Arhiva revistei

Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

Valea iadului

În timp ce bătrânul Frânculescu descărca în mare grabă vreascurile adunate nu fără teama de-a fi arestat de omniprezenta securitate, doamna Paulina rămâne ţintuită locului şi se gândea la soacra despre care credea că este o femeie cinstită, dar incapabilă să înţeleagă o istorie care de-amu rula c-o repeziciune atât de mare încât putea să deruteze până şi oameni cu ceva învăţătură; În mai multe rânduri, chiar încercase să-i spună anumite lucruri despre ea, despre familia Vlăsceanu, despre război, despre prietenii din satul Domneasca de Argeş, dar nu reuşise cine ştie ce ispravă; După o bună bucată de vreme, bătrâna părea s-o agreeze, mai cu seamă după ce băieţelul venise pe lume; De-amu mergea pe drumu cel bun şi bucuroa-să începuse să-i zâmbească; Odată cu timpul care curgea nepăsător şi rece pe acelaşi vechi făgaş, viaţa doamnei Paulina încerca valenţe promiţă-toare; După arestarea maiorului Radu, bătrâna Mara se închide în carapa-cea neputinţei, iar răutatea revine cu insistenţă şi promovează acuzaţii din cele mai groteşti; Într-o dezarmantă singurătate, doamna Paulina încercase senzaţia omului care nemaiavând nici-o speranţă, vroia să-şi ia câmpii; În clipele de rătăcire sufletească, băieţelul o fost şi din fericire continua să fie motivul care îi da curaj şi rost în viaţa tăt mai fără noimă; Parcă ghicindu-i gândul, Marius unde n-o început să strige:
-Mămicooo, bunicul o tăiat beţe şi amu le pune cu moţ.
-Bine Marius! Puţină răbdare şi mami face păpică pentru băiat.
În timp ce doamna Paulina tăt încerca să aprindă focul sub pirostriile pe care tocmai pusese tuciul pentru mămăligă, lângă ţăruşul care de-amu ţine loc de poartă, se opreşte numai pentru câteva clipe tanti Eliza; Venise însoţită de Ionuţ, dar cum nu existau oprelişti, mamă şi fiu intrară în curtea familiei Frânculescu; Văzându-i, bătrânul care tocmai descărcase căruţa de vreascurile adunate în cursul dimineţii, întreabă puţin mirat de vizita u-nei doamne pe care în ciuda vârstei n-o cunoştea prea bine:
-Dulai Doamne, dar pă cine caţi mă fată? Spune şi nu te codi.
-Ziua bună la matale, salută femeia, în timp ce se apropia de bătrâ-nul care de-amu continua s-o privească cu aceeaşi firească suspiciune!
-Aşa să ne ajute Dumnezeu, dar cu ce trebuinţă venişi pă la noi?
-Păi nene Frâncu, mă trimisă omul care-mi face bordei; Nu te supăra pă mine, dar aş vrea nişte cue cam cât deştu ăsta mic; De mă nene Frâncu, când plecarăm numai la cue nu mi-o stat gându şi starea.
-Ai dreptate mă fată; Când soldaţii stăteau cu puşca în coasta româ-nului pribeag, numai la mărunţişuri dastea nu s-or gândit sărmanii oameni, răspunde cu oarece convingere bătrânul Frânculescu.
-Aşa-i nene; Trăzni-iar pe idioţii care nu dă pace creştinilor!
-Bine mă fată; Am să-ţi caut nişte cue mai potrivite, dar cum nici eu nu le ţin în palmă, fă bine şi mai stai o ţâră de vorbă cu noră-mea, promite bătrânul doar pentru a scăpa de gura nedoritului oaspete.
-Şed mă nene Frâncu, numai că astăzi nu am timp de palavre şi de vorbe în doi peri, răspunde femeia văzându-se pusă la încercare.
-Ştiu mă femeie, dar nu poţi rămâne fie şi câteva clipe, întreabă so-ra care tocmai ieşea din bordeiul proprietate c-un ciubăr de mălai?
-Eu n-o să te supăr drăguţo, dar cum în satu Periam nu erai oarecine, am să-ţi spun câteva vorbe o ţâră mai ca lumea, încearcă femeia să devină pe cât de interesantă pe atât de misterioasă.
-Numai atât Eliză, întreabă nemulţumită doamna Paulina?
-Două şi bune drăguţo, dar fă bine şi vin-o niţăluş mai aproape.
-Tu Eliză, până când tata socru îţi aduce cuişoarele de care ai atâta nevoie, spune-mi fără prea multe ocolişuri misterioase; Doar n-o să rămân fără nişte vorbe mai ca lumea şi mai cu rost provocator.
-Drăguţo, răspunde Eliza cu glas abia şoptit, ştiu că era dimineaţă când, un individ cu ochii bulbucaţi mă cată la ţăruş; Furios peste măsură, idiotul vroia să ştie unde s-o dus Iancu după ce-o sărit din tren.
-Şi doar atât te-a întrebat individul cu ochii bulbucaţi?
-Doamnă Paulina, încearcă femeia să-şi ducă gândul până la capăt, negriciosul m-o întrebat cine sunteţi şi cine mai vine pă la matale; Ce mai tura vura, vrea doar bazaconii şi săcrete mai mult dastea urâte.
-Şi tu ce i-ai răspuns negriciosului care vroia doar bazaconii şi să-crete fără perdea, întreabă şi nu fără motiv doamna Frânculescu? 
-Ce puteam să-i răspund doamnă dragă? Cine dracu poate şti un-de s-o dus Iancu, mai cu seamă după ce-o sărit dân trenul care se betegise prin ciocneală cu alt tren? Vezi, eu taman daia m-am mirat…,                   
-Nu ai cum să ştii unde s-o dus băiatul care-a sărit din trenul avariat, dar nici pe cei care mă vizitează în mare secret nu-i cunoşti?
-Doamnă Paulina, păi nu vedeţ cum nişte neisprăviţi tăt încearcă şi ne sâcâe dăgeaba? Trăsni-iar Sfântu Ilie să-i trăznească pă tăţi care nu-şi vede dă treaba lor şi ne face din viaţă iad numai bun de blestemat!
-Uite că nici măcar nu ştiu ce pedeapsă merită neisprăviţii dracu, dar nici trăznetul Sfântului Tescovinean nu rezolvă mare lucru.
-Cum să nu doamnă Paulina? Doar să vrea Sfântu Ilie şi gata.
