să vă zic două chestiuni importante şi uite care este tărăşenia împărţâtă în două părţi: Mai întâiu, pedalează activistul pe tema discursului care s-a dovedit mai agramat decât compunerea elevului Bulă, începând cu răsăritu soarelui şi chiar mai dă cu noapte, trebuie să mergeţ la secerişu în care spicilii este coapte moarte şi dacuşica chiar trebui duse la batuză; Apăi mă tovarăşilor, aflaţ că partidu să gândi la voi şi daia în rându doiu, eu vă zic cu frumosu, cum că voi trebuie să rămâneţ acileaşa; Nu dalceva mă tovarăşilor depor-taţi, dar se dă nişte materiale din care obligator trebuie să faceţ nişte case ca oamenii cilivizaţi şi alfabizaţi tot dă partid muncitor.
-Bine tovarăşu, întreabă un titoist care după un asemenea discurs era pe cât de nelămurit pe atât de furios, dar de ce să mai facem alte case în Mititica? Păi în Banat nu avem case şi gospodării frumoase?
-Bă tovarăşu care vorbişi ne întrebat, că vreţ ori că nu vreţ, până la urmă o să faceţ şi case; Acuşica înţelesăşi cum şi dă ce trebuie?
-Păi dă ce mă fraţilor? N-avem noi case frumoase în Banatul româ-nesc, întreabă şi nu fără motiv acelaşi deportat incorijibil?
-Pentru că dujmanu Banat plecă cu regili care a fugit cu coada în-tre picere la capitaliştii dafară; Taman dasta trebui să faceţ alte case.
-Bine mă tovarăşu de la partid, întreabă tituistul care nu mai înţelegea nimic, dar cum să plece Banatul nost? Doar nu este maşină.
-Mă tovarăşu care nu pricepi nimica, pă mine mă chiamă Istrate şi nu vă mai faceţ deziluzii prea multe; Nu dalceva tovarăşu care eşti necre-dincios, dar Banatul să duse în Germania capitalistă.
-Tovarăşu Istrate, răspunde titoistul care de-amu era scârbit datâta prostie oltenească, dacă Banatul o plecat cu regele Mihai, însamnă că noi chiar trebuie să facem case pă care apa Sâmbetei să le ducă la vale; Asta numai când o să vrea Ilie sau sfinţii de la Bucureşti.
-Mă tovarăşilor, eu chiar mă bucur de cum de înţelesărăţ chestiunea care trebuieşte construită până cel mai târziu la toamna care cred că vine numai la chemarea partidului muncitoresc şi românesc.
Profitând de înţelegerea pe care activistul partidului o arăta depor-taţilor din lagărul Mititica, doctorul Ticu îşi asumă riscul de a fi arestat şi prin cuvinte potrivite se adresează comunistului din prezidiu:
-Tovarăşu Istrate, ca doctor sunt autorizat prin jurământu depus în urmă cu mai multă vreme, să vă informez despre epidemia de friguri; Este o boală care pân amu o făcut câteva victime şi dacă urgent nu sunt aduse  medicamentele necesare vor muri tăţi deportaţii şi răcanii.
-Cum dracu mă tovarăşi, voi începurăţi să tremuraţi taman în miez dă vară? Păi la iarnă ce dracu mai faceţi, întreabă mirat activistul?
-Nu tovarăşu Istrate, răspunde doctorul, fără să ia în seamă ironia servită în amestec cu prostia comunistă, dar noi am raportat tovarăşului locotenent Dăscăloiu despre epidemia care în Mititica o trimis în cea lu-me câţiva deportaţi; Din păcate însă, locotenentul la care am fost de mai multe ori, n-a luat în seamă raportul prezentat cu decenţă, dar şi cu profesi-onalismul care din totdeauna mă caracterizează; Asta-i situaţia tovarăşu Istrate şi cred c-aţi înţeles care-i prima urgenţă.
-Cine dracu e dascălu dăspre care zici că nu te băgă-n samă, întrea-bă activistul care pentru impresia artistică încerca să gireze o firavă dorinţă de imparţialitate? Ia spune, cum îl chiamă la catalog?
-Tovarăşu Istrate, răspunde doctorul care-şi asumase riscu de-a fi arestat de răcani, noi am raportat tovarăşului locotenent Dăscăloiu.
-Ia spune bă locotinentule, este cum zâce deportatu dă coloşa?                      
-Da tovarăşe Istrate, dar să ştiţi că deportatul vă minte gogonat.
-Mă tovarăşu locotinent, păi tu n-auzâşi ce-mi zâsă deportatu?
-Auzâi tovarăşu Istrate, cum să n-auz? Matale chiar că nu ai dă un să ştii toată tărăşenia, dar când tituiştii năvăliră peste mine, le-am ordonat c-o să raportez tovarăşului maior Drăghici, dar asta numa când vine pa-cileaşa; Orşicum, nu mai dăvreme de săptămâna viitoare.
-Este mult prea târziu tovarăşu Istrate şi pân atunci se pot îmbolnăvi odată cu deportaţii bănăţeni, mulţi din răcanii care de la o vreme ne păzesc doar ca să nu evadăm din lagărul de exterminare, insistă cu aceeaşi fermă convingere doctorul Ticu Vladimir.
-Tovarăşu Strate, raportă ne întrebat sergentul Vadim Prişcaru, să ştiţ că tituistul face pă nebunu cu matale, iar ducamdată soldaţii nu este prea sănătoşi la căpăţâna care le stă în gât doar ca să nu-i plouă.
-Bine bă majurule, dar cine dracu este tituiştii dă care vorbeşti?
-Păi tovarăşu Strate, raportă gradatul care în acele clipe credea că fusese avansat fără să ştie, aiştea dă care taman vă zâsăi acuşica, e dântr-un sat unde ţăranii să tutueşte cu sârbii care luând-o razna, să contrează cu ruşii dă la Sud dă Dunăre şi dă la Vest dă Prutu ardilan.
-Bă tovarăşi, mai întreabă activistul ce părea mulţumit doar pentru că pricepuse ce însemna să fii titoist într-o vreme de tristă amintire, atuncea de ce dracu faceţ pă nebunii şi dă fapt ce mai vreţ dă la mine?           
-Tovarăşe Istrate, răspunde sora care frizând o eventuală arestare ieşise în faţa deportaţilor, bănăţenii n-or venit de bună voie şi nici să facă pe nebunii doar pentru că aşa li se năzare; Ei vor doar medicamente; Şi apoi nu vă supăraţi, dar aducându-i în Mititica, deportaţii pot s-o ia razna în numai câteva zile de surghiun comunist.
-Fă muere vorbăreaţă, intervine activistul care uzând de patru clase elementare, încerca să glumească numai ca să rupă gura tovarăşilor care sugeau mai abitir decât purceii alăptaţi de purceaua care-i fătase în cocina din capitală, tu eşti doftoră dă oameni vii sau mănânci căcat?
-Tovarăşu, raportă sora care la-ndemnul doctorului revenise în gru-pul deportaţilor bănăţeni, eu sunt doar asistentă medicală şi-mi asum răs-punderea celor afirmate în faţa dumneavoastră.
-Fă proasta dracu, taci dân gură şi nu mai mânca căcat; Tovarăşu Strate, raportă c-o patimă de dobotoc incurabil sergent Vadim, eu nu că zic vorbe dă clacă, dar tovarăşu care-i prezent şi dă faţă, raporteşte doar când ajunge la sedu partidului; Mâine, sau cine ştie când.
Securistul iadului de exterminare prin înfometare şi muncă forţată, se apropie de activistul partidului şi întreabă cu glas abia şoptit:
-Tovarăşu, nu aveţi leac şi pentru muerea care nu ştie să tacă?
-Pentru mueri aşa înţăpate, doar voi aveţi leacuri; Ce dracu ofiţeru-le, doar sunteţi dă meserie, ordonă activistul care după un mai vechi obicei, se spală pe mâini şi mulţumit de ispravă coboară de pe soclu.
Respectând lista întocmită de cine ştie ce expert în probleme econo-mice, până spre seară s-or împărţit câteva materiale de construcţie; Ajutân-du-se unii pe alţii, bieţii oameni abia dacă reuşiră să le ducă la bordee; În dimineaţa zilei următoare, activiştii care nu întâmplător fuseseră promovaţi din muncitorii cu origine sănătoasă şi mereu fruntaşi în întrecerea socialistă, începură să alerge printre bordeele lagărului Mititica; Fiind primiţi cu multă răceală, vătafii unde nu începură să-i ameninţe cu închisoarea pe deportaţii care nu ieşeau la secerat. Neavând încotro, titoiştii care abia dacă se mai puteau ţine pe picioare, răspund chemării partidului muncitoresc român şi se adunară în centrul satului Mititica; La puţină vreme după adunarea for-ţată, escortaţi de activiştii cu originea sănătoasă, titoiştii plecară încolonaţi spre tarlaua care se întindea de pe creasta dealului până dincolo de orizon-tul roşu; Până spre prânz lucrară în tăcere, secerând grâul culcat la pământ de potopul sfântului tescovinean; La umbra clăilor făcute din snopii aşezaţi într-un fel anume, încercau câteva clipe de răgaz; Cu toate că prânzul tre-cuse, activiştii cu sarcini trasate doar de partidul muncitoresc şi românesc, nici gând să-i lase pe deportaţi în pauză de masă; Fiind obosită peste mă-sură, o femeie trecută bine de cinzeci de ani, scapă secera din mâna care de-amu era lipsită de vlagă şi nesocotind chemarea partidului muncitoresc, cade pe pământul rămas ca o perie ţărănească.
-Ţaţă Savetă, întreabă vecina care speriată se aplecase peste sărma-na femeie, dar ce Dumnezău păţişi? Doar nu te luă cu moleşală.
Cum femeia care căzuse la pământ, continua să plutească în negura tăcerii, vecina ce părea la fel de obosită strigă după ajutor:
-Ce dracu ai Savetă, doar nu ţă rău? Domnu doftor, strigă înfricoşată femeia care pentru a vedea mai bine îşi pune mâna streaşină la ochi, veniţi oleacă mai repede; Dom doftor, doar nu vă chem dăgeaba.
Aruncând snopul pe care tocmai îl legase cu un mănunchi de paie, doctorul Ticu Vladimir soseşte în fuga mare; Bărbatul care nu întâmplător se afla printre ţăranii deportaţi din satul Periam, îngenunchiază lângă femeia care tremura de parcă venise Boboteaza cu gerul năpraznic:
-Friguri mă fraţilor! În curând ne vom îmbolnăvi cu tăţii.
-Ce vreţ bă tituiştilor, dădu strechea în voi, întreabă sergentul adus de un activist calificat la locul de muncă, numai pentru a curma o eventuală răzmeriţă? Bă sârboii dracu ce sunteţi, napoi la secerat şi nu vă mai căcaţi în nădragi; La muncă tituiştilor, altfel vă ia mama dracu pă toţi.
-Care streche tovarăşu sergent? N-ai vrut să vezi un om bolnav de friguri? Din păcate, amu îl vezi pentru prima dată şi tăt pentru prima dată sper că vei înţelege nevoia stringentă de medicamente.
-Ia te uită bă, exclamă olteanul care nu întâmplător încerca să pară cât mai furios cu putinţă, a dracu pizdoasă crede că mă păcăleşte şi încă taman pă mine! Fă proasta dracu, nu vezi că boleşte o muere idioată? Păi unde măta în cur este omu dă care vorbeşti ca o năroadă?      
-Tovarăşu ofiţer, intervine doamna care nu întâmplător încerca să îl mobilizeze pe securistul care după obicei şi educaţie comunistă se apropia tiptil, sergent Vadim Prişcaru nu ştie că până şi femeia care l-o născut pe rogojină şi l-o crescut cu ciorbă de urzici este tăt un om.
-Făăă, vorbeşte niţăl mai încet; Doar nu sânt futul dă urechi, ordonă cu oarece mândrie proletară securistul cu originea sănătoasă.
-Păi tovarăşu cu sarcini speciale, dacă nu sunteţi prea fudul faţă de boala deportaţilor bănăţeni, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie.
-Uite tovarăşu, ţipă pentru a câta oară bravul sergent, a dracu titu-istă zice s-o ascultaţ pă ea care aşa cum spune partidul ţăranilor este duş-manca poporului muncitor şi sărac lipit pământului.                                                                  
-Sergent Vadim, taci dracu din gură şi adă mai repede căruţa, ordonă ofiţerul care furios peste măsură abia dacă se mai stăpânea.
-Am înţeles tovarăşu cutare, dar ce dracu să punem în căruţă?
-Cum ce să pui mă idiotule? S-o cari pă muerea care tremură.
-Am înţeles tovarăşu cutare, dar cum măsa în cur s-o duc la cimitiru morţilor? Nu dalceva tovarăşu, dar tituista încă nu muri dăfinitiv.
-Da mă bou dracului, dar bordeiu nu e tot un fel dă groapă, întreabă securistul cu ochii bulbucaţi după care se face nevăzut?

Noi suntem

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Cântecul
plimbă sunetele pe strune
vertical

Tainică seara
e un pat moale
unde se culcă
noaptea

Un cer închipuit
mă acoperă cu vise
pe care tu le strângi
în palme

Neliniştea
îţi estompează conturul
un pământ redivivus

Tăcerea
în partea cea mai adâncă
îngroapă-n priviri
lumina

Muzica
străpunge fiecare culoare
cu primăveri
înflorite

Un miros dulce-amărui
îmbibă respiraţia
precum un munte înalt
rarefiază aerul

Noi suntem
două lăute-n vibraţie
corzi fără arcuş

Treisprezece cântece de demult pentru o pictoriță

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

I

Inima colorată a unei păduri
este tabloul…           
cercuri-cercuri
copacii tăi inima ta.

Ce alb chipul tău!
De vină este penelul.
Câte culori!

                       II

Era …aşa…
o casă-n multe case,
câte ferestre-ntr-o fereastră da?

Era …aşa…
o casă într-o casă,
la temelie sta
credinţa ta.

Era albastru viu
şi mai era…
…era un zâmbet
faţa albă a ta.

( Era sau nu era?)

                     III

Aşternut de culori,
de culori aşternut,
ai uitat să pui flori.

Să pui flori n-ai văzut?

                    IV

Parcă-a fost cataclism,
cataclism parcă-a fost,
parcă e prea mult sânge,
sânge mult, fără rost…

Cataclism parcă-a fost. 

                V

Tu artistă ce taci,
de ce nu laşi lumea
după dorinţa pestriţă,
de ce în culori o dezbraci?

Eşti şarpele boa,
eşti şarpele boa.

                 VI

Viaţă nouă( ce de sfere?!),
parcă-i poză de tăcere.
 

S-au unit,
s-au împletit,
parcă-o poză de tăcere.

N-aveţi de doi lei durere?

                  VII

S-a urcat o pădure
într-un copac
să se culeagă pe sine,

Soarele
a sărutat o frunză de brad. 

În verbele mele
pare că şi frunzele ard.

                 VIII

Se vedea:
un oraş,
un ochi de apă,
un pistol,
un lampadar,
un cârlig,
un calendar,
sus, un scris extraterestru,
jos, un scris extraterestru,
peste tot
UN OCHI STĂPÂN,
peste toate
TU şi un
colorit vioi, nebun.

                         IX

Au fost apoi
alţi şerpi, alte culori,
alt infinit.

( O! Câte cercuri am de învârtit?!) 
Câte petale-ai pus?
Eu n-am zărit
vreun verde. Sau te-ai dus?

Tăcuto. Măcar verde
să-mi fi spus.

                     X

Te joci cu culori,
te răsfeţi cu culori.

Până la tine
( şi nici după tine)
n-a copilărit nimeni
de două miliarde de ori.

                       XI

Cetatea,
A unsprezecea cetate
nu a căzut.

Într-un ţinut uitat de îngheţ
trăieşte EA,
şi numai eu o cunosc,
şi numai eu o iubesc.

Du veste TU, du veste
că pe Pământ,
în casa unui om
a  poposit cuvântul!

                   XII

„ Ei, tăcuta mea,
am nevoie şi de speranţă!”
ţi-am spus.

                    XIII

Tu ai pictat ceva,
eu mă miram în gând:
„parcă nu ţi-am spus
că îmi plac formele geometrice!”

Ori,
dacă ţi-am spus

( din neatenţie necesară)

aceasta era
prea departe în spaţiu,
prea aproape în timp.

Infernul roșu. Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Valea iadului

După plecarea doamnei Paulina, doctorul Ticu intră în cortul sanitar; Se aşează în patul pe care la proiectat doar cu gând de-a aţipi măcar câ-teva ore; Prin faţa ochilor închişi, începură a defila soldaţii comandaţi de sergentul Vadim; La ordinul nemernicului gradat, soldaţii se opresc în faţa bordeelor şi fără nici-o eziare îi împuşcă pe deportaţii bolnavi de friguri; Îngrozit, doctor Ticu tresare, pentru ca mai apoi să scuture din capul ră-văşit de un vis atât de urât; Şi aşa mai trecu o bună bucată de vreme po-trivnică; Spre seara care se lăsa indiferentă cu titoiştii bănăţeni, doi bărbaţi şi o femeie care nu întâmplător erau prinşi în ghiarele disperării, intrară în curtea configurată doar de un ţăruş; Cum drumul titoiştilor părea să ducă doar la cimitirul de sub râpa locotenentului Dăscăloiu, deportaţii bănăţeni sfidară moartea cu care erau datori şi se opriră locului.
-Unde sunteţi dom doctor, o început să strige femeia care cu greu îşi mai putea stăpâni plânsul? Veniţ doar o ţâră dom doctor.
-Mă femeia lu Dumnezeu, ordonă cu multă înţelegere unul dintre bărbaţii care o însoţeau, dacă nu vrei să-l sperii strigă mai încet.
-Ce dracu s-o întâmplat mă oameni buni? Iar un caz urgent, întreabă doctorul care tocmai ieşea din cortul proprietate personală?
-Nu te supăra doctore, dar bărbată-miu abia dacă mai respiră.
-Nu ştiu dă ce Dumnezeu, raportă cam peste rând unul dintre titoişti, dar bietu dă el tremură dă parcă am fi în luna Decembrie.
-Aşa-i cum zice vecinu; Amu dacă mi să prăpădeşte bietul om, eu ce mă fac şi cu cine mai trăesc în iadul ista comunist?
-Bine mă oameni buni, iau trusa şi merg să văd ce pot face, hotărăşte doctorul Ticu, după care îngrijorat intră în cortul sanitar. 
Nu după multă vreme, se aflau cu tăţii la căpătâiul bărbatului bolnav; Deportatul bănăţean era la capăt de drum şi viaţă, dar adunându-şi bruma de puteri abia dac-o mai murmurat câteva vorbe.
-Epidemie de friguri, exclamă doctorul care nu întâmplător era cu-prins de o furie pe cât de neputincioasă pe atât de inutilă!
-Mai scapă dom doctor, întreabă şi nu fără motiv întemeiat femeia care disperată izbucnea într-un plâns ce putea să înduioşeze până şi o inimă de piatră? De ce omuleee, de ce plecaşi taman amuuu?
-Nu avem medicamentele necesare, iar soldaţii care ne păzesc doar pentru a nu evada din valea care trebui să ne fie mormânt, nu vor şi nici nu pot să ne ajute; Tu femeie, amu înţelegi de ce nu pot face nimic?
-Cum adică, omul meu va muri doar dă nişte friguri blestemate?
Unul dintre bărbaţi o prinde de braţ pe femeia îndurerată, obligând-o să iasă din bordei; Un alt deportat riscă un răspuns afirmativ şi deznădăj-duit întreabă doar după ce aprinde o lumânare la căpătâiul bietului om:
-Domnu doctor, Dumnezeu de ce nu îl scapă de moartea care vine doar din cauză de friguri? După câte ştiu, bietul om este bisericos.
-Omule, răspunde doctorul care nu întâmplător încerca să ocoleas-că privirea deportatului care cu greu îşi mai putea stăpâni neputincioasa-i furie, fără medicamente va muri şi încă foarte repede.
-Şi noi ce dracu facem domnule doctor? Murim dă friguri şi ţânţari, întreabă şi nu fără motiv unul dintre ţăranii îngroziţi?
-Mă omule, până una alta meri cât mai degrabă la popa Ioan Serafim; Măcar spovedit şi împărtăşit să poată pleca la Dumnezeu.
Îngrijorat părintele Ioan Serafim ajunge cu greu la bordeiul înfrigura-tului deportat şi în faţa gropii care ţinea loc de casă se opreşte doar pen-tru aş trage răsuflarea; Era întâmpinat de doctorul care în timp ce se ridi-ca de pe scăunelul cu trei picioare, încerca să explice într-o manieră care în miez de noapte comunistă părea total nepotrivită:
-Ştiu că nu te simţi prea bine părinte Serafim, dar cum trebui pregă-tit pentru ultimul drum, măcar de-o slujbă să se poată bucura.
-Taică, mai întreabă preotul care pentru a intra în bordei încerca să se cocoşeze, este chiar atât de grav şi nu se mai poate face nimic?
-Este foarte grav părinte, raportă doctorul care clocotea de aceeaşi furie neputincioasă, dar mai grav este că nu avem medicamente.
Părintele Ioan Serafim mai că nu auzise adevărul rostit cu atâta in-dignare de doctorul care fără medicamente nu putea să facă nimic; Cobo-rând în groapa făcută cadou de comuniştii cu mare teamă de revolta bă-năţenilor, preotul abia dacă mai vedea chipul muribundului; Era transfigurat şi de-amu părea lipsit de viaţă; Negăsind rostul şi nici alt motiv care să îl reţină în gospodăria titoistului care de-amu era într-un mare necaz, doctorul iese în drumul plin de gropi şi hârtoape comunisto-securiste; Nu apucă să facă mai mult de câţiva de paşi pe drumul socialismului multilateral dezvol-tat când, vocea bătrânului Frânculescu îl opreşte locului.
-Dom doctor, dar pă unde Doamne iartă-mă te preumbli? Nu dalce-va, dar un bătrân ca mine trebuie să te cate prin tăt satu.
-Păi ce s-o întâmplat nene Frâncu, întreabă doctorul care nu întâm-plător gândea că de vreme ce un bătrân obosit îl cătase pe o căldură su-focantă, ceva se întâmplase? Spune omule şi nu te mai codi.             
-Ce să se întâmple dom doctor? Păi nu să întâmplară destule?
-Te-am întrebat doar pentru că vreau să ştiu adevărul adevărat.
-Dacă nu ai ştiut dom doctor, află dar că nu-i bine să te pui rău cu Paulina, mai ales atunci când îţi ordonă ceva; Amu înţelesărăţ cum şi dă ce vă caut prin tăt satu, întreabă motivat bătrânul Frânculescu?
-Este un ordin mai special? Spune-mi nene şi nu mă mai fierbe.
-Azi încă nu avusărăm parte, dar când o venit, noră-mea s-o apucat de făcut mâncare; Toate bune şi frumoase, numai că furioasă mi-o ordonat să te duc la masă; Amu pricepi cum şi de ce mi se pare musai?
-Atunci să merem nene Frâncu, se declară de acord doctorul Ticu; Aşa cum orice răcan cunoaşte, ordinul se execută nu se discută.
-Apăi de mă tată, ţinu să precizeze bătrânul care în vremea din ur-mă trăise bune şi rele, numai că aşa să spune în armată, pe când amu pare a fi altă mâncare de peşte; Cum veni vorba despre mâncarea fără de care nu se poate trăi, poate n-ar fi rău să ne grăbim o ţâră.                                                     
Îndemnat de foamea care de la un timp nu-i da pace, dar şi de sen-timentele pe care zadarnic încerca să le facă nevăzute privirilor indiscrete, doctorul face stânga împrejur şi spre surprinderea bătrânului care se vedea depăşit de mai tânărul deportat, iuţeşte pasul.
-Mă tată, ia meri o ţâră mai încet; Doar nu-s dă vârsta matale.
-Mă iartă nene Frâncu, dar nu vreau s-o supăr pe doamna care ne aşteaptă cu masa pusă, raportă c-o firavă motivaţie doctorul Ticu.
Animaţi de gânduri şi interese diferite, deportaţii bănăţeni se opresc în faţa bordeiului care ţinea loc de casă; Doamna care zadarnic încercase s-o convingă pe tanti Eliza, se bucura de admiraţia unui doctor flămând; Era o bucurie în haine de doliu, sau o tristeţe în rochie de mireasă, întreabă şi nu fără motiv un spectator venit din vitorul îndepărtat?
-Seară bună doamnelor, salută doctorul care de-acum bănuia cam ce vânt o adusese pe femeie în gospodăria familiei Frânculescu.
-Fii bine venit doctore, dar unde Dumnezeu te-ai ascuns şi din ce pricină, întreabă şi nu fără motiv doamna Paulina Frânculescu? Răspunde domnule doctor, doar nu ţi s-o pus un nod în gât.
-Un pacient era într-o stare foarte gravă şi cum n-avem medicamen-te, am chemat preotul; Măcar împărtăşit să plece în Rai.
Doctorul Ticu încearcă să mai spună ceva, dar prinzându-l de braţ, tanti Eliza întreabă printre suspinele care de-amu veneau din străfundul sufletului chinuit de un demon cu chip de om necreştinat:
-Ce mai faci doctore? Pe băietu meu nu l-ai găsit? Pe Ionuţ, de!                
-Tu Eliză, încearcă s-o liniştească doamna Paulina, cred că pe băiet l-o găsit cineva din satul vecin; Cum deportaţii nu sunt liberi şi în consecinţă nu pot trece de răcanii care îi păzesc, trebuie să ai puţină răbdare şi să în-ţelegi că cel puţin deocamdată nu putem face nimic.
-Tu Paulină, ar fi bine să îl fi găsit cine ştie care gospodar din sătucul vecin; Eu mai că te-aş crede drăguţo, dar Mira lu Boldic dă ce îmi tăt zice să nu-l mai caut pe băietul care numa ce s-o înecat în Mititica?
-Să merem acasă femeie; Şi apăi Mira de care vorbeşti nu cred că l-o văzut pe fiul care plutea pe apa unui râu aşa de liniştit, intervine docto-rul, după care o îndeamnă la resemnarea care s-o salveze.
-Paulină, tu n-ai vrea să-l mai cătăm o ţâră în apa dân Mititica?
-Îl vom căta Eliză, dar uite că s-o înserat şi nu prea mai vedem.
-Ţie ce-ţi pasă? Fi-tu este mereu lângă tine şi n-are cin să-l fure.
Fără vorbăria ce-ar fi însemnat o inutilă pierdere de vreme, doctorul a duce pe biată Eliza la bordeiul mortuar; Înfometat, doctor Ticu revine în mare grabă, dar neavând încotro, aşteaptă mămăliga pe care gazda urma s-o răstoarne în mijlocul mesei care se sprijinea în trei picioare bine meş-teşugite la vremea care din păcate apusese în uitare.
-Tu fată, ia stai locului; Nu dalceva, dar nu-ţi ajunge pe ziua dă azi, întreabă bătrânul, în timp ce adulmeca aburii care unduiau deasupra mă-măligii? Tu nu auzi, sau poate vrei un ordin ceva mai special? 
-Iată c-am gătat, răspunde nora care frântă de oboseală abia dacă se îndrepta, dar aşteptaţi până ce pun pe masă niscai bucate.
După ce se ospătară cu bucatele pe care Domnul le dăruise contra-cost, sora Paulina întreabă cu aceeaşi nedisimulată îngrijorare:
-Domnule doctor, cum vrei să convingem un locotenent idiot?
-Doamnă Frânculescu, nici nu ştiu cum ar trebui să procedăm.
Om cu bun simţit, bunicul se ridică poate mult prea anevoie şi moti-vând cu nevoile fireşti, pleacă îngândurat spre căruţa dormitor.
-Bine domnule doctor, dar cine ar trebui să ştie? Popa Serafim? 
-Paulină, pentru tine sunt tăt un domn? De vreme ce vrei o conversa-ţie între patru ochi cu locotenentul, nu cred c-ar trebui să mă mire un ase-menea respect; Ştiu că n-am dreptu, dar mă tăt amăgesc.
-Amu de ce doctor Ticu? La naiba mă om nerăbdător, numai gelos nu te ştiam, contrează şi nu fără motiv sora Paulina Frânculescu.
-Deşi nu ar trebui să fiu, sunt gelos peste măsură; Alege soră Paulina Frânculescu: Gelozia mea, sau impertinenţa locotenentului Dăscăloiu.
-Bine mă, dar dincolo de gelozie ce altă soluţie crezi că avem?
-N-avem altă ieşire, dar mă înebuneşte gândul că te poţi lăsa murdă-rită numai ca să scăpăm de moartea care oricum ne va pierde.
-Bine mă omule, dar cum să supravieţuim timpului potrivnic?
-Nu ştiu cum soră, dar gândul că idiotul ar putea să te murdărească cu sămânţa-i comunisto-securistă, mă ucide înainte de vreme.
-Pentru salvarea familiei, accept orice compromis; Ai înţeles?
-Cum Paulină, tu te poţi culca c-un nemernic incurabil numai pentru nişte medicamente amărâte? Nu doamnă dragă, nu-s de acord.
-Da mă, dar medicamentele pot însemna viaţa băiatului care meri-tă orice sacrificiu; Asta-i situaţia doctore şi n-avem ce dracu face.
-Doamnă Paulina, vrei să te vinzi doar pentru aţi salva băiatul?
-Bine doctore, dar ce dracu să fac? Cum să-l salvez pe Marius?
-În ciuda riscului, voi încerca să evadez din Valea Iadului şi cu banii rămaşi, cred că voi reuşi să cumpăr medicamentele necesare.
-Ticule, decât să-ţi pierzi viaţa pentru fiul maiorului Radu, mai bine renunţ la demnitate; Este vară şi mintea încă-ţi mai umblă cu sorcova bu-nă doar de sfântul Vasile, ordonă motivată sora Paulina.
-Lăsându-te murdărită, cu ce ochi te vei uita la bietul băiat?
-Şi dacă Doamne fereşte băiatul se îmbolnăveşte şi moare, tu crezi c-ar fi mai bine? Atunci la cine m-aş mai uita domnule doctor?
-Mă copiilor, întreabă socrul care în căruţă trăsese un pui de somn, amu de ce Dumnezeu vă mai ciondăniţi? Iar s-o încurcat treaba?
-Nu ne ciondănim nene Frâncu, dar încă nu ştim cum şi de unde să luăm medicamente pentru boala care nu iartă pe nimeni.
-Doctore Ticu, poate c-ar trebui să apelăm la soldatul Muscă; Atâta cât mi-am dat eu seama şi nu cred că mă înşel, soldatul acela este un altfel de om; Normal doctore dragă, soldat Muscă nu este oltean.
-În lipsă de altă posibilitate putem încerca, dar pentru asta va trebui ca începând cu seara ce vine, să adunăm bani de la deportaţi.                        
-Am şi eu câţiva bănuţi; Din păcate însă, sunt foarte puţini.
-Da mă fată frumoasă, dar amu-ţi aparţine salba de aur curat; Dacă chiar trebuie, putem vinde o mahmudea pă care să câştigăm măcar atâta cât să ne ajungă pentru doftoriile de care depinde viaţa şi rostul.
-Când în joc este viaţa, cum crezi c-aş putea să mă tocmesc?                             
-Prea bine doamnă Frânculescu; Atunci să nu mai pierdem vremea şi să trecem la treabă, intervine şi mai motivat doctorul Ticu.
-Am înţeles doctore, dar astăzi nu cred că avem timpul necesar.
-Cu cât mai repede cu atât mai bine, insistă doctorul care dezamăgit se ridicase în picioare; Doamnă Paulina, eu n-am să mai merg la căpătâiul bolnavilor, doar ca să le urez drum bun în lumea de apoi.
-Atunci să plecăm doctor Ticu, dar să mă îmbrac ca oamenii.
-Mamă, întreabă Marius pe un ton vădit acuzator, iar pleci cu nenea doctoru şi pe mine să mă laşi singur în groapa cu gângănii?