-Şi tu ce crezi Eliză? Sfântul Ilie va îndrăzni să-i pedepsească?
-De ce să nu îndrăznească doamnă dragă? Doar n-o să ceară voie sărgentului pă care trebuie să-l trăznească fără neam de judecată.
-De acord, dar negăsindu-l pe idiot, sfântul n-ar putea să trăznească nişte oameni complet nevinovaţi? Atunci ce dracu facem Eliză? Îl dăm în judecată pe sfântul care şi-a omorât părinţii cu sabia doar pentru că aşa i s-o năzărit, întreabă şi nu fără motiv doamna Paulina?
-Doamnă Paulina, matale crezi că Sfântu Ilie trăzneşte la nemereală? Eu ştiu că numai comuniştii români se grăbesc la vremea când vor să facă rău creştinilor care nu-s dă acord cu politica lor.
*  *  *
Până la Sfântu Iliuţă mai erau câteva zile; Cerul era senin şi soarele toropea viaţa şi timpul; Păziţi de soldaţi, deportaţii începură a se gospodări în spatele ţăruşilor; Totul era cenuşiu, iar viaţa părea doar o simplă amăgire; Abia dacă trecuse de miezul nopţii când, în uşiţa bordeiului bate cineva; Lovit cu patul armei, căţelul Azor se rostogoleşte de câteva ori şi târându-se prin iarba uscată, se opreşte sub căruţă; Înfricoşat peste măsură, anima-lul unde n-o început să schiaune de necaz şi durere.
-Afară cu toţii, dar fără gălăgie; Voi nu aţi înţeles bă tituiştii dracului, ordonă cu aceeaşi voce aspră securistul cu ochii bulbucaţi?
Obişnuiţi cu asemenea descinderi nocturne, titoiştii nu trag mâţa de coadă doar pentru a câştiga timp şi ies afară; Ieşeau deabuşelea din borde-iul în care erau condamnaţi să supravieţuiască în maniera gângăniilor devo-ratoare, având grijă doar la uşa care în Periam se folosea numai la coteţele de porci; Tăcuţi, deportaţii aşteptau ordinul broscoiului.               
-Pă care dân voi o chiamă Frâulescu Pulina, întreabă mai mult de formă securistul cu ochii bulbucaţi? Ce mă, doar nu surzârăţ cu toţii.
-Eu sunt Frânculescu Paulina, dar fiţi bun vă rog şi spuneţi-mi cărui fapt datorăm bucuria de-a vă primi la miez de noapte?
-O să vezi tu ce mai bucuria dracu te încearcă, dar pentru asta tre-buie să ne urmezi; Voi ăştilalţi, ordonă ofiţerul cu aceeaşi voce macabră, intraţi mai repede în groapă şi nu care cumva să faceţi gâlceavă; Nu dal-ceva bă tituiştilor, dar în caz că nu tăceţi dracu dân gură, vă salt imediat şi mintenaş; Acuşica înţelesărăţ orinu meu espre?
-Păi ce-ar mai fi de înţeles tovarăşu ofiţăr secretos, răspunde bătrâ-nul care scârbit şi înfricoşat peste măsură dă a lehamite din mână?
-Bă moşule, intră mai repede în groapă şi taci dracu dân gură.    
-Şi voi ce aveţi cu mamaaa? Unde pleci mamă, unde pleciii?
-Nu mai plânge băiatul meu drag; Mă întorc cât pot de repede.
-Bă răcanii dracu, ia nu mai căscaţi gura şi umflaţi-o până când nu iese şobolanii dân gropi, ordonă autoritar ofiţerul cu ochii bulbucaţi, după care făcând stânga împrejur dispare în bezna nopţii comuniste.
În dimineaţa zilei care promitea aceeaşi căldură sufocantă, trompeta militară ridică satul Mititica în picioare; Cum instrumentul dezacordat nu era prea convingător, toboşarul partidului muncuitoresc începe a căta din ţăruş în ţăruş; Oprindu-se din loc în loc, valetul strigă:
-Într-o juma dă ceas, tituiştii dân gropi şi dân afară, să vie în centru dă la Mititica; Nu dalceva, dar poa să se facă vorbire importantă.
Îndemnaţi de baionetele răcanilor ce păreau să nu aibă frică, depor-taţii se adunară în centrul satului; Furios, activistul porunceşte sever: 
-Mă tovarăşi, mai întâi vreau să ştiţi că nu vă adusărăm acilea numai ca să staţ dă pomană; Taman din aşa pricină importantă, armata populară are ordinu ca dă mâine dimineaţă să vă scoaţă numa prin sforţare la secerat dă grâu, ordonă în acelaşi limbaj academic tovarăşul activist.
-Pentru asta poate că ar fi mai bine să-i lăsaţ pă mâna mea tovarăşu dân partidul cu nişte ţărani săraci, raportă cam peste rând sergentul Vadim, mândru de armata care numai printr-un hazard al istoriei ajunsese la mintea unui oltean tocmai bun de legat şi de dus la balamucul timpului.
-Al doilea bă tovarăşi, ordonă activistul fără să ia în seamă servilismul sergentului Vadim, trebuie să vă comunichez cum că cât dă curând o să vi s-aducă materiale dă construcţiune şi din nişte lemne dă lem, fieşcare de-portat va fi obligator să-şi ridice casă lângă ţăruşul repartizat.                       
Atât ordonă activistul partidului muncitoresc, după care se urcă în-tr-o brişcă trasă de un cal costeliv şi pleacă în mare grabă spre alte lagăre titoiste; După retragerea răcanilor care nu întâmplător erau beşteliţi de bravul sergent, deportaţii începură a comenta în fel şi chip; Numai bătrânul Frânculescu ezita să-şi spună părerea; Nu se ştie ce dracu mai zic la ne-caz şi apoi se aude la securitatea broscoiului; Lângă bătrân, biata bunicuţă reuşea cu greu să-l ţină de mână pe nepotul Marius; Insistent ca orice co-pil răsfăţat, băiatul unde n-o început să strige:
-Bunicooo, hai să merem acasăăă; Hai bunico, hai să merem.
-Tu Marius, ia stai frumuşel cu mămăiţa şi nu te mai zmiorcăi.
-Hai mai repede bunico; Dacă o venit mama şi nu ne găseşte?