Tristeţi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Petiţie către vremurile odioase

Fragmente

Eu de la naţionalizarea şi etatizarea băncilor 47-48 până azi

Fragmente
Bună ziua
Mă numesc Sorin Andreica şi ar fi o întreagă istorie despre mine de la naţionalizarea şi etatizarea băncilor 1947-1948 până azi (naţionalizare=etatizare) mai ales că tinerii sunt interesaţi de perioada odioasă şi trebuie să ştie, nici eu nu mă consider bătrân pentru că am doar 44 de ani.
Vreau să respect proporţiile între suferinţa foştilor deţinuţi politici şi a descendenţilor, a acelora care nu au avut origine socială sănătoasă şi care au avut partea lor de suferinţă cu toate că zăbrelele noastre erau afară, în aer liber. Cei care cred în esenţă cu ochii înlăcrimaţi, cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină din cartea vieţii a tinereţilor pierdute. Aceşti sfinţi mai înalţi decât istoria (mai înalţi decât istoria, cum bine zicea cineva)sunt şi vor fi pilonii neamului românesc.
Bunicii mei au fost oameni înstăriţi au avut: pământ, o fabrică de cherestea, o batoză, un cazan de fiert ţuică şi o gospodărie cu de toate până în noaptea ce a nimicit toată munca şi sacrificiile făcute de neamul meu prin actul de naţionalizare, legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948 urmată de celelalte legi şi decrete.

1.Maşinile morţii

Îi tot aduna şi-i ducea la poliţia oraşului Viseu de Sus. Bunicul aflase de stigmatizare, oprobriul public şi legarea în lanţuri iar noaptea în care s-a pregătit arestarea de la centru a gospodarilor nu l-au putut lua prin surprindere pentru că era un om iute de picior, ştiind că sunt pe urmele lui era tot timpul într-o stare de hăituială.
Sunetul de alarmă ce se declanşa în sufletul înveninat de prigoană şi mereu în alertă era dat de câinele bunicilor mei care adevereste proverbul că este cel mai bun prieten al omului, acest semnal de alarmă cu ticăitul său lătratul era dat de fiecare dată când se apropiau cei ce cu ură faţă de neamul meu vroiau să-l lege pe bunicul.
Înarmat cu o cergă (pătură de lână) de dimensiuni cât o lungime şi 2 lăţimi de om, sărea peste geamul dinspre apus luând-o la goană încăpuit (speriat) pe munţi şi prin păduri pe unde avea locuri, unde dormea în frig sub pătura frunzelor din pădure iar uneori se mai ascundea cu frică la o căsuţă şi un grajd unde vara cosea fănul. Fiind mai tot timpul dispărut iar bunica neavând nici un semn de la el s-a interesat pe la jandari crezând că-i prins. Răspunsul plin de ură, fiind dominaţi de îndârjeala îndoctrinată a luptei de clasă a fost „unde-i banditul că scot pistolul din sertar şi-l impuşc”. Într-o noapte cei ce cu ură faţă de munca bunicilor şi străbunicilor mei l-au somat şi arestat pentru simplul fapt că era un om gospodar.
La somaţie bunicul le-a răspuns blajin că nu trebuie să-l lege că se duce el singur, aşa a ajuns să fie închis la miliţia din oraşul ce se află în apropiere. Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus la un avocat foarte bun prieten de familie cu bunicii mei, acest om şi-a riscat viaţa, cariera şi familia (care mai târziu prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o parte prin capitală iar o parte pe pământuri străine prin America). Înarmat cu înscrisuri de pe la judecătoria Vişeu şi cu-n întreg arsenal avocăţesc încerca să-l elibereze. În acest răstimp bunicul încarcerat fiind întâlneşte o cunoştinţă care era vizitiu la jandari, cocişul(vizitiul) reuşeşte să-i spună că o să vină după el de pe la giudeţ cu maşini şi o să-l ducă, iar că pe cei care i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare pentru că i-au împuşcat pe câmpuri. Cocişul om de treabă şi cunoscându-l îi spune că atunci când o să apară o să-l scoată prin ocolul (perimetrul sediului) miliţiei la muncă şi o să-l ascundă. Maşinile morţii nu s-au lăsat aşteptate, cocişul se ţine de promisiune şi-l ascunde sub o caleaşcă plină cu gunoi, caleaşcă care era confiscata şi transformată în remorcă de ura luptei de clasă. Nu ştiu cum dar maşinile morţii nu mai aşteaptă (probabil or fi fost pline cu alţi gospodari sau duşmani de clasă) şi pleacă urmând ca să-l ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe la miliţie împreună cu cocişul care-i minte este încarcerat din nou aşteptând speriat şi foarte supărat întoarcerea maşinilor morţii. Ce putea oare să fie în sufletul său ştiind că urma să-l împuşte.
Bunica era aproape tot timpul la avocat acasă insistând şi rugându-l să grăbească lucrurile, apărătorul reuşeşte să pornească judecata şi după numeroase declaraţii reuşeşte să-l scoată printr-o hotărâre judecătorească. Îmi povestea bunica că atunci când l-a aşteptat la uşa postului de miliţie era alb ca varul, cu ochii adânciţi în orbite sclipind de bucurie şi cu bocancii fără şireturi neştiind cum să iasă mai repede. De bucuria efemeră bunica i-a dat celui ce păzea poarta o bucată întreagă de slănină (vă daţi seama ce foamete era în acea perioadă şi care era moneda de schimb). Fabrica era ocupată şi păzită de securişti care nu le permiteau nici măcar să se apropie de ea. Pentru bunici începuse urmărirea, o altfel de urmărire, care să ducă la arestarea lui din nou şi să ajungă să-l ia maşinile morţii, era hăituit şi urmărit tot timpul cu cine vorbeşte unde se duce şi ce face, văzând acestea bunicul mai mult era fugit, ascunzându-se. Foloasele muncii bunicilor şi străbunicilor mei le-au tras comuniştii până în 1962 când fabrica a fost o parte mutată şi alta demolată.
Bunica îmi povestea că înainte de naţionalizare 45-47 au dus-o greu, îmi zicea că atunci când trebuia să dea cotele au încărcat şi transportat la gară o căruţă plină de cereale, dar îi mai lipseau câteva kilograme şi ce să vezi au venit de i-au confiscat de prin casă. Prin alte părţi mi-au povestit că intrau şi luau tot, nu le mai lăsa nimic din toată truda de o vară. Comuniştii erau adevăraţii „Jupuitu” a lui Moromete în perioada cotelor. Toată viaţa lor a fost un chin şi o vrajbă cu prigoana comunistă.
Bunicii mei nu au reuşit să aibe lumină în casă decât prin anii 80-85 iar televizor de abia în anii 90, după revoluţie. Mătuşa mea nu era primită la şcoli pe motiv că nu are origine socială sănătoasă iar părinţii mei au dus-o greu. Bine, veţi spune dvs. că şi alţii au dus-o tot aşa, dar acuma cred că toate convergeau spre o victorie finală a perversităţii comunismului. Câte şi mai câte pătimiri datorate perversităţilor vremurilor care începeau să fie din ce în ce mai odioase şi elaborate de o inteligenţă împrumutată de pe nu ştiu unde care înlocuia închisorile comuniste.

2.Copilăria

Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea printr-o boală cruntă iar dacă nu erau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital eram doar o amintire vagă. Câteva din cele ce mi s-au întipărit în minte din anii copilăriei mele şi pe care le ţin minte, cum ar fi joaca prin spatele batozei care avea un tambur plin de cuie pătrate şi groase, deasupra nişte site la care nu reuşeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele, şi pe care o ascunseseră într-o şură mare în capăt dar care a dispărut şi ea fără a-mi da seama.
Ce m-a mai marcat a fost moartea străbunicii mele şi bliţul unui aparat foto care m-a speriat în grădiniţă germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de duşmani ai poporului eu am crescut la două familii de nemţi dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemţesc. Mergeam lunea şi veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine, el stătea în faţa iar eu în spatele lui şi când dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu unsoare şi cu boia era la ordinea zilei. Părinţii mei şi-au tras mult de la gură ca să pot învăţa germana.
Pentru că erau aproape tot timpul la servici am mai crescut şi cu bone care ne-au umplut de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata ajungea atunci când nu se mai putea face nimic pentru că odată ajuns acasă era epuizat.
În şcoala germana am învăţat să cânt la flaut da nu prea mult „Alle meine Entchen” (toate gâştele mele) şi cam atât. Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea romana, emisiunea în limba germană, înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul colegiilor şi m-a dus printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o în tabără la Vartejul Bucureştilor când am participat la emisiunea şapte ori şapte, tot la televiziunea romană-parcă mai era alta-când după emisiune mă prinde cineva şi mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu eram doriţi nicăieri. Toată viaţa mea am fost un taciturn construind un monument al tăcerii oculte.
Nu ştiu de ce dar parcă eram ciumat sau aveam lepră, prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbători de naştere iar eu nu eram invitat cu toate că îi vedeam cum vorbesc faţa de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu vă daţi seama ce durere sufletească aveam şi cum mă simţeam de marginalizat, cred că le spuneau părinţii să mă evite.
Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de tenişi să joc fotbal şi care mi da. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă descalţă de mă lăsa-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la două străzi de casa mea şi aproape de centru, să fi văzut ce fugă, desculţ numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine, veţi zice că şi alţii au avut păţanii din astea şi aveau origine socială sănătoasa, dar durerea sufletească n-a avut-o nici unul cum am avut-o eu. Cu tot respectul faţa de cei ce citesc şi respectând proporţiile, dar cred că cei de teapa mea „pleava şi drojdia societăţii ” cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înţeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care acuma îl realizez este momentul când am fost dus cu şcoala să vedem o fabrică de cherestea să ni se arate un gater cu rotile de transmisie şi cu volanta ce se afla sub podea…, parcă cineva mi-a făcut o poza-aşa o fost sau este şi al vostru.
Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea odiosului ziua de naştere iar la aniversarea de 18 ani când am cheltuit aiurea 800 de lei pe jocuri cu maşinuţe (ca să se justifice urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci primită de mătuşa mea care m-a căutat toată ziua prin Timişoara făcându-şi griji de dispariţia mea şi care vroia ca pe acei bani să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când mă întorceam spre casă îmi arde o palmă de o ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta mea pe lângă dar am primit o palmă, de data asta de la mama.
Cam atât a fost cu aniversările mele în afară de un episod pe când eram în clasa întâi, când străbunicul meu mi-a ţinut ziua doar în familie şi pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul trei la secţia germană, care locuia într-o casă boierească cu uşi şi camere înalte având o terasă plină de muşcate pe pervaze de îţi era mai mare dragul să stai vara şi de unde se vedea vârful unui munte ce veghea ca un martor al oropsiţilor, fărădelegilor şi nedreptăţilor.
Casa a fost naţionalizata şi dărămată ca să construiască o clădire rece de betoane să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbuşirea adică propăşirea unei lumi utopice în minele dintr-o localitate limitrofă.
Fiind bun prieten cu aproape toţi evreii în perioada interbelică şi cărora le împrumuta bani tot timpul ca un mic bancher, care dormea iarna-n frig şi mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o”scatuie”cutie pe care o ţinea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scară puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el era foarte bătrân şi scatuia era plină de pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coadă de mătură mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar şi plin de ură.

3.La capătul lumii

Bunica îmi povestea că străbunicul a fost în primul război mondial până la capătul lumii unde a stat 8 ani în lagăr -prin câte a trecut-. „Războiul îi tragic şi absurd” spunea marele scriitor Camil Petrescu.
Stând pe cuptiori -cuptor cu vatră- cu o cergă pe picioare într-o linişte monumentală asculta atrocităţile tragicului şi absurdului. Tristeţi relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulţi nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii erau folosiţi pe post de călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoţi în sutane care erau hăituiţi, adunaţi şi legaţi mai rău decât animalele. Prizonierii erau obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul de sub picioare era împins de ciuma de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare şi mai tare distrugând toată cultura generaţiilor de-a rândul. Până la ciuma roşie era unul dintre cele mai credincioase şi evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile şi palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ţinut prizonier ducând o viaţă cumplită de supravieţuire. În al optulea an se întoarce bolnav şi sleit de puteri doar printr-o minune.
În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei în timpul nazismului dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit sfârşitul. Familia mea a fost prietena cu evreii generaţii de a rândul. Străbunicul era foarte bun prieten cu primarul Ştrifundă un mare erou al luptei de clasă care a fost prigonit prin munţi, luptând împotriva urii şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane utopice iar împreună au fost la Alba Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani.

4.Liceul

Acuma realizez că perioada cea mai învolburată a vieţii mele era cea din liceu şi parcă cu predilecţie pentru această etapă a vieţii cum de altfel am observat că în anii 80 s-a întâmplat ceva, las istoricii să clarifice, ceva ce i-a determinat pe îndârjiţii vremii să ascute lupta de clasă să fie mai persuasivi devenind mai elaboriosi în a încerca rezistenta umană, în ai persecuta pe duşmanii de clasă şi ai prigonii cum bine zicea cineva.
Toată viaţa am fost un om credincios iar de multe ori în perioada asta mi-am pus întrebarea despre ceea ce susţineau şi susţin unii oameni de ştiinţă ca universul este infinit.
Să fie oare infinit, nu exista aşa ceva, infinit este ceva care nu se termină niciodată, nu se poate să nu aibe un capăt în afara faptului că poate fi o sferă, galaxia noastră, dar atunci şi acestă sferă trebuie să fie mărginită de ceva, poate de o altă galaxie şi tot aşa. În afara universului poate să nu existe nimic dar şi acel nimic trebuie să fie ceva cât de puţin. Răspunsul pe care mi l-am dat este că există Dumnezeu ca numai El a putut crea lumea, pământul, universul şi Big-Benul. Mă întrebam cum se poate ca, creştinismul şi mahomedanismul să aibe identic două persoane Dumnezeu cu fiul sau Isus Cristos şi să aibe o carte sfântă Biblia iar la arabi, cu tot respectul faţă de credinţa lor, să-l aibe pe Mohamed şi Alah având cartea sfântă şi foarte respectată Coranul sau că Biblia să fie în mare parte asemănătoare în mai multe colţuri din lume. Aproape toţi de pe glob au ajuns să se închine cuiva de-a lungul vremurilor(mai puţin comuniştii), budiştii să se închine lui Buda, grecii la început se închinau zeilor, adepţii darwinismului se închinau şi se închina ştiinţei cu toate că şi ei petrec bucurându-se de sărbători (comunistii nu aveau sărbători) sau cum afirmau şcolile filozofice chinezeşti Kun Fu Tzu sau Lao-Tzu ca lumea s-a format din cele patru elemente apa, focul, lemnul, pământul şi metalul sau confucianismul s.a.m.d.(şi tot comunişti sunt) Mulţi vor zice că nu puteau să-şi explice fenomenele naturii şi se închinau unei fiinţe supranaturale, dar chiar aproape toţi de pe glob să ajungă să se închine numai comuniştii nu(zic eu acuma). Las oamenii mai competenţi în ale religiilor să clarifice eu mi-am spus un crez al meu că există Dumnezeu. Doamne apără şi ne păzeşte. Uite aşa în această perioadă am stat şi am cugetat fără a avea pretenţia că voi deveni filozof.

5.Urmărirea

Perioada din liceu a marcat începutul urmăririi mele efective după un eveniment care mi-a marcat viitorul. Într-o zi de vară aud gălăgie în faţa liceului, curios mă duc şi eu, când ajung acolo văd un profesor urcat pe acoperişul instituţiei pe care îl cunoşteam din vedere, lume multă adunată, prin preajma două boxe mari scoase în faţa casei de cultură care mergeau cu putere ca să nu se audă ce zicea, ca să-l bruieze.
Nu stiu cât am stat pe acolo dar am plecat înainte de a se sfârşi. Într-o zi după acel manifest de nemulţumire spus cu curaj pe acoperişul liceului împreună cu un coleg de an mă îndreptam spre casă, în drumul nostru prin parc zăresc în faţa unei bănci câţiva colegi din clasa lui iar pe bancă pe acel profesor pe care îl văd acum aproape cărunt, spunea ceva, nu mai ştiu exact ce dar parcă era ceva filozofic. Mă opresc, stăm câteva minute şi apoi plecăm. Era aşa de cărunt, cum o putut încărunţi aşa de repede prin ce coşmaruri o fi trecut. Nu trece mult a doua sau a treia zi sunt chemat din clasă la director, îngrijorat şi speriat la culme oare ce am făcut, ajung acolo şi intru, în locul directorului era o persoană pe care nu o cunoşteam era de pe la comenduire…
Ăsta a fost unul dintre momentele fatidice ale mele unul din multele care au urmat…
După acest refuz mă simţeam urmărit iar frica de la acea întrevedere persista, de fapt nici eu nu mai ştiu ce simţeam dar că sunt urmărit şi evitat de toţi simţeam tot timpul. Nu mai ştiu exact cât a trecut după acest eveniment că ajung să fiu bătut şi băgat în spital cu o cicatrice la buza de sus de un oarecare nume de marinar pe care Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească-n pace. Mai târziu când am mers în armată acel individ de la comenduire, îmi dau seama de abia acuma, mi-a pus o vorbă bună să ajung la vreun diribau (construcţii cfr) că era de faţă, dar nu i-a reuşit că parcă o mână nevăzută m-a salvat (soarta avea alte planuri cu mine mult mai învolburate). Într-o zi stam pe bancă cu un coleg şi îl văd cu coada ochiului pe acel personaj de la comenduire cum trece aproape de mine chiar în spatele meu ca să audă ce vorbesc, mi-am dat seama după modul cum se fofila că mă urmăreşte. Eram evitat de toţi şi mă simţeam aşa de marginalizat parcă trăiam pe o insulă pustie. Tot pe marginea prăpastiei eram.
Ce să vă mai zic că după acel eveniment parcă aveam o lepră şi o ciumă mai mare de mă evitau toţi mai abitir decât înainte, nu mai aveam cu cine să ies iar aproape toţi mă priveau cu răceală ferindu-se de mine şi eram mai tot timpul singur.
Nu trece mult şi-mi fac analizele pentru că nu mă simţeam prea bine, mă dureau incheieturile şi oasele. Medicul mă internează şi-mi pune diagnosticul de reumatism poliarticular începând să-mi dea un tratament cu aspirine şi-mi prescrie 10 tablete deodată ca apoi să scadă doza. Când aud îmi zic în sinea mea ca ăsta vrea să mă distrugă cu atâtea aspirine(să-mi mănânce pipota, cum zicea cineva pe atunci). Nu ştiu dacă se prescriu atâtea aspirine deodată pentru un tratament dar speriat cum eram şi simţeam că mi se doreşte ce-i mai rău mă fac că le iau şi pe urmă le arunc fără să mă vadă nimeni…
Începeam să am coşmaruri, mă visam într-o cuşcă cu două laterale de gratii şi ce mă mai speriam, ca apoi să mă trezesc şi să mă rog la Dumnezeu, rugăciune care mă liniştea putând adormi. Spaima era mare pentru că mă simţeam urmărit iar când eram foarte obosit din cauza stresului şi mai târziu din cauza epuizării muncii în fabrică visam că duc în braţe bolovani care erau aşa de mari că de abia reuşeam să-i port şi ce mă mai durea buricul că a doua zi nu eram bun de nimic. Uneori în timpul liceului mă visam în închisoare în faţa celulelor şi mă speriam aşa de tare în somn că nu stiam ce se întâmplă cu mine iar de multe ori trezindu-mă din coşmaruri mă puneam în genunchi şi mă rugam îngeraşului meu,

„Înger,îngeraşul meu,
roagă-te la Dumnezeu,
eu sunt mic,tu fă-mă mare,
eu sunt slab,tu fă-mă tare,
totul locul mă păzeşte,
şi de rele mă fereşte”

-reuşind ca după un căscat să adorm,aşa treceau nopţiile cu spaimă şi cu chin-
În perioada liceului ca şi mai târziu ascultam la radio Europa Libera dar de cele mai multe ori ascultam Vocea Americii, parcă îmi plăcea mai mult si ce mai butonăm eu să reuşesc să prind postul pe calea undelor, dar se auzea cu mare greu la radioul pe care-l aveam noi şi eram atent la ce oră începe emisiunea în limba româna ca a doua zi să pot să ascult din nou, îmi plăcea…