Familia Frânculescu tocmai se pregătea să intre în curtea repartizată de comunişti când, dintr-un respect pentru obiceiurile moştenite din moşi strămoşi, tanti Eliza începe a se lamenta cu aceeaşi furie neputincioasă:
-Amu ce ziceţi daşa mare dobitoc? Auzi vorbă la idiot, să ne facem alte case; Parcă noi suntem nişte ţigani adunaţi de pe drumuri.
-Păi de mă fată, răspunde în doi peri bătrânul Frânculescu, în timp ce îngândurat se îndrepta spre bordeiul care de-amu era îngropat la doar câţiva paşi de ţăruşul care nu întâmplător ţinea loc de poartă.
-Auzi nene Frâncu, insistă şi nu fără motiv tanti Eliza, cu toate că astăzi n-ai chef dă vorbă şi sfadă, eu tăt am să-ţi zic una numai bună.
-Da mă fată, dar să fie numai una, răspunde bătrânul care îngrijorat se gândea la nora ţinută după gratii comuniste.
-Uite nene Frâncu, povesteşte tanti Eliza cu glas abia şoptit, ieri în jur de prânz, numa ce veni la mine securistul cu ochii dă broscoi.
-Nu ştiu cum dracu mă femeie, dar după ce-o venit la tine, săcuristul însoţit de câţiva răcani bolânzi, o arestară pă noră-mea Paulina.
-Da nene Frâncu, dar amu tăt satu ştie cum şi ce dracu făcu săcuristul Broscoi; Ce nu cred că ştii este că nora matale nu-i sângura pă care idio-ţii dă comunişti o arestară în plină noapte şi-o dusără dacilea.
-Păi cum mă fată, securiştii iadului mai umflară şi alţii deportaţi?
-Dapăi cum nu nene Frâncu; Îl arestară pe doctor, pe popa Serafim, pe învăţătorul Irimescu şi cred că mai este şi alţi pă care nu-i ştiu.
-Bine mă fată, povăţueşte bătrânul Frânculescu ştiind bine ce spune, dar vezi-ţi dă treabă şi nu mai cleveti cu unu şi altu; Nu dalceva mă femeie, dar nu să ştie niciodată cu ce năcazu dracu te poţi pricopsi.
-Înţeleg nene Frâncu; Trăzni-iar să-i trăznească Sfântu Ilie, blestea-mă femeia, după care pleacă la bordeiul proprietate personală.
*  *  *
*  *  *
După numai câteva zile, titoiştii care din ordinul securităţii erau ares-taţi doar pentru verificări periodice erau văzuţi pe creasta dealului; Cum nu aveau pe unde să treacă, deportaţii se opresc în faţa pichetului comandat de sergentul Vadim Prişcaru; Ridicându-se de pe banca strategic aşezată în faţa pichetului militar şi tăt încercând să pară mai fioros decât un tigru flămând, bravul se apropie tiptil de titoiştii eliberaţi şi adoptând maniera olteanului cretin, le strecoară în suflet frica de omul prost.
-Bă tituiştii dracu, voi chiar dă la început vă dădurăţ în petec?
-Păi tovarăşu sergent, îndrăzneşte doamna Frânculescu să înfrunte un neisprăvit made în Oltenia comunistă, nici măcar comandantul la care am fost duşi cu forţa de cel mai nobil ofiţăruş din România, nu ne-a înjurat mai abitir decât un birjar calificat la locul de muncă.                                                                                     
-Fă tituista dracului, acuşica dăspre ce comadant cleveteşti? Păi tu crezi că eu sunt prostu care să sperie dă orice muere dobitoacă?
-Noi nu suntem sclavii bravului încornorat, dar nici de speriat.
-Bine fă muere dobitoacă, ordonă furios locotenentul care dezbră-cat de caracter apăruse ca din senin în faţa pichetului, atuncea de ce măta în cur eşti bună? Doar nu eşti croită doar pentru pulă oltenească, întreabă şi nu fără motiv sexual ofiţăruşul armatei populare?
-Nu ştiu cât sunteţi de dotat tovarăşu locotenent, raportă sora Paulina după doar câteva clipe de justificată ezitare, dar la întrebări de o vulgaritate inacceptabilă doar gradaţii ştiu să răspundă.
-Tovarăşu locotinentu, nu auzirăţi ce mai vorbe jigănitoare vă zâse tituista dracu? Eu zic că poate nu ar strica s-o băgăm la bulăul răcanilor şi să îl vază pă dracu unde şade, îşi dă cu părerea sergentul Vadim.                                                             
-Ţâneţi gura sărgent; La bulău îi bagi doar pe răcanii neistruiţi.
-Tovarăşu locotenent, raportă sora care de-amu încerca marea cu degetu, la securitate ni s-o spus că de astăzi suntem ţărani liberi de contrac-tul timpului de cea mai tristă amintire şi cred că aveţi cunoştinţă.
-Muere dobitoacă, explodă mai ceva decât o petardă bravul ofiţer, cine măta în cur ţi-a mai zis bazaconii daistea? Păi cum dracu să fie liberi taman nişte tituişti care nici măcar nu mai vrea cu tovarăşii?
-Nu te supăra tovarăşu locotenent, dar cred că era chiar comandan-tul securităţii din Galaţi; Păi cine îşi permitea să ne spună bazaconii pe ca-re deliberat dumneavoastră la nesocotiţi fără neam de ordin?
-Să vă intre bine în cap, ordonă de parcă dăduse strechea în mintea lui puţină şi bolnavă de cine ştie ce maladie comunistă, deportaţii niciodată nu va fi liberi; Acuşica înţelesărăţi cum şi dân ce pricină?
-Păi taman asta le esplicam şi eu tovarăşu locotinent, numa că tituiştii este cam grei dă capu cu păr şi nici nu pricep tot ce le ordonez cu vorbirea noastră oltenească; Acuşa vedeţ, eu taman daia vreau să raportez cum şi dă ce trebuie să-i băgăm la bulăul răcanilor recalcitraţi.
-Gura sărgent Vadim, şi lasă-l dracu în pace pă tovarăşu Taman.
-Să trăiţ tovarăşu locotinent, dar numa în Oltenia gura bate curu.
-Sărgent Vadim, ordonă nervos locotenent Dăscăloiu, tu până când mai latri la luna care nici măcar nu se vede pă ceru fără stele?