6.Armata

Armata pentru mine a fost una dintre cele mai grele etape ale vieţii. În prima zi când am ajuns la cazarmă am fost duşi la tuns şi daţi cu un praf al cărui rost nu-l ştiam. Când mă tundea frizerul m-a cuprins ” o tristeţe iremediabilă ” – vorba lui Topărceanu – care mă însoţit aproape tot timpul, tuns la zero mă simţeam foarte, foarte supărat, ca un deţinut. În primele zile eram mai mult pe la sanitari pentru o deviaţie de sept care trebuia cauterizată. În perioadă (în primele luni de armată) făceam o instrucţie epuizantă iar pentru mine era ceva mai mult parcă eram predestinat să fiu batjocora ” căprarului comandant ” in Şorogari pe variantă (loc de instrucţie) unde curgea Calcaina, o apă murdară de sudoarea instrucţiilor fără rost şi care năvălea lin de parcă ar fi stat pe loc.
Fiind toamnă sufla un vânt rece de-ţi îngheţau oasele iar un căprar cu nume de erou de roman mă „simpatiza”. Când eram pe câmpul de instrucţie mă lua separat şi bătându-se cu palma aproape tot timpul peste picior lângă fesă îmi zicea „pas aici” si mă alerga la un copac izolat căruia îi spunea „copacul lui Crăciun” batjocorindu-mă în aşa hal că trebuia să fac ceva ca să scap. De atâta batjocoră începusem să-mi zgârii un oscior proeminent din nas ca să-i arăt că-mi curge sânge şi să nu mă mai oropsească atâta să pot să stau deoparte să mi se oprească şi să mă lase-n pace. Pentru mine instrucţia era foarte, foarte grea. Tot în această perioadă am fost dat afară de la UTC pe motiv că mi-am pierdut carnetul, ce m-au mai criticat făcându-mă de ocară în faţa tuturor iar eu pluteam în ruşine şi-n frica de ce oare o să mi se mai întâmple (erau foarte versaţi în astfel de taine). Uite aşa am ajuns să fac armată fără să fiu al partidului, scriam pe o poză pe care am trimis-o din armata „multe salutări dintr-un lăcaş al exigenţei determinat de reguli = care nu mă vor schimba destul de mult = ”
-ca în poză să arăt de parcă am înghiţit o mătură-
Tot în această perioadă am fost duşi să facem trageri într-un poligon din altă localitate, din târgul ieşilor am trecut în Botoşani şi ca să ajungem la poligon din Hârlău până la Copălău trebuia să trecem prin comuna Flamanzi, oraş acuma, pe care l-am străbătut cu autobuzul foarte greu crezând că nu se mai termină, atâta de mare şi de lung era de te cuprindea o stare ca atunci când te grăbeşti la o întâlnire şi autobuzul mergea de parcă sta pe loc. Trecând pe acolo mi-am adus aminte ce-a păţit Didina pe ogor în romanul Răscoala scris de marele romancier Liviu Rebreanu. Ajuns la poligon nu am fost lăsat să trag nu ştiu din ce vari motive, ce prostie să faci sute de km şi să nu te lase să tragi, apoi ajung să stau trântit lângă un gard de oboseală şi nesomn iar afară era un frig de-ţi clănţăneau dinţii, numai o minune a făcut să nu mă imbolnăvesc…
Fiind la şcoala de gradaţi am avut parte de o instrucţie căprărească – iar eu am avut parte de o pregătire în plus- şcoală pe care nu am reuşit să o termin pentru că am fost trimis la lotul sportiv al grănicerilor deoarece eram legitimat la o echipă de fotbal juniori din divizia C, echipa de fotbal la care nu am stat prea mult pentru că eram moale.
La lotul sportiv am ajuns să joc volei cu toate că legitimaţia era la fotbal iar voleiul era sportul pe care-l făcusem doar în liceu. Nu zic eu la nimeni nimic şi rămân la lot, nici nu ştiam măcar pe ce lume sunt. Fiind la lot aveam ordin să ne deplasăm la Rădăuţi în cantonament pentru ca să ne pună să alergăm pe hipodrom cu bocancii într-o zăpadă de o jumătate de metru. Într-o zi ce păţesc, vreau să mă duc să iau nişte lapte de la magazinul din apropiere, nu ştiu cine m-a prostit, când să ies mă ia cel de la poarta ducându-mă la comandant spunând că vreau să fug din unitate, ce minciună şi ce nedreptate iar comandantul mă scoate în fata sportivilor arătându-mă cu degetul ca să mă dea exemplu trimiţându-mă la arest. În faţa tuturor sportivilor din lot mă cuprinde un plâns din tot sufletul pentru că eram neîndreptăţit, câtă ruşine am îndurat de nu pot exprimă-n cuvinte. La arest n-am ajuns că m-am prefăcut că mă doare gâtul, că am amigdalele mărite şi că sunt răcit. Reuşesc să scap da ruşinea a rămas iar după această nedreptate nu am mai ieşit nicăieri. După pregătirea de la Rădăuţi Bucovina ne-am întors iar la Iaşi…de la Bucureşti…
Dar am scăpat şi de data asta. Ajung la Şighet şi nu mi-a mai pomenit nimeni nimic parcă cel care răspundea de noi uitase că nu mă lăsase decât cu o jumătate de gură la Baia-Mare să joc volei cu echipa oraşului. Nu ştiu cum se face că un zvon spunea că sunt băiatul primarului, era doar o asemănare de nume, şi aşa am scăpat ca să nu fiu pedepsit că m-am dus să joc cu echipa care m-a rugat neavând jucători. Ştiu asta pentru ca mai târziu cel care răspundea de lot la cererea făcută să rămân la Sighet să fiu mai aproape de casă îmi zice că de ce nu i-am spus că sunt băiatul primarului – tac eu şi nu zic la nimeni nimic că poate mă lasă mai aproape de casă -da ce să vezi, nu numai că nu m-a lăsat dar ma trimis unde a înţărcat mutul iapa, prin Moldova într-un cătun uitat de toţi şi de toate, departe de lume şi de viaţă.
La punctul de grăniceri unde am fost trimis comandant era unul care a fost, cred eu acuma, mutat disciplinar. Era de al meu. Ajung să mă împrietenesc cu el şi o ţineam tot într-un chef, mergeam cu şareta prin satele învecinate pe la nunţi şi întreceri de volei, chefuiam de toţi întrebau că cine suntem. Eu eram vizitiul şi galopam cu calul cântând de ziceam că pentru noi îi sfârşitul lumii, dar îi dădeam zahar cubic şi mă mai împăcam cu el. Ce să vă zic, mă înţelegeam foarte bine cu comandantul punctului şi cred că acesta a fost motivul că mă pune la magazia de alimente. Aici sunt cuminte şi nu fac nici o boacănă, mai călăream eu calul dar nu-mi plăcea decât când galopam la vale…
Am fost catalogat ca limbut-zicea cineva cu atâta ură de îi venea să te bage-n pământ „îţi rup gura de…” când eram pe cal călare. Cred că mi se mai trage şi de când i-am zis cultul personalităţii odiosului ca orbul găinii când eram în liceu…
Într-o zi când făceam pază pe frontiera cu toate că eram la magazie să vedeţi ce păţesc, mă întâlnesc cu o fată faină, blonda cu un trup vânjos cu care mă opresc la o vorbă, vorbim noi ce vorbim şi ne dăm întâlnire pe a doua zi. Fiind învoit mă pregătesc să ne întâlnim, mă dichisesc, mă aranjez şi mă duc în satul în care locuia. Când ajung la locul în care ne-am înţeles stau şi o aştept puţin iar apoi o văd cum iasă pe poartă şi aruncă un lighean de apă pe mine.
Noroc că nu era nimeni prin apropiere să mă vadă, rămân perplex şi o iau cu coadă între picioare spre punct, ajuns la punct şi trăgând o minciună mă duc să mă schimb. Mai târziu aflasem că era bolnavă, cum de nu mi-am putut da seama, s-au m-a minţit acea persoană că are păsărici la cap, în fine nu m-am mai întâlnit cu ea şi m-am lecuit să încerc să ies la „randevu” cu fete de pe acolo. După câteva săptămâni fiind în paza mă întâlnesc cu o şatră de ţigani pe malul prutului, mal unde-mi plăcea mie să stau tot timpul şi ce să vezi, numai ce mă opreşte un ţigan de era bulibaşa sau nu că nu aveam de unde să ştiu şi-mi spune dacă vreau să-mi ghicească o ţigancă bătrână-n palma. Începe ea să încerce să-mi ghicească numele şi spune la nume dar pe al meu nu-l nimereşte, numai ce văd ca ţiganul se enervează de scoate fum pe nas şi pe urechi apoi o trimite pe ţigancă de acolo iar eu îmi văd de drum. Pe când mă îndepărtam numai ce aud ţipete de femeie bătrână, ce îţi este şi cu ţiganii, încurcate sunt căile domnului.
Aveam şi un secretar de partid care mai târziu am aflat că tot umbla cu strâmbe pe la comandantul de companie despre mine şi comandantul punctului ca aşa, că am făcut, că nu ştiu ce, măcar de spunea ce era adevărat dar numai şi numai minciuni, nedreptatea era la ea acasă ( telefonul de la partid funcţiona ). Înainte cu 6 luni de a mă elibera, luni ce nu erau sigure că se tot zvonea că se prelungeşte armata la 1 an şi 6 luni sau că se micşorează la un an, sunt chemat la comandantul de companie care îmi dă o veste de mă năuceşte. Mai târziu aflu că cei care erau mai aproape de liberare (lăsare la vatră), adică cei încorporaţi înaintea mea cu 6 luni erau trimişi pe la Cooperativele Agricole de Producţie la munci patriotice. Leatul(ciclu)incorporat înaintea mea, se zvonea, că era ultimul care mai mergea la munci agricole şi le lipsea unul la număr(cam asta făcea mai mult armata pe atunci)
Leatul meu nu mai era dus din nu ştiu ce motive iar cei plecaţi la munci patriotice au avut parte de un pifan(cei cu un leat mai mic ca ei)adică pe mine. Nu ştiu cum se face că după vorbele spuse de secretarul de partid la care comandantul de companie a aplecat urechea şi având o obligaţie sau nu mai ştiu ce mă expediază în locul celui lipsă la munci patriotice (secretar de care eram acuzat pe nedrept mai târziu că am vrut să-l bat şi despre care aflu tot mai târziu că a stat în spatele propunerii de a am trimite)
Ajung eu mai târziu acolo la C.A.P. şi văd că suntem cazaţi în nişte grajduri de vite ce erau văruite în alb cu paturi de lemn şi cu saltele de armată fiind cam câte o sută în acele aşa zise dormitoare.
Simţeam un parfum de sudoare şi de picioare de îţi venea să ieşi afară să dormi sub lumina lunii. Cu toate că era vara iar geamurile mici de grajduri fiind deschise larg nu puteau face faţa danfului (mirosului) cu care ajungeai din cauza epuizării să te obişnuieşti.
Începe munca la tăiat de porumb şi ce mai tăiam eu, dă numai câte unul în rând, lăsând să cadă pe umăr câte-o tulpină până se adunau mai multe de chinul era mai mare decât munca. Trebuia să stau ore-n şir aplecat şi să tai cu secera fiecare tulpină ajungând să fiu epuizat deoarece înlocuiam maşinile de cules şi tăiat porumb.
Nu mai ştiam ce să fac să scap de la munci patriotice şi încep a mă preface că mă doare o măsea.
Cu foarte mare greu mă trimite la infirmerie în Botoşani unde mă internează trimiţându-mă prin oraş pe la radiografii, nu prea ştiam de capul meu ce şi cum dar aveam puţina infecţie iar durerea încă nu apăruse.
Reuşesc să stau în infirmerie şi să nu onorez muncile patriotice aproape până la sfârşit când mă întorc la companie. La infirmeria batalionului unde eram cazat, să zic aşa, mă împrietenesc cu un sanitar care (zilele astea am aflat)era pocăit adventist şi cu care m-am înţeles foarte bine, era tot un nedorit de teapa mea (zic aşa pentru ca cultul adventist era scos în afara legii )aşa că era de al meu. Nu m-a putut ajuta aşa că m-am prefăcut în continuare că trebuie să fac rezecţie la dinţi din cauza infecţiei reuşind să stau acolo fără să mă trimită nicăieri că apoi să ajung iar la punctul de grăniceri. Comandantul era schimbat, era mai rece cu mine dar încet, încet timpul trece şi ajung la liberare. Bucuroşi că s-a terminat armata ne trimite la companie ca de acolo să luăm autobuzul până la tren, era un frig şi o chiciură iar un vânt sufla cu o putere de-ţi biciuia faţă până ţi-o învineţea.
Ajunşi acolo îl văd pe comandantul de companie ca se uită lung la mine şi că mă cheamă la el trimiţându-mă la tuns ( aşa de mult ţineam ca părul să-mi fie mai mare, să fiu şi eu frumos, să mă placă fetele) .”Un …..(comandant) nervos şi foarte slab la constituţie în zadar vrea să….”(vorba lui Toparceanu) mă batjocurească. Încep să încerc să-l păcălesc ducându-mă la frizer şi îi spun să-mi ia puţin, foarte puţin din păr ceea ce şi face ca apoi să mă duc la un lighean cu apă să-l ud şi să-l apăs tare, tare să nu se vadă că nu l-am tuns. Mă învârt eu pe acolo ca apoi să ne scoat-n faţa zicându-ne vrute şi nevrute, nu l-am băgat în seamă că supărarea mă domina (aveam o durere în suflet că mă simţeam batjocurit, nu pot să acuz dar telefonul de la partid funcţiona) Spaima că mă timite din nou la tuns era foarte mare, fiind ultimele minute de oropseală cu el şi vroiam să rămân cu păr pe cap. Reuşesc să scap păcălindu-l, s-au luându-se cu alte treburi când ne-au scos în faţă a uitat de mine.
Tata trimis de mama mă aştepta într-o localitate nod de cale ferată ca să nu mă îmbăt şi să nu cad sub tren că se mai îmbătau de bucurie cei care se lăsau la vatră. Plecăm din acea văgăună uitată de timp şi de toate iar pe drum ce păţim, trebuia să trecem un deal destul de abrupt iar chiciura şi vântul tăios a format o pojghiţa de gheaţă de nu mai putea urca autobuzul. Ne dăm noi jos şi începem a împinge la autobuzul liberării noastre iar după mult frig şi oboseală reuşim iar eu am ajuns cu bine la tata după ce am mai schimbat un tren. Fiind în accelerat mă uit după secretarul de partid şi îi arunc o privire de se piteşte mai bine în compartimentul lui călduţ (credea că vreau să-l bat, dar nu mi-am murdărit mâinile cu aleşii partidului) iar eu am rămas pe coridor până ce am schimbat trenul spre casă.

7.Acasă la mama

Ajuns acasă – cu mama mă înţelegeam ca şoarecele cu pisica – mă hotărăsc să dau la facultate şi mă apuc de învăţat. Unchiul meu era foarte bun la matematică şi la fizica iar eu vrând la început să dau la facultăţi unde se cerea această materie a fost rugat de mama să mă mediteze, ceea ce a şi făcut. Mătuşa mea care locuieşte în Timişoara şi faţa de care am un respect deosebit pentru că m-a primit pe vremea odiosului în casă şi împreună cu unchiul meu au acceptat să încerce să mă pregătească pentru admitere. Mătuşa mea a ţinut mult la mine şi mai ţine iar eu îi sunt foarte îndatorat faţa de tot ce a făcut pentru noi cu toate că atunci când eram mic mă speria trăgându-şi un ciorap de nailon pe cap, jucându-se cu mine în casa străbunicilor mei unde a crescut mai mult şi care le era tare dragă. Uneori mă făcea să plâng ducându-mă la şcoală cu ea unde era suplinitoare pentru o perioadă scurtă de timp. Acolo mă punea în prima bancă de nu ştiu ce se întâmpla cu mine că mă apuca o ruşine şi un plânset de trebuia să mă scoată pe hol. Mă certa şi mă pedepsea că mâncam văr de pe pereţi de tot timpul trebuia să umble după mine să vadă ce fac. Toate acestea mă amuză acuma când mi le aduc aminte.
La matematică nu eram bun de nimic, nu se prindea de mine da nici eu de ea pentru ca această materie foarte grea era departe de mine. Cât se mai zbătea unchiul meu să-mi intre ceva în cap şi cât se mai necăjeau dar eu tot botă şi tufă de Veneţia eram.
Noţiunile elementare şi problemele mai simple care erau sub baremul intrării la facultate le pricepeam şi cam atât…
Tot aşa la anul mă pregătesc să dau din nou, dar acuma nu mai dau la facultate ci la o şcoală de maiştri militari de aviaţie la Mediaşi. Mă trimit ai mei cu eforturi foarte mari încă cu câteva săptămâni înainte de examene să iau ore. Fiind cazat la un hotel din centru, cine era ca mine singur într-un hotel îngheţat, în care mă încălzeam alergând după fete dar mergeam şi la ore. Vedeam că profesorul meu era mulţumit că reuşeam să pricep exerciţiile şi cred că era sigur că o să reuşesc. Vine examenul scriu, rezolv exerciţiile şi sunt bucuros, dar ce să vezi, când se dau rezultatele mă văd primul sub linie, ce supărare pe mine şi ce ruşine. Fac contestaţie şi mă revolt ca apoi să aştept rezultatul în care se recalculează lucrarea mea. A doua zi mă cheamă să-mi arate de ce m-au picat, când intru pe hol îl văd pe secretarul de partid, un ofiţer între două vârste foarte gras de rău ce o ducea, că-mi râde-n nas de nu realizez eu atunci ce se întâmplă cu mine şi intru să-mi arate lucrarea. Nu ştiţi dvs cum nu ştiu nici eu dar aşa prosteala cum m-a prostit, cum mă minţea prinzându-mă de obraz arătându-mi ca albul ii negru şi negrul îi alb n-am pomenit. Aşa am ajuns acasă să ştie toţi în oraş că am picat primul sub linie (la noi era o mare mândrie să intri la o şcoală darămite la o facultate). Da ce să-i faci aşa a fost să fie iar ai mei m-au trimis la muncă. Uite aşa am ajuns să muncesc ca şi muncitor necalificat, cu toate că am făcut liceul, ajungând să-mi câştig banii la munca cea mai de de jos şi cu toate că ai mei au făcut eforturi uriaşe ca să pot să învăţ germana iar mai târziu să intru la o şcoală sau la o facultate. …

8.Fabrica

Uite aşa era viaţa mea ajungând să lucrez muncitor necalificat la fabrica de mobila din oraş cu toate că aveam calificarea şi diploma de bacalaureat de mecanic maşini şi utilaje. Ajung eu în fabrică şi să caut pe cineva pe acolo, tot aşa căutând mă întreabă un maistru că cine sunt (norocul meu sau ghinionul era că soţia acelui maistru a fost colegă cu mama) aşa ajungând să mă ia la el în echipă, omul mi-a vrut binele nu ştia despre mine multe iar mai târziu a fost schimbat venind un neamţ în vârsta a cărui ginere lucra acolo şi care se uita la mine mai să mă bată tot timpul de nu ştiam ce are cu mine. Aici ajung să lucrez cu un alt neamţ care a avut probleme, nu ştiu ce acuzaţii „penale” sau nepenale iar tot ce lucram aveau tarife hilare fiind migăloase de trebuia să stăm de multe ori după program să terminăm, ca de când cu problemele din liceu nu-mi mai mergea nimic. Nu reuşeam să ajung într-un loc mai bun.(mocoşeala era la ea acasă) Plătiţi puţin şi fiind moi amândoi (de mobila migăloasa ce trebuia să o facem) ne dădea să montăm corpuri ce aveau tarife de manoperă foarte mici că am ajuns să avem cele mai mici salarii.
Într-o zi îl văd pe cel de la comenduire pe acolo, nu ştiu ce căuta, dar m-am prefăcut că nu-l văd si mi-am văzut mai departe de treabă sau o fi vrut să-l văd ca să mă intimideze şi să mă sperie plimbându-se fudul prin fabrică. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace că am auzit ca plecat la cele veşnice.
După câteva zile fac ce fac şi ating cu amândouă mâinile o priză de mă trânteşte de pământ de numai o minune mă face să scap cu viaţă, picioarele erau în aer iar spatele ca un glonţ s-a îndreptat spre pardosea de am rămas năuc şi fără răsuflare. Nu era nimeni la acea oră când eu trebuia să rămân peste program să-mi termin norma sau ce aveam de făcut să-i pot ajunge pe ceilalţi din celelalte echipe. Am scăpat dar spaima a rămas. Nu ştiu dar cred că firele sau cam încurcat pe la priză iar eu o duceam înainte cu chinul şi cu batjocora de pe la toţi pe acolo. Eram o persoană Non Grata, pentru mine totul era tabu iar după o vreme îl văd şi pe băiatul profesorului de istorie pe acolo fiind la ambalaj, dar n-a rezistat mult şi a plecat. Mai târziu am auzit că încercase să fugă din ţară şi câtă dreptate avea…

9.Şcoala

Nu reuşeam să mă acomodez…
Timpul în spatele gardului de la care mă uitam cu jind la cei ce erau în partea cealaltă pentru mine parcă stătea pe loc…
Nu după multă vreme cunosc câţiva prieteni cu care m-am întâlnit la cineva acasă iar mai târziu aflu că cineva dintre ei vroia să fugă din ţară. După acele întâlniri simţeam pe cineva în urma mea iar într-o zi tot aşa sărind gardul văd pe unul de la comenduire pe acolo că se apropie de mine şi era aşa de aproape ca mai să pună mâna pe mine dar îl observ că eram obişnuit să-i văd încă de pe vremea liceului, dar îi mai „driblam” (parcă eram telighidat, tot vroiam să merg în oraş să mă întâlnesc cu acei prieteni, unuia îi ziceam „mobidyc” cu care mă înţelegeam mai bine)…
…şi i-am păcălit pe urmăritori băgându-mă într-o budă (scuzaţi expresia) colectiva până ce au trecut de mine, apoi am ieşit şi am luat-o în sens opus până la şcoală. Toate astea câte s-au adunat iar pe deasupra şi pentru simplul fapt că cunoscusem pe cineva care vroia să fugă din ţara erau motive care duceau la umplerea paharului meu. Intuind eu ce se întâmplă n-am mai călcat pe acolo dându-mi seama sau m-au făcut să-mi dau seama că erau pe urmele mele şi că-mi purtau grija exmatriculării din vari motive încă de la început pentru că nu eram dorit, aveam presimţiri iar spre deosebire de celelalte episoade de data asta nu l-am văzut pe secretarul de partid pe aproape. (aşa o fost să fie să ajung într-o prăpastie cât mai adâncă)…
Aşa au continuat cu urmărirea mea, când ieşeam din şcoală îi simţeam tot timpul în urma mea, uneori mă şi intimidau. Câteodată îl vedeam pe câte unul îmbrăcat în ţinuta lor fudulă cum trecea pe lângă mine făcându-mă să am presimţiri şi mă cuprindea o frică pe care nu am cuvinte să o descriu…
Eram în corzi. Într-o zi fiind în practica dinainte de absolvire mă duc până la mătuşa mea la Timişoara care lucra la spitalul judeţean la cabinetul de Planing Familial să cumpăr verighetele pentru nuntă pe care o stabilisem la două zile după ce ajungeam acasă de la şcoală. Să-i fi văzut cum erau pe holurile spitalului după mine iar eu aveam o frică de cum numai atunci când eşti anchetat o aveai. Aveam tăria să nu clachez, asta m-a ţinut cred pe picioare până se apropia punctul culminant ca apoi să vină deznodământul şi mai cred că nu se grăbeau că aveam stabilită data nunţii. Mă repet, că îi vedeam,cum zicea cineva numai atunci când vroiau ei să-i văd. De la Timişoara am luat-o spre Bucureşti cu trenul să mă întâlnesc cu soacra şi cu viitoarea mea soţie să-şi cumpere rochia de mireasă iar eu un ceas, ceea ce am şi făcut. În trenul destul de aglomerat le simţeam prezenta lângă mine iar ce-i de o teapă cu mine „pleava şi drojdia societăţii” îmi vor da dreptate de cum îi simţi. Nu prea realizam eu ce se întâmplă cu mine că spaima era aşa de mare şi de apăsătoare că am fugit de ei prin culoarul trenului care mă ducea la Bucureşti. Înainte de a opri eu mergând repejor în primul vagon iar ei la câteva în urmă, (era puţin cam aglomerat) am coborât şi mi-au pierdut urma, dar nu pentru mult timp. Ajungând în capitala mă întâlnesc cu soţia şi cu soacra să mergem la cumpărături, nu după mult timp îl observ pe unul cu ziarul făcut sul că-i după mine. De acuma nu mai îndrăznesc să fug că eram şi cu alai în spate.
…ziceam în sinea mea când treceam dintr-o stradă în alta ca să acopăr fuga mea de mai înainte,
-cum fug uite că vin înapoi şi merg încet.
Poate unii vor zice că am avut mania persecuţiei dar cei care au suferit ştiu la fel de bine ca şi mine sau poate mai bine cum au fost prigoniţi şi cum se simţeau de urmăriţi.
Mai târziu îmi spune mama că şi altul din acelaşi oraş cu mine a avut probleme în şcoală vroind să-l dea afară pentru că bunicii lui erau chiaburi, pata asta m-a urmărit şi când am ajuns la noul meu serviciu. Toate astea m-au făcut să fac legătura cu prigoana mea din şcoală iar dedesubturi, motive şi invective se găseau multe, altele se mai şi confecţionau. Uite aşa reuşesc să termin şcoala iar când ajung acasă mă şi îmbrac în mire pregătindu-mă de nuntă (aveau ăştia un plan lugubru cu mine de mă lăsau aşa după ce am reuşit să fug de ei aşteptându-mă vremuri tulburi).
Toate erau aproape gata dar cu foarte mare greu – nu vroia nimeni să le dea carne – de abia după multe rugăminţi au primit aprobare, ca aşa era la odioşi, dacă vroiai să cumperi carne multă de la abator pentru nuntă trebuia să primeşti aprobări -de ale partidului-. Mergem noi la starea civilă şi ne căsătorim iar apoi la localul unde se ţine nunta…
Cine era ca şi mine cu două perechi de naşi, fală mare traistă goală, cu banii luaţi din credite de părinţii mei ca să-mi poată face nunta. Unul dintre naşi fiind pilot iar întâmplarea face ca să fie şi câţiva colegi de şcoală sau serviciu cu un elicopter pe acolo împrăştiind prin zona ceva şi nu ştiu dacă li s-a cerut sau nu, dar ştiu că s-au învârtit cu elicopterul deasupra localului unde a avut loc nunta aruncănd flori. Eu nu realizam ce se întâmpla cu mine pentru că eram într-o stare de urmărit. Mă tot uitam după cel de la comenduire dar nu era nici unul pe acolo sau nu i-am văzut eu. La 12 noaptea se termină nunta iar cu aprobare se ţine până la ora unu după care la culcare că eram obosit şi cam pilit. (nici nunţile odioşii nu te lăsau să le ţi toată noaptea, astea toate pentru ca copiii trebuie să ştie şi să nu mai laude vremurile odioase)
A doua zi vorbesc cu soţia mea să mergem la popa să ne cununăm fără să ne ştie nimeni dar nu se putea pentru că prima dată trebuia să ne spovedim. Eu m-am spovedit dar soţia n-a putut, aşa că ne-am întors acasă şi am amânat. Între timp la noi acasă părinţii mei au întins o masă lungă pe iarba să se ţină „Blidul cu grâu” un obicei străbun pe care maramureşenii îl respectă. Eu uitasem de el şi când ajungem acasă mă ia mama deoparte în holul mare şi numai ce-mi trage o palmă de o ţin minte toată viaţa (ca şi cea de la 18 ani). Apoi certurile erau la ele acasă: trebuia să plătesc un cântăreţ iar soţia nu era de acord, mama făcea presiuni asupra mea (totul era o vrajbă) să se respecte obiceiul şi să se dea pălincă la oameni când plecau acasă de la nunta, ceea ce unii adică neamurile soţiei nu vroiau iar pe deasupra cântăreţii in timpul nunţii s-au scandalizat între ei. Uite aşa certurile o ţineau lanţ. (şi-o fi băgat ăla cu corniţe coadă pe acolo)
…ajuns la lucru…
,evitându-mă, parcă eram ciumat, parcă le-aş fi făcut ceva de toţi se fereau de mine, sau o fi dat holera peste noi cum zicea în Padureanca lui Ioan Slavici.Stăteam la un hotel la mansardă fără ferestre cu un miros lugubru iar noaptea nu ştiu cine, cineva o tot speria pe soţia mea…
Frigul ce l-am îndurat în acea iarnă că tot din răceală în gripă dădeam şi din gripă în răceală iar medicamentele faceau parte din hrana noastră zilnică pentru că aşa erau vremurile, căldura era numai pentru unii majoritatea populaţiei tremura de frig intre betoanele făcute la normă iar exodul de la ţară la oraş pentru coloşii industriali care lucrau mai mult pe stocuri au reuşit să distrugă o ţară întreagă…
De multe ori mai trăgeam câte o cântare când eram supărat de tristeţile mele…alungat de peste tot…

„Mai întoarce doamne roata,
să-mi mai văd odată soarta,
să-mi văd anii tinereţii,
să-mi văd fericirea vieţii,
care fără rost s-au dus.”