-Tovarăşu ofiţer, raportă sora care zâmbind provocator încerca să profite puţin de balta în care se scălda locotenent Dăscăloi, având în ve-dere ordinul comandantului pe care dacă nu mă credeţi nu aveţi decât să verificaţi, noi vrem să merem la deportaţii care ne aşteaptă c-o vădită în-grijorare; Nu dalceva tovarăşu ofiţer, dar ţăranii sunt arestaţi fără judecată, într-un lagăr păzit cu străjnicie de armata proletară.
-Tovarăşu locotinent, ia uite cum vă încontrează taman tituista care-i cea mai a dracu dân toţi, raportă iritat sergentul Vadim Prişcaru.
-Sărgent, vreau imediat o grupă de soldaţi mai istruiţi, ordonă ofiţerul fără a ţine cont de părerea gradatului; Tot n-ai înţeles mă boule?
-Ordonaţi tovarăşu locotinent, dar ce să faceţi cu atâţia boi?
-Mă dobitocu dracu, vreau numai o grupă de răcani şi nimic altceva, ordonă locotenentul Dăscăloi, abia stăpânindu-şi furia cazonă.
După o vreme, escortaţi de grupa comandată de caporalul Pişcoianu Juvete, deportaţii coborau dealul morţii şi erau bucuroşi că în curând vor ajunge la prietenii apropiaţi; Când mai erau doar câţiva paşi până la primul bordei, comandantul ordonă c-o vădită asprime proletară:
-Acuşa puteţ intra în gropile în care nici măcar şobolanii nu şade.
Scăpând de gherila comunisto-securistă şi mai cu seamă de vocabu-larul celebrului Juvete, cei câţiva titoişti îşi continuară nestingheriţi drumul spre centrul satului Mititica.
-Domnule doctor, nici măcar dumneavoastră nu ştiţi ce Dumnezeu s-o fi întâmplat cu preotul Ioan Serafim Lugojanu, întrebă doamna Paulina, în timp ce-l prindea de braţ? Ce o fi păţit sfântul părinte?
-De unde dracu să ştiu, sunt atâtea motive de îngrijorare? Eu chiar mă gândesc cu groază la preotul care şi aşa era cam suferind.
-Şi dacă preotul n-o fi rezistat la bătaia călăilor, se întreabă ţăranul pe al cărui chip se putea citi cu destulă uşurinţă blândeţea securiştilor ca-re în tăţi anii lumină, au fost cei mai harnici bătăuşi?
-Da nene, dar să sperăm că dracu n-o fost chiar aşa de negru.
-Ştiu dom doctor, dar cred că dincolo de orice speranţă noi nu am rămas singuri pe drumul plin de gropi şi mizerie comunisto-securistă.
-Bine că deoparte şi de alta, sunt câteva bordee cu oameni şi obice-iuri din cele mai româneşti, raportă în doi peri doctorul Vladimir.
-Bine Ticule, întreabă doamna care nu întâmplător se oprise locului, dar ce dracu să înţeleg dintr-o asemenea observaţie? Tu crezi că-i normală puntea dintre ţărani şi bordeiul în care sunt obligaţi să trăiască?
-Multe se pot înţelege, dar spunându-mi Ticule, ai reuşit să mă vin-deci de otrava pe care tiranii timpului au tăt încercat să mi-o strecoare în suflet; Mulţam fain doamnă Paulina Frânculescu!
-Pentru puţin Ticule, dar mă bucur c-am reuşit să te vindec.
-Dincolo de modesta-ţi bucurie, cred că poţi face mul mai multe. 
-Nu este mare brânză, dar din păcate ţi-ai dat seama cam târziu.
-Ai dreptate soră Paulina, numai că niciodată nu este prea târziu.
-În urmă cu ceva vreme, având ochi doar pentru buna mea prietenă, ai cam nesocotit sfaturile mele; Nu te acuz, dar să ştii că am suferit.
-Foarte mulţi bărbaţi au plăcut-o pe sora Ioana Marghiloman, dar vreau să-ţi spun că eu am fost poate singurul care nu şi-a făcut prea multe iluzii; Soră Paulina Vlăsceanu, nici măcar sinceritatea nu mă poate scuti de reproşul pe care ştiu că-l merit cu atâta prisosinţă?
-Nu te supăra Ticule, dar ai iubit-o pe Ioana Marghiloman.
-Da Paulină, dar mai bine-mi dădeai două perechi de palme.
-Doctor Ticu Vladimir, raportă sora care nu întâmplător călătorea cu gându în trecut, eu niciodată nu voi fi în stare daşa ceva.
-În schimb mă poţi trimite la culcare; Şi unde doamnă dragă? Într-un bordei care mai degrabă este mormânt pentru oamenii săraci?
-Ticule dragă, raportă sora care îngrijorată se oprise-n dreptul ţăru-şului proprietate personală, deocamdată aceasta-i casa pe care tovarăşii cred c-o merităm; Din păcate, mai cred şi în utilitatea răului.
-Doamnă Frânculescu, exclamă doctorul care mirat încerca să pri-vească peste lume şi bordee, ce noroc pe capul titoiştilor care liberi dacă erau, nu deveneau atât de cunoscuţi în tagma gardienilor!
-Sunteţi de un optimism incurabil domnule doctor, raportă zâmbind provocator sora Paulina Frânculescu, după care gândindu-se doar la băiat, trece de ţăruşul făcut cadou de comuniştii români.
Privind la uşiţa bordeiului fără grup sanitar, mai că nu îi venea să îşi creadă ochilor, darmi-te să trăiască într-o groapă; Era tare însetată şi fi-reasca senzaţie o îngrijora peste măsură; Apa potabilă era o problemă în lagărul de exterminare prin muncă forţată şi înfometare prelungită; După mintea celor care l-au conceput, lagărul din Valea Iadului nici măcar fântâ-nă nu trebuia să aibă; Dintr-un asemenea motiv şi doar odată pe zi, depor-taţii puteau să meargă la fântâna despre care nimeni nu ştia nimic, cu doar câteva butoaie puse într-o căruţă; În atare condiţii, puteai să nu te îndoieşti de calitatea apei care îi ţinea în viaţă pe titoiştii incorijibili şi care nu vroiau cu nici-un chip să cadă pradă disperării? Dar viaţa era viaţă şi indiferent de vrerea călăilor trebuia trăită; Fiind miloşi peste măsură, satrapii dejului l-au eliberat cu oarece condiţii pe părintele Serafim Lugojanu; Abia debar-cat, preotul se opreşte în dreptul ţăruşului care din păcate continua să a-teste tirania bolşevică; Intră în bordei, dar găsind numai şobolani flămânzi părăseşte în cea mai mare grabă groapa de cârtiţă; Privind spre imaginara poartă, preotul Ioan Serafim Lugojanul încearcă să vadă prin ceaţa timpului de cea mai tristă amintire, chipul bătrânului Frânculescu. 
-Cum te mai simţi părinte Serafim, întreabă titoistul care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia ce părea să-l cuprindă? Amu nu ar fi mai bine să merem la doctorul care oricum ştie ce şi cum să te vindece?
-Nu mă simt grozav de bine, răspunde preotul cu multă amărăciune, iar din partea comuniştilor care s-or vândut Satanei cu trup, suflet şi simţire, nu te poţi aştepta la fapte creştineşti.
-Şi dacă te simţi atât de rău, de ce nu vrei să merem la doctor?
-Nu mă simt eu prea bine, dar nici la doctor nu-i cazu să merg.
-Fie cum vrei părinte, dar musai trebuie să meri cu mine; Chiar da-că nu din belşug, dar ceva dale guri se mai găseşte în bordeiul nost.
-Mulţam fain Frâncule, dar mie numai de mâncare nu îmi arde.
-Da părinte, dar cum drumul spre inimă trece prin burtă, pân la ur-mă tăt trebuie să îmbucaţi ceva; Ce zici părinte, merem sau poate…?
-Ai dreptate Frâncule, dar cum nu vreau să fac cine ştie ce supărare într-o familie cu atâtea griji, mai bine stau in bordeiul meu sărac.
-Părinte, amu lasă grijile doparte şi hai să merem; Doar nu vrei să o supărăm pă noră-mea care de-amu ne aşteaptă cu masa pusă.
-Iartă-mă că-ţi zic direct, da ai mare noroc cu noră-ta! Nu ştiu mă Frâncule, dar sora Paulina e de-o vrednicie cum greu mai găseşti.
-Este precum zici părinte Ioan, numai că demonii iadului comunisto-securist s-or unuit în netrebnicie şi l-au arestat pe fi-miu taman când băietul încerca să trăiască frumos într-o lume nu prea frumoasă.
-Mulţumeşte Domnului; Ai un nepoţel pentru care nici-un sacrificiu nu pare a fi de prisos; Fie şi numai pentru salvarea nepotului şi tăt merită să lupţi cu demonii despre care comuniştii au părere bună.
-Ai dreptate părinte Serafim; Amu băietul este bine, dar…,
-Dar ce omule? Unde-i baiul care de la o vreme nu-ţi dă pace?
-Părinte Ioan, ştiu că Mara nu prea este-n apele ei; Fie şi pentru o spovedanie creştinească, n-ai vrea să meri până la bordeiul nost?
-Păi în cazu ista să-mi iau cele necesare, se declară de acord părin-tele Serafim, pentru ca mai apoi să dispară în bordeiul parohial.
Că bordeiul era cadoul prin care comuniştii ţineau morţiş să aducă oamenii cu ceva ştiinţă de carte la nivel de comună primitivă, este un fapt bine cunoscut; Renunţând doar pentru moment la un proces care nu-şi găsea oarece rost, deportaţii plecară cu graba omului împovărat de griji; Mergeau încet pe drumul presărat cu gropi şi capcane; Din vorbă în vorbă, condamnaţii la moarte prin muncă forţată şi înfometare prelungită, ajung la ţăruşul familiei Frânculescu; În faţa bordeiului proprietete personală, sora Paulina încă mai trebăluia; Admirând-o din priviri, deportaţii intrară pe poarta imaginară; Obosiţi peste măsură se aşezară pe băncuţa din faţa bordeiului; Răsuflând uşurat, preotul întreabă fără menajamente:
-Ia spune-mi fata taichii, te-au bătut rău securiştii Satanei?
-Da părinte Ioan, dar bine că cel puţin am scăpat cu viaţă.
-Altfel nici nu se putea în bârlogul ateilor care s-or vândut Satanei, dar ai dreptate; Bine că n-au mers prea departe cu răul diavolesc.
-Părinte Serafim, bandiţii vor să ne omoare bucată cu bucată.
-Frâncule, predică părintele care motivat de Creatorul a toate ziditor îşi făcea semnul crucii, câtă vreme îl mai avem pe Dumnezeu, nu-i cazu să ne văităm asemenea bunicuţelor uitate până şi de timpul care indiferent a-lunecă nestingherit peste lume şi viaţă.
-Părinte Serafim, întreabă nora care nu fără motiv aducea acuzaţii grave, Dumnezeul atotputernic de ce nu îl opreşte pe tovarăşul care toar-nă petrol în puţul din care deportaţii bănăţeni scot apă de băut?
-Cred că într-un fel ai dreptate fata taichii, dar câtă vreme criminalul s-o lepădat de Dumnezeu doar pentru a intra în slujba încornoratului care de-amu are carnet roşu, va fi foarte greu dacă nu chiar imposibil.
-Tu Paulină, întreabă îngrijorat bătrânul Frâncu, păi atunci de ce nu fierbem apa pă care-o bem? Doar nu vrei să ne îmbolnăvim cu tăţii.
-Cum să vreau aşa ceva? Eu fierb apa, încă de când am venit.
-Mă fraţilor, cum de sunt în stare de nişte fapte aşa necugetate?
-Asta-i mentalitatea care de la un timp stăpâneşte mintea comuniş-tilor; Doar nişte bolnavi vor să extermine oameni nevinovaţi.
-Numai pentru familie tăcut-am chitic şi n-am pus mâna pe bâtă.
-Ştiu că într-un fel vrei să ne menajezi, dar pentru a supravieţui cu orice preţ, până la urmă trebuie să rupem preţioasa tăcere şi să vedem ce Dumnezeu putem face, raportă motivată sora Paulina Frânculescu.
-Ai dreptate fata taichi, numai că uneori graba strică treaba.
-Aşa-i părinte Serafim, dar mama soacră nu mai poate aştepta.
-Ştiu că nu se simte bine; Doar pentru ista mă aduse Frâncu.
-Părinte, până să intraţi în bordei tăt aş vrea să vă mai rog ceva.
-Da fata taichii, dar creştinii numai la Dumnezeu se roagă; Amu ia spune: Ce necaz te mai frământă şi încă la ceas de grea cumpănă?