De la hotel ne-am mutat la o gazdă şi neavând lemne s-a îmbolnăvit şi soţia de rinichi -tot din boala în boală eram-. Eu le mai trăgeam ca să scap de clănţănitul dinţilor şi de spaima ce o aveam ştiindu-i pe ăştia după mine iar soţia să dus acasă la părinţii ei pentru scurtă vreme.
De multe ori când veneam spre casă treceam prin dreptul unei biserici, de speriat şi hăituit ce eram îmi făceam cruce cu limba-n gura să mă ajute Dumnezeu.
În această perioadă hotărâm ca eu şi soţia mea să ne cununăm la preot, zis şi făcut, rugăm noi o pereche de naşi să ne cunune hotărându-ne să o facem la părinţii lor acasă într-o comună departe de toţi şi de toate. O facem şi ne cununăm fără să ştie nimeni iar preotul când a plecat din casă îşi făcea un semn de parcă vroia să scape de duhuri rele facându-şi cruce când ne-a văzut aşa speriaţi de parcă ne fugăreau turcii. Cred că ne vedea aşa (mai mult pe mine cu toate că aveam atâta stăpânire de sine )pentru că simţeam că sunt urmărit încât s-a speriat grăbindu-şi paşi de pe lângă acea casă în care ne-am cununat. Nu ştiţi la ce presiune eram supus ca să clachez (realizez eu acuma) să fug iar de ei sau să fac vreo prostie să încerc să fug din ţara să le confecţionez motive…
Dar tot aşa speram să-i „driblez”. În subconştientul meu doream să nu ajung să cad într-o prăpastie mai mare şi tot mai mare…
Norocul meu a fost că a venit revoluţia şi n-au apucat să transpună în practică efectiv şi pe moment hotărârile luminoase ale odioşilor, să finalizeze ce au început…pe la Jilava sau şi mai rău să ajung cu flori pe piept(o vorbă din popor)sub vari motive.(făcând aşa o paranteză)

10.Revoluţia

Revoluţia era aproape iar presiunile asupra mea creşteau, cred că se apropia punctul culminat al urmăriri mele iar apoi deznodământul. Vine revoluţia, eu stăm la servici ce stăm iar apoi spre casă crezând că s-a terminat. Dar ce să vezi, să nu, cât erau de îndârjiţi împotriva mea că şi în noaptea revoluţiei ăştia mă tot urmăreau, intimidându-mă. Într-o seară când mergeam la servici luând-o prin centru, nu aveam de ce să-mi fie frică, numai ce văd că vrea unul să mă bată dar l-a ţinut colegul lui să nu sară pe mine. Nu l-am cunoscut că era întuneric, se vedea parcă ca şi o umbră, cred că era beat sau făcea pe beatul.
Apropo de revoluţie ca mulţi interpretează cum vor şi aşa-i bine să interpreteze dar după definiţia revoluţiei pe care am învăţat-o pe vremea odiosului este că se schimbă o orânduire socială cu alta orânduire socială, cum s-a întâmplat la noi, de la comunism s-a trecut la democraţie deci a fost o revoluţie, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic…

În 1994 am fost pensionat la 28 de ani…

În prezent sunt licenţiat în ştiinţe juridice la stat, zi. O ducem cu bune şi cu rele ca toată lumea. În facultate studenţii mă tratau ca pe un coleg fără să mă simnt dat la o parte iar eu care toată viaţa am avut episoadele mele cu prigoana şi cu marginalizarea eram un om normal. Mare lucru este să fi om ca toţi oamenii să te simţi băgat în seamă, să mergi la o cafea sau la o bere să râzi de o glumă sau să te superi pe unul, da cred că numai cei ca mine ,,pleava şi drojdia societăţii„, marginalizaţii şi izolaţii vremurilor învolburate pot simţi, cu tot respectul şi respectând proporţiile faţa de ceilalţi.