-Dacă puteţi, mâine când trebuie să aducem butoaiele cu apă, poate n-ar fi rău să mereţi la puţu de peste dealul morţii; Ce zici părinte Serafim, nu poţi face o sfeştanie pentru creştineasca purificare?
-Cum să nu pot fata taichii, dar pân atunci fii bună te rog şi potoleşte-mi setea, cu apă fiartă şi răcită în oală de lut bănăţean?                                                                                                              
Din fericire pentru creştini, zilele încă n-au fost băgate în sacul divin; Dintr-un asemena motiv, în dimineaţa zilei următoare, urca pe drumeagul care abia dacă era desenat, un măgar pe care stăpânul pusese două bidoa-ne în care vroia să pună apă potabilă; Cum drumeagul care duce la fântâna din care deportaţii bănăţeni aveau voie să ia apă, trece prin faţa pichetului militar, soldatul care abia dacă-şi putea stăpâni râsul made în Oltenia, fă-cea de planton şi plângea după timpul pierdut.
-Bă tituistule dobitoc, tu unde măta în cur duci elefantul aista?
-Mă soldatule, ista-i numa un pui de elefant, raportă titoistul care de-amu încerca să treacă de bariera olteanului şcolit pe maidan.                                   
-Păi ce elefant este boul care ţine tromba su burtă? Poţi să-mi spui bă sârboi nenorocit, întreabă soldatul barându-i drumul?                                                 
-Mă Lupu, raportă ironic soldat Muscă, eu cred că animalul urechiat este un elefant oltenesc; Doar în Oltenia socialistă, toate sunt alandala şi nimic la locul său; Amu pricepuşi care-i treaba cu înţelesu?
Supărat de camaradul care motivat îl punea la colţul istoriei, olteanul unde nu începe a se oţărî la titoistul care de-amu privea mirat:
-Bă tituist, nu care cumva eşti un şpion care umblă cu două boambe pă căluţul care poartă urechi lungi? Ia zâ-i mă sârboiu dracului, nu eşti un şpion care bate toba doar ca să priceapă iapa primarului?
-Mă tovarăşu soldat, raportă titoistul care întâmplător încerca să scape de prostia nărodului, pe măgar am pus două bidoane goale.
-Bine mă tituistu dracului, dar pân ce văz care-i treaba cu bidoanili bombă, elefantu se confişcă mintenaş numa în folos dă pichet.
Văzând cum răcanul încerca să-l confişte în folosul armatei populare, măgăruşul se dă câţiva paşi înapoi; Eliberându-se de frânghia care îl ţinea legat, urechiatul o rupe la fugă pe dealul morţii; Dar bietul animal nu ajunge prea departe; Un glonţ ucigaş îl prinde din urmă şi-l culcă la pământ; Ce mare trebuie să fi fost bucuria răcanului venit din Oltenia care de-amu era în curs de alfabetizare! Dumnezeule, cât era de fericit, văzând măgăruşul care îndurerat se zbătea între viaţă şi moartea ce părea să îl cuprindă fără milă! Să fie blestemul sărmanului măgar, una din cauzele sărăciei care de la o vreme hrăneşte tribul din ţara celebrului Sucă? Era trecut de ora no-uă când, încărcată cu câteva butoaie goale, căruţa frânculeştilor urca a-nevoie dealul morţii; Bătrânul Frâncu ducea calu de căpăstru, iar în urma carului veneau cu o vădită dorinţă de supravieţuire, părintele Serafim, so-ra Paulina şi doctorul care ţinea în mână o sticlă cu apă infestată; Urmaşii creştinilor care mai norocoşi scăpaseră de piromanul Nero, dar şi de cri-minalii promovaţi de odioasa inchiziţie, sunt opriţi în faţa pichetului militar, de vameşii dincolo de care erau soldaţii care dintr-o răutate cultivată de comuniştii români, îi întâmpină cu sudalme de mahala:
-Bă tituiştii dracului, ordonă animat de răutate diavolească soldatul care de-acum ameninţa cu arma din dotare, voi une mama dracu vă duceţ şi taman acuşica? Raportaţ bă sârboilor, doar nu sunteţ surzi.
-Mă tovărăşu soldat care după câte ştiu eşti mult prea cumsecade, aşa cum bine vezi şi matale, ne pornirăm doar ca să luăm nişte apă de bă-ut, raportă bătrânul Frânculescu, în timp ce mirat se oprea locului.
-Bine bă moş bătrân, ordonă cu aceeaşi hotărâre comunistă soldatul Lupu Zăludu, dar pacilea treci doar când vine sărgentu Vadim.    
-Am înţeles tovarăşu soldat, răspunde zâmbind doamna Frânculescu Paulina, numai că locotenentul ne-a ordonat trecere liberă.
-Fă tituista dracu, la pichetu aista numai sărgentu Vadim ordoneşte; Acuşica pricepuşi fă muere capie, sau vrei să te bag la bulău?
-Atunci chiar că n-avem ce face, răspunde dezamăgit bătrânul care de-amu încerca să parcheze căruţa o ţâră mai deoparte.                                                     
Încercând să dreagă ce mai putea drege, răcanul Muscă se apropie de tituiştii care forţaţi de împrejurările timpului de tristă amintire, îl aşteptau cu o plăcere deosebită pe sergentul Vadim Prişcaru.                                              
-Doamnă Paulina, raportă răcanul surprinzându-i pe deportaţii bă-năţeni, amu fiţi bună vă rog şi vorbiţi o ţâră mai încet; Nu dalceva doamnă frumoasă, dar comuniştii tocmiră o mulţime de iscoade.
-Soldat, întreabă doamna care de-amu privea cu suspiciune la băia-tul ce părea altfel croit, cine eşti şi cum ai fost prins de comunişti?
-Permiteţi să raportez? Sunt soldat Muscă şi din nişte motive lesne de înţeles, eu nici măcar nu cred că sunteţi criminali periculoşi.
-Pentru cât ai fost de sincer noi te admirăm, dar fii bun şi spune-mi când Dumnezeu vom putea să merem la fântâna cu apă potabilă?
-Ştiu doar că abuzul este ordonat de sergent Vadim Prişcaru; Fiind neam prost, gradatul intră mereu cu oiştea în gardul bunei cuviinţe.
-Ascultă soldat, întreabă doctorul, în timp ce motivat arată sticluţa cu apă infestată, nu cumva sergentul de care vorbeşti, o intrat cu oiştea şi în fântâna din care deportaţii scot zilnic apă de băut?
-Domnule, dar ce s-o întâmplat cu fântâna despre care vorbiţi?
-Soldat Muscă, ştiu doar că un tâmpit o turnat petrol în fântână.
-Eu n-am auzit despre un asemenea criminal, raportă mirat soldatul Muscă, dar pe sergent Vadim îl cred în stare de matrapazlâcuri mai grave; Din păcate însă, nu ne putem pune mintea c-un oltean idiot.
-Cum adică, sergent Vadim o fost în stare de o asemenea mârşăvie? Dar asta-i o crimă numai bună pentru tribunalul militar.
-N-am dovezi Paulină, da-l cred în stare şi de alte mârşăvii.
-Doamnă, raportă abia şoptit soldatul Muscă, amu fiţi bună şi vorbiţi mai încet; Nu dalceva, dar soldatul care face de planton în faţa pichetului, este un prost pe care-l întrece doar sergent Vadim Prişcaru.
-Doamne, cum de încăpurăm pe mâna unui oltean atât de imbecil? Idiotu dracului, după ce că ne răneşte mai pune şi atâta sare.
-Asta-i plăcerea lui doamnă, raportă cu glas scăzut soldatul Muscă; Poate greşesc, dar nu cred că are leac boala bietului sergent.
-Bine soldat Muscă, dar de unde eşti de pământ, întreabă şi nu fă-ră motiv întemeiat sora Paulina Frânculescu? Doar nu eşti oltean.                             
-Nu doamnă dragă; Eu sunt din Lugoj, dar am recrutat în Sibiu.
-Şi noi suntem tăt bănăţeni, dar dintr-un sat de pe graniţa cu sârbii, raportă cu oarece mândrie sora Paulina Frânculescu.
-Doamnă, îmi face plăcere să vă cunosc; De fapt, mi-am dat seama cine sunteţi după vorbire şi cuget, raportă cu glas scăzut soldatul Muscă; Mă iertaţi, dar amu trebuie să mă depărtez o ţâră de bănăţeni.
Văzând cum se depărta de bănăţenii care nu-i mai dădeau satisfacţia ripostei, soldatul ce părea dotat cu minte puţină şi cu multă prostie olte-nească, îl ia în primire cu vorba unui Teacă de odinioară:
-Bă soldat Muscă, ţâie îţi place dă tituista cu păru îngălbenit?
-Îmi place mă oltene, dar eu nu sunt de nasul doamnei Paulina.
-Acuşica mai faci şi nazuri; Al dracu bou, parcă te însori cu ea.
-Ia spune-mi oltene, tu ştii cum arată o doamnă din lumea bună?
-Taci şi nu mai mânca căcat; Al dracu bou, mă mai ei şi la mişto. 
-Nu-ţi mai fă atâtea griji; Oltene, n-am de gând să te iau nicăeri.
-Dar pă muerea cu păru galben nu vrei s-o ei, întreabă răcanul ca-re de-amu încerca să-i găsească motiv şi să-l toarne sergentului?
-Lupule, ordonă soldatul care în acele clipe era stăpânit de o justifi-cată dorinţă ostăşească, dacă aş avea noroc de o asemenea nevastă aş fi cel mai fericit militar din armata română; Amu pricepuşi?
-Păi atuncea dă ce mama dracu nu te însori cu ea? Doar nu eşti un bou care neavând coceni în iezle, rumegă ferocirea care nici măcar nu ţi-ne dă foame, raportă în manieră oltenească soldat Lupu Zăludu.
-Bă oltene, numa de fericire nu pot să vorbesc; Voi de când vă ştiţ, purtarăţi pă umăr cobiliţa şi în nădragi îndemnul pentru tanti Fiţa.
-Păi dacă partidu ţi-o cere, nici nu cred că-i ruşios să duci pă umăr cobiliţa care ne făcu celebroşi în toată ţara noastră oltenească.
-Bine mă Lupule, dar ce îţi mai cere partidul săracilor, întreabă şi nu fără motiv soldatul care de-amu încerca să vadă cam cât îl duce mintea pe răcanul care din păcate olteneşti era contaminat de prostie?                                  
-Bă bou dracului, ascultă coleaşa la mine şi bagă în diblă: Dăcât să faci pă fandosâtu cu titoiştii, mai bine te-ai scrie la comunişti.
-Da mă oltene, dar tu de ce crezi că ar trebui să mă înscriu?
-Bă nărodule, dacă nu ştiuşi pân acuşica, află dă la mine că aiştea este nişte tovarăşi care este preteni numai cu ţăranii săraci şi cinstiţi; Vezi bă muscoiule, daia este bine să te scrieşti acuşica şi mintenaş.
-Bine mă răcane, dar pentru mine este suficient că te scrisăşi tu.
-Treaba ta soldat Muscă, dar când va începe alfabizarea să vezi ce rău o să-ţi pară; Bă nărodu dracului, eşti un bou bălţat şi atâta tot.
-Nu te supăra soldat Lupu, dar ce dracu spuneai că începe?
-Alfabizarea bă Muscă, or nici pân acuşa n-auzâşi daşa noroc?
-Bine mă oltene, dar tu când te înscrii la şcoala de alfabizare?
-Pă mine mă scrie partidu, dar cum acuşica vine sărgent Vadim, nu îmi mai răcesc gura dă pomană; Dacă vrei, te lămureşte sărgentul care nu ştiu cum, dar este ăl mai lămurit dântre toţi oltenii gradaţi.
Ocolind căruţa deportaţilor care scârbiţi îi refuzau orice fel de aten-ţie, gradatul a cărui origine era pe cât de sănătoasă pe atât de primitivă se opreşte în faţa soldaţilor; Stând băţos, ordonă într-un super dialect:
-Bă racanii dracului, care măta în cur eşti dă pază militară?
-Eu, raportă în timp ce ducea mâna la bonetă soldat Lupu.
-Bravo soldat! Eu îţ ordonai să fii vijilent şi tu stai dă vorbă.
-Da fusăi vijilent tovarăşu sărgent, numai că bou dă Muscă…,
-Drepţi, ordonă sergentul, cu aceeaşi autoritate oltenească.
-Sărgent, ordonă locotenentul care sosind pe neaşteptate, era însoţit de un maior pe care privindu-l aveai impresia că plânge mai abitir decât bebeluşii, răcanul nu stă în cea mai proximativă poziţie dă drepţi.