Cu respect

Infernul roșu. Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Valea Iadului
Fără aprobarea băiatului care nu va uita niciodată ţinuta mamei sale, puteau fi văzuţi pe drumeagul care ducea spre singura ieşire din lagăr, patru condamnaţi la înfometare şi muncă forţată; Ajungând în faţa pichetu-lui militar, reprezentanţii deportaţilor bănăţenâmpinaţi cu o politeţe ieşită din comun de sergent Vadim Prişcaru; De cum îi vede într-o nepermisă relaxare, gradatul care cunoştea şi folosea cu succes numai limbajul învăţat în mahalaua comunisto-securistă, îi ia în primire:
-Bă răcanii dracu, ia uite ce tituişti veniră pacilea; Bă idioţilor, şi eu care taman crezui că vă necarăţ în gârlă şi vă dusărăţ la dracu.
-Sergent Vadim Prişcaru, în ciuda tovarăşilor care nu întâmplător ne doresc moartea, deportaţii încă nu s-au dus pe apa Sâmbetei.
-Ia uite bă răcanii dracului, ordonă sergentul care de-acum se holba ca orice soldat ne împărtăşit, tituista rămasă în cracii goi şi acuşica zâm-băreşte ca proasta în târgu lu Cremene.
-Dacă nu-ţi plac în cracii goi, mă poţi împuşca sergent Vadim.
-N-am ordin fă tituisto, altfel dă mult te găuream în căpăţâna proas-tă şi scăpam poporu muncitor de-o căţea în pizda goală.
-Sergent Vadim, raportă doctorul care dezamăgit de inepţiile grada-tului promovat de Satana, nesocotise înţelepciunea care-i ordona să nu îşi pună mintea c-un nebun made în Oltenia, până când vei primi un ase-menea ordin mai este un bob zăbavă şi multă apă va curge pe râu.
-Da bă tituistule, dar tu ce pizda mătii vrei? Doar nu te mănâncă în cur şi vrei să te scarpinăm cu baiuneta prinsă în cioc dă carabină.
-Cum vrei tovarăşu sergent, raportă sora care-n ciuda insuccesului continua să zâmbească în aceeaşi manieră provocatoare, dar ferească-te Dumnezeu de o asemenea mâncărime; Amu înţelegi pricina şi rostul?
-Bă tituiştii dracu, ameninţă idiotul care de-acum credea că face o glumă de care să râză cu gura pân la urechi până şi răcanii cei mai proşto-vani, să ştiţ că dacă vă mănâncă în cur, vă scarpină soldat Lupu cu baiuneta care-i mai tare decât orice pulă; Voi nici acuşa nu pricepurăţ?
-Da tovarăşu sergent, raportă doctorul fără să ia în seamă prostia olteanului, dar noi trebuie să raportăm cât mai urgent tovarăşului locotenent Dăscăloiu, o situaţie care de-amu este foarte gravă.
-Bă tituistu dracu, atuncea când ofiţăru e dat absănt ori este plecat cu niscaiva treabă la vreo garnezoană săcretă, în pechet numa eu rămâi comandant peste răcanii care nici măcar nu este soldaţi militari.
-Da tovarăşu sărgent, întreabă sora care cu greu îşi mai putea stăpâni râsu-plânsu, dar măria ta când crezi că va veni dă la garnezoană, locotinen-tul Dăscăloiu? Întârzie multă vreme şi nimeni nu ştie cât?
-Dacă ai ceva dă zis fă tituistă curvoaică, atuncea trebuie să-mi ra-portezi mie; Pricepuşi căţea în călduri, sau vrei lămurire specială.
-Eu nu ştiu ce înţelege bravul sergent prin specialitatea militară, dar cred că chestiunea este de nasul tovarăşului locotenent Dăscăloiu.
-Bă tituiştii dracu, ameninţă în stilu-i caracteristic sergentul Prişcaru Vadim, dacă nu-mi spuneţ ce vreţi să-i raportaţ lu ofiţăr Dăscăloi, vă dau da berbeleacu până în valea plină cu apă şi căcat.
-Taică, doar nu venirăm la cerşit, încearcă zadarnic popa Ioan.
-Da cum dă prinsă glas şi un popă cu barbă dă ţap încornorat?
-Tovarăşu sergent, raportă şi nu fără motiv sora Paulina Frânculescu, în satul în care vă uitaţi cu scârbă comunistă, a izbucnit epidemia de friguri şi nu ştiu dacă realizaţi cât de mare este primejdia.
-Bine fă sârboaică pizdoasă, dar ce-mi pasă mie dacă în satul vostru este numa proşti care taman în miez dă vară tremură dă frig?
-Poate chiar te bucuri sergent Vadim Prişcaru, intervine îngrijorat de prostia oltenească doctor Ticu, numai că epidemia de friguri nu-i o ră-ceală de care te vindeci cu ceai de sunătoare şi aspirină germană.
-Păi atunci ce pizda mătii este, întreabă râzând mânzeşte sergentul Vadim? Nu dalceva bă sârboi nenorocit, dar oltenii care este ăi mai primii dântre tovarăşi, tremură numa când îi ger dă capră pietrili.
-Tovarăşe sergent, insistă doctorul care într-un fel spera să-l convin-gă pe reprezentantul epocii de piatră, epidemia datorată ţânţarilor este o boală care netratată la timp cu anumite medicamente, îi curăţă pe bolnavi în doar câteva zile; Acum ai înţeles cât poate fi de grav?
-Atunci să vă cureţe mai repede; Doar aşa mai plecăm şi noi acasă; Ce zâceţi bă răcanii dracu, n-ar fi mai bine să moară cu toţii şi noi avansaţi în grad să plecăm dacileaşa, întreabă retoric sergentul Vadim?
Refuzând plăcerea nebunului, soldaţii tăceau şi nici măcar nu-l ono-rau cu priviri aprobatoare; Văzându-se încurajat de supuşii olteanului cu grad de comandant, doctorul atacă la baioneta bunului simţ:
-Tovarăşu sergent, eu sunt doctor şi ştiu că epidemia este provocată de ţânţarii care nepărtinitori îi înţeapă pe toţi; Înţelege sergentule: Moartea îi paşte pe deţinuţii din Mititica, dar şi pe soldaţii de pază.
-Fugi dacileaşa bă tituistu dracu! Tu ne sperieşti doar ca să dezertăm şi voi să evadaţ la nemţii germani; Asta vreţ să faceţ sârboilor?
-Nu te sperie nimeni sergent Vadim, doar te avertizăm; Cum ţânţarii n-au frontiere, vă puteţi îmbolnăvi de friguri şi fără medicamentele necesare, ve-ţi muri cu toţii în doar câteva zile; Acum ai înţeles?
-Bă răcanii dracu, voi auzârăţi ce vrea tituiştii? Să murim noi ca să plece ei dacileaşa; Ia spune bă sârboi tâmpit, asta vrea muşchii tăi?
-Nicidecum tovarăşu sergent, raportă doamna care furioasă îl săgeta cu privirea; Noi vrem doar medicamente şi nimic mai mult.
-Bă răcanii dracu, ordonă sergentul care de-acum încerca să meargă până la capăt cu imbecilitatea comunisto-securistă, ia rostogoliţâ-i la vale pă tituiştii care înfriguraţi ca nişte proşti tremură şi vara.
Văzând că soldaţii bravului sergent veneau cu armele pregătite pen-tru tragere, deportaţii fac stânga împrejur; Abia dacă scăpaseră de nebunia bietului sergent când, unul dintre răcani raportă cu glas scăzut:
-Doamnă Paulina, opriţi-vă doar o ţâră cu prietenii dumneavoastră; Cu riscu de-a intra la bulău, când vine tovarăşu locotenent Dăscăloiu, am să-i raportez eu despre boala provocată de ţânţari.
-Mulţam fain soldat Muscă, dar locotenentul Dăscăloiu nu mai vine în seara ista, întreabă vădit îngrijorată doamna Paulina Frânculescu?
-Musai doamnă Paulina şi cum îi vorba despre epidemia care aşa cum bine spuneţi dumneavoastră, ar putea să secere fără părtinire şi fără nici-o milă, eu cred c-o să vă asculte măcar din interes militar.
-Dumnezeule, intervine părintele c-o rugă creştinească, primeşte-i Doamne la sânul tău şi învaţă-i binele creştin în dauna răului diavolesc.
-Da părinte Serafim, dar cine să-i înveţe? Sunt doar nişte atei.
-Cum cine fata taichii, răspunde puţin mirat preotul care abia dacă se mai putea mişca? Dacă vor, învăţătorul poate fi chiar Dumnezeu.
-Ştiu părinte, răspunde cu multă convingere sora Paulina, dar pentru creaturile care n-au nimic sfânt, ruga sfinţiei voastre este pe cât de inutilă, pe atât de ofensatoare la adresa ateismului roşu.
-Cu atât mai mult fata taichii; Creştinii care poartă sfânta cruce, au îngăduinţa Dumnezeului a toate ziditor, dar şi obligaţia de a se ruga pentru semenii care nu întâmplător păcătuiesc prin necredinţă şi răutate.
-Părinte Serafim, ca să ne aducă medicamentele fără de care vom muri în valea unde ne-au arestat doar pentru a ne extermina prin înfometa-re şi muncă forţată, amu suntem în situaţia de-a ne ruga de nişte comunişti care pozează în călăii cei mai feroce cu putinţă.
-Doamnă Frânculescu, părinte Serafim Lugojanul, întreabă şi nu fără motiv învăţătorul Irimescu, cum vreţi să apelăm la înţelegerea barbari-lor? Păi de unde nu este nici măcar Dumnezeu nu cere.
-Ştiu domnule, numai că de-amu suntem într-o situaţie dificilă.
-Doamnă Frânculescu, poate c-ar fi mai bine să adunăm bani de la oameni şi apoi să cumpărăm doar medicamentele strict necesare.
-Domnule învăţător, să zicem că din puţinu pe care îl au, ţăranii vor da câţiva bănuţi, dar cum suntem arestaţi în lagărul Mititica, unde Dumne-zeu vom găsi farmacia care să aibă medicamentele necesare?
-Mai întâi s-adunăm banii şi apoi vom vedea ce şi cum facem.
-Ce să vedem domnule învăţător? De-amu este mult prea târziu.
-Având banii necesari, un bărbat mai curajos ar putea să se strecoa-re până în cel mai apropiat oraş; Deghizat într-un ţigan, poate va izbuti să cumpere medicamente, măcar pentru cazurile mai grave.
-Am înţeles domnule învăţător, dar ce Dumnezeu facem în cazul în care bărbatul va fi prins şi arestat pentru cine ştie câtă vreme?
-Este cam riscant, dar numai aşa tovarăşii vor afla despre epidemia de friguri; Şi apoi domnule doctor, de unde o propunere mai bună?
-Domnule învăţător, mă gândesc că poate ne vom înţelege cu loco-tenentul ce-ar trebui să aibă mai multă înţelepciune decât un oltean tocmai bun de legat la stâlpul infamiei; Amu ce spuneţi, n-am dreptate?
-Ştiu doar că mă îndoiesc de mintea care lipseşte din căpăţâna se-curisto-bolşevică, intervine sceptic învăţătorul Irimescu.
-Domnule doctor, raportă sora Paulina Frânculescu, dumneavoastră credeţi că Dăscăloiu se poate compara cu locotenent Mihai Marghiloman? Poate nu ştiţi domnilor titoişti, continuă să acuze sora care odinioară salvase de la moarte o mulţime de pacienţi, dar la comanda partidului muncitoresc român, aceşti ofiţeri, ofiţeraşi, ofiţăruşi, ofiţărani, oficiobani, sunt promovaţi doar din muncitorii şi din ţăranii care pozează în indivizi curaţi ca lacrima de crocodil; Avansaţi în timp ce se făcea apelul de seară, tovarăşii ofiţeraşi abia dacă ştiu să socotească şi să scrie româneşte.
Se înoptase deabinelea; După o vreme în care doar greerii cântaseră ceva în legătură cu regele alungat de comunişti, părintele Serafim se ridică de la pământ şi învingându-şi teama predică cu glas scăzut:
-Taică, eu cred că-l aşteptăm degeaba pe ofiţerul care numai Dum-nezeu ştie pe unde-i umblă picioarele şi ce face cu mintea care-i mobilează un colţişor din căpăţâna nespălată de cine ştie când.
Şi preotul Ioan avea dreptate; După ce aşteptară zadarnic, deportaţii bănăţenii plecară spre casă; Era noaptea târziu; Obosiţi, titoiştii se opresc cu tăţii în faţa cortului botezat Spital Clinic Mititica; Nu mică le-a fost mi-rarea când, din spatele unui gărduţ împletit din nuiele se ridică o mogâldeaţă; După numai câteva clipe de ezitare, mogâldeaţa care poza într-un deportat bănăţean, se apropie temător şi întreabă cu glas abia şoptit:
-Dumneavoastră sunteţ dom doctor? Bine că mai venirăţ acasă.
-Eu sunt mă femeie, dar ce Dumnezeu s-o întâmplat în numai câteva ceasuri, răspunde cu oarece îngrijorare doctorul Ticu Vladimir?
-Cu mine nimic domnule doctor, dar omu meu nu mai tremură deloc şi nici măcar nu mai vrea să vorbească cu mine; Poate s-o supărat din ci-ne ştie ce pricină şi amu tace mâlc.
-Aşteaptă doar o ţâră, vreau să-l văd chiar amu.
-Păi cum să vă spun dom doctor, întreabă mai mult retoric sărmana femeie? Omu meu nu vrea să mai ştie de nimeni şi de nimic.
-Aşteaptă măcar până ce-mi trag sufletu şi-mi iau trusa din cort.
-Domnule doctor, insistă nefericita care înfricoşată începe să plângă, omul meu are trebuinţă mai mult de părintele Serafim.
-Să merem femeie, intervine preotul care de-amu ştia ce păţise ro-mânul, vinovat doar pentru că trăise la doi paşi de graniţa cu sârbii.
-Doctor Ticu, exclamă îngrijorată sora Paulina, ista-i primul deportat răpus de friguri! Nu ştiu cum doctore, dar trebuie să facem ceva.
-Doamnă Paulina, de ce m-am temut daia n-am scăpat; Amu dacă vreţi, pot să vă însoţesc până la ţăruşul care mă ţine la distanţă.
-Chiar dacă o vreme vom avea acelaşi drum, cred c-ar fi mai bine să păstrăm oarece distanţă, raportă îngândurată sora Frânculescu.
-Paulină, răspunde doctorul care bine motivat încerca să dea vieţii un sens anume, nu-ţi dai seama cât mă întristează raportul tău?
În dimineaţa zilei următoare, doamna Paulina mai zăboveşte pentru niscai treburi gospodăreşti; Când astrul dătător de viaţă şi speranţă începe a se ridica pe bolta de un albastru pătat de câţiva norişori alburii, doamna Frânculescu lăsă totu baltă şi începe a se pregăti de drum; Trecuse cu pu-ţin peste ora nouă când, îmbrăcată asemenea pipiţelor de pe Calea Victoriei, doamna bătea la poarta spitalului clinic; În mai puţin de un ceas, doamna Paulina, doctorul Ticu şi învăţătorul care în ciuda durerilor de coloană ţi-nuse morţiş să fie prezent la datorie, se opresc în faţa pichetului militar; Bucuros că titoişii îi ofereau posibilitatea prin care să-şi etaleze prostia de sorginte oltenească, sergentul care nu întâmplător rânjea la câţiva titoişti afectaţi de prostia oltenească, întreabă pe un ton sever:
-Etă bă răcanii dracu, tituiştii să întoarsă dân nou! Bă sârboii dracu, vă înţăpă ţânţarii în cur şi daia nu mai staţ în fundătura dân vale?
-Tovarăşu sergent, raportă doctorul fără a credita prostiile pe care sergentul le etala de zor, un deportat o murit de friguri în noaptea trecută; Cum cred că v-am mai raportat, boala care niciodată nu-şi alege pacientul, în curând va intra în pichetul militar şi fără să-ţi raporteze, îşi va lua tributul care în lipsa medicamentelor va fi plătit doar cu viaţa.
-Bine bă tituistu dracului, întreabă sergentul, încruntându-se la doc-torul care de-amu încerca să se dea mare şi tare băţos, dar ce măta în cur vrei să plătim cu viaţa dată pă gratis dă comuniştii români?
-Ţi-am mai spus tovarăşu sergent, da îmi fac datoria de medic şi îţi repet că în curând vă veţi îmbolnăvi de friguri; Cum nu aveţi doctor specialist într-o asemenea epidemie şi nici medicamentele strict necesare, veţi muri cu tăţii, raportă în cunoştinţă de cauză doctor Ticu Vladimir.
-Cum mă tituistu dracului, ordonă locotenentul care nu întâmplător răsărise ca o stafie în spatele răcanilor care speriaţi pozau într-o aproximati-vă poziţie de drepţi, tu vrei să moară toţi soldaţii armatei popolare? Spune mă dobitocule, vrei să moară toţi soldaţii care vă păzeşte?
-Tovarăşu locotinent, trebui să raportez cum că aiştea şi d-ai dracu ce este ei numa cu lumea noastră oltenească, uite că nici nu…,
-Gura mă boule, ordonă ofiţerul care furios îi face semn bravului să tacă; Ia spune tituistule, acuşica ce măta în cur mai vrei de la mine?
-Păi tovarăşu locotinent, raportă cam peste rând gradat Vadim, eu crez că tituiştii vrea doar să ne sperie cu frigu din fundătura Mititica.
-Mă boule, strigă ofiţerul, în timp ce se zburlea spre gradatul pentru care armata populară nutrea o imensă mândrie, dacă mai latri ca un dobitoc te bag în pizda mătii; Dobitocule, nici acuşica nu înţelesăşi?
-Am înţeles tovarăşu, dar nu mai pot intra în pizda lu muică-mea.
-Cum sărgent? Doar nu muri muică-ta şi rămăsăşi orfan dă tată.
-Tovarăşu locotenent, intervine motivat doctorul Vladimir, ţânţarii renăscuţi în urma potopului tescovinean, au declanşat epidemia de friguri; Nu cred că ştiţi, dar până la urmă boala ne va răpune pe tăţi.
-Asta-i bine tovarăşu locotinent, raportă olteanul cu grad de nemer-nic; Aşa cum ne spusă un muncitor care ne ţinu o şedinţă dă partid mun-citoresc, tot trebuia beliţi tituiştii pă care-i adusărăm în căcăstoarea Mititica şi pă care comuniştii vrea să-i termene mai repede.
-Gura sărgent Vadim; Ia spune tituist dobitoc, întreabă furios locote-nentul Dăscăloiu, acuşica ce măta în cur mai vrei dă la mine?
-Vrem medicamente tovarăşu locotenent, raportă doctorul Ticu, în timp ce înmâna o hârtiuţă împăturită, ofiţeraşului care la ordinul partidului fusese promovat din cine ştie ce muncitor cu originea cea mai sănătoasă; Am scris doar strictul necesar, precizează doctorul care din motive lesne de înţeles, nu avea prea multă încredere în ofiţerul pupăzat cu două steluţe care de la un timp sunt păstorite doar de un cioban agramat.
-Bine mă sârboiu dracu, dar tu ce pizda mătii scrisăşi atât de îmbâr-ligat, întreabă ofiţerul promovat doar pe bază de origine, după care despătu-reşte hârtia pe care doctorul trecuse doar strictul necesar?
-Tovarăşe locotenent, raportă sora care prin ţinuta voit provoca-toare încerca să câştige bunăvoinţa ofiţerului promovat doar pentru mintea lui puţină, aveţi lista cu medicamentele fără de care boala catalogată într-o fază incipientă, poate să facă numeroase victime; Luaţi aminte tovarăşu ofiţer şi nu încercaţi muşamalizarea maladiei care ucide.
Locotenentul care urmând pilda confraţilor într-ale nemerniciei făcea din sărăcie o virtute doar pentru că în comunismul românesc nu putea s-o înlocuiască cu nobleţea regală, abia dacă silabiseşte cele câteva cuvinte; Neînţelegând mai nimic din textul scris cu litere de-o şchioapă, împătureşte hârtia şi-o bagă într-un buzunar slinos.
-Da bă tituist dracu, raportă locotenentul care mai abitir decât elevii nu îşi mai putea dezlipi ochii de la piciarele frumoasei doamne, dar eu nu-ma peste o săptămână dau hârtia maiorului Drăghici.
-Am înţeles tovarăşu ofiţer, numai că va fi prea târziu, raportă docto-rul care disperat încerca să îl convingă pe inconştientul locotenent.
-Bă tituist dobitoc, ordonă locotenentul care deliberat luase mina omului supărat, dă nu taci dracu din gură, să ştii c-am să-i ordon lu sărgentu care abia aşteaptă să vă dea da berbeleacu; Acuşa pricepuşi?
-Daţi ordin tovarăşu locotinent şi-o să vedeţ ce istrucţie face un ol-tean cu bănăţănii aiştea, raportă sergentul cu şi mai multă patimă.
-Tovarăşu ofiţer, raportă sora chiar cu riscu de-a fi arestată mintenaş de omniprezenta securitate, dumneavoastră sunteţi prea inteligent pentru a vă lăsa influenţat de un gradat care aşa cum bine văd tovarăşii care su-feră de orbul găinilor, ştie doar să urle fără motiv.
-Fă putoarea dracului, ameninţă în limbajul pe care bravul ofiţer la învăţat pe maidanul proletar, doar nu mă înveţi tu ce şi cum trebuie să fa-că un ofiţer dân armata populară şi militară.
-Bine tovarăşu, raportă sora Paulina riscând mai mult decât o simplă arestare, dar eu nici măcar la ordinul mareşalului Antonescu n-aş fi acceptat să fac cu dumneavoastră şcoală primară şi religie creştin-ortodoxă; Luaţi aminte şi căutăţi un dascăl pe măsura talentului ereditar.
-Tovarăşu locotinent, acuşa dă ce dracu vă mai băgarăţi în cârd cu nişte tituişti care după mine este ăi mai colţoşi? Daţi ordin şi acuşica îi bag la bulăul în care să doarmă doar cu furnici pă su cămaşă.
-Sărgent Vadim Pişcaru sau cum dracu te mai chiamă, ordonă nervos locotenentul care fremăta de aceeaşi furie comunisto-securistă, tu execută ordinu şi taci dracu dân gura care debiteşte numa prostii.
-Am înţeles tovarăşu ofiţeru, dar eu pă care ordin să-l esecut?
-Mă idiotu dracu, ordonă ofiţerul ce părea cuprins de inestimabila furie bolşevică, până nu-mi ies dân pepeni dă-i da berbeleacu; Ia spune mă bou dracu, acuşica înţelesăşi ordinul espre?
-Tovarăşu locotenent, n-ar fi mai bine să dispuneţi de logică?
-Ia mai taci dracu din gură; În pluton n-am nici-un Gică contra, ra-portă într-o manieră tipic proletară locotenentul Dăscăloiu.
-Tovarăşu locotenent Dăscăloi, insistă sora care pentru medicamen-tele de care depindea viaţa fiului era dispusă la orice, poate vrei să discu-tăm între patru ochi şi nu îndrăzniţi să îmi ordonaţi.
-Nu vedeţ tovarăşu locotinent, raportă sergentul care prinzând curaj se oţăra pe măsura educaţiei de care vinovată se făcea doar familia, şcoala şi societatea românească, acuşica tituista mai proastă decât oaia, vrea să vă scoaţă până şi ochii dân capu pă care vă pusărăţ chipiu.
-Bă sărgent dobitoc, urlă mai ceva decât un scos din minţi locotenent Dăscăloiu, execuţi mai repejor ordinul pă care taman ţi-l dădui, sau poate vrei să te pun la dispoziţia maiorului Drăghici?