-Trăiţ tovarăşu locotinent, raportă sergentul care de-amu se retrăgea strategic din faţa ofiţerului care comanda pichetul militar, dar cum dă venirăţ taman pe nepusă masă? Eu taman daia mă gândeam că…,
-Repaus, ordonă locotenentul care motivat arunca un zâmbet fals maiorului Drăghici; Ce mă boii dracu, doar nu nebunirăţ dabinelea.
-Tovarăşu locotinent, eu chiar încercai să-l istruesc pă un al dracu dă răcan; Dobitocu, după ce că nu-i oltean ca noi, o cam place pă tituista care-i cea mai spălăcită muere; Acuşica nu că vă mint, dar nici nu ştiu ce dracu să mai fac c-un răcan atât de bou şi dă mare idiot.
-Eşti sigur dă ce raportezi sergent Vadim, întreabă şi nu fără motiv locotenentul care nu întâmplător da semne de gelozie? Mă bou dracu, nu care cumva te înşală ochii dă mare dobitoc?
-Pă cuvântul meu dă partid, dar nărodul aista dă soldat, este morezat dă curviştina care-i cea mai a dracu dântre tituiştii dacileaşa.
-Soldat Muscă, unde şi dă ce pizda mătii caşti gura? Mă bou dracu, raportează mintenaş cum şi dă ce te morezaşi dă curva tituistă.
-Tovarăşu locotenent, doar proştii cască gura la vitrine şi femei.
-Ia spune-mi soldat, ţie-ţi căzu cu tronc muerea cu capu blond?
-Tovarăşu locotenent, doar din respect pentru adevăr şi frumuseţe feminină, eu sunt obligat să îmi exprim regretul pentru neputinţa de-a fi cel puţin la nivelul doamnei c-un păr care unduieşte atât de frumos.
-Cum dracu soldat dobitoc, nu eşti nici măcar dă nasul unei tituiste, întreabă locotenentul care nu întâmplător era mulţumit?
-Tovarăşu locotenent, raportă cu riscul de-a intra pentru a cine ştie câta oară în arestul pichetului militar, tituista sau cum îi spuneţi dumneavoas-tră pe nedrept, este cea mai frumoasă doamnă.
-Cum mă răcane dobitoc, întreabă ofiţerul care de-amu încerca să pară cât mai indignat, gălbejita este mişto şi numai bună de regulat?
-Şi credeţi că dacă era tovarăşă cu carnet roşu, mai ajungea în la-gărul ista, întreabă şi nu fără motiv soldatul care prin enunţarea unui adevăr stânjenitor, îl înfuriase şi mai tare pe locotenentul Dăscăloiu?
-Soldat Muscă, n-am ştiut cât eşti dă prost şi dă mare dobitoc.
-Sunt prostuţ tovarăşu ofiţer şi mă voi face şi mai prost; Asta numai dacă nesocotindu-mi cererea, mă va instrui tăt sergentul Vadim.

Norii criminali!

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––-
Norii-acestia de cenusă
Distrug și vegetația
Se depun ca o căpusă
Opresc și aviația
N-ai nevoie nici de viruși
HIV și gripe-s jucării
Nu vom fi și fiindcă totuși
Nu-i ușor să nu mai fi!

Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––-

Valea iadului

Obosit, bătrânul se aşează la umbra carului şi lungit pe cergă tocmai încerca să aţipească; Cum somnul refuza să vină, bătrânul rămânea sclavul celor mai rebele gânduri; Nemaiputând suporta teroarea drăcuşorilor care-i sfredeleau creerul cu aceeaşi demonică insistenţă, bietul titoist renunţă la somn; Se ridică în picioare şi consternat priveşte peste iurta deportaţilor bănăţeni; Era doar matineul comunismului românesc; Paradoxal, dar satul semăna c-o uriaşă şatră de ţigani; La fel ca în trecutele vremuri, erau duşi de vântul care din păcate bătea de la Răsărit; Şi aşa mai trecu o noapte; Soarele care din totdeauna era solitar şi stăpân pe infinita boltă, începe a se ridica şi cu lumina lui de aur inundă Valea Iadului; Lăsându-se alintată de adierea gândului frumos, doamna Paulina lasă totul baltă în improvizata gospodărie şi iese în drumul trasat cu doar câteva zile în urmă de evalutorul clujean; În speranţa că în cele din urmă îl va vedea intr-o curte pe părintele Serafim Lugojanul, sora îşi aruncă privirea peste porţile imaginare, dar în loc de preot îl vede pe doctorul care într-o gară prăfuită îl operase pe că-pitanul Bârlădeanu; Atras de frumuseţea doamnei Paulina Frânculescu, bărbatul ce părea bine clădit, ocoleşte în mare grabă ţăruşul dăruit cu a-tâta mărinimie de comuniştii români şi salută frumos:
-Sărut mâna doamnă Paulina! Dar unde aţi plecat disdemoning?
-Bună dimineaţa domnule doctor! Cum pentru un asemenea salut sergentul Vadim vă poate aresta, renunţaţi pentru o vreme.
-Mai dă-l încolo de dobitoc incurabil; Nu vreau să vă supăr doamnă Paulina, dar ce vânt vă poartă pe strada Infernului Roşu?
-Nici-un vânt domnule dragă, dar cum şatra deportaţilor n-are nici măcar un cimitir, noi ne amăgim doar cu nişte speranţe deşarte.
-Mă iartă doamnă, dar când dracu s-a întâmplat nenorocirea?
-De câteva zile doctore, dar fiind caniculă cadavrul se împute.
-Întradevăr! Trebuie înmormântat şi cât mai repede cu putinţă.
-Eu doar pentru asta-l cătam pe părintele  Ioan Serafim Lugojanul, dar cred că şi dumneavoastră puteţi vorbi cu tovarăşul ofiţer; Numa el ne poate repartiza un loc unde să amenajăm cimitirul satului Mititica.
-Eu niciodată n-am fugit de răspundere românească, dar la un ofi-ţeraş înfometat peste măsură, o doamnă atât de frumoasă şi cochetă cum alta nu-i, ar putea să se bucure de un succes imediat.
-Am înţeles domnule doctor, numai că pe mine nu mă onorează cu nimic succesul pe care trebuie să-l afişez în faţa unui ofiţer care nu întâm-plător îmbracă o imbecilitate greu de suportat.
-Doamnă Paulina, dincolo de oribila dezonoare, deportaţii trebuie să se facă frate cu dracu doar pentru a supravieţui cât mai mult infernului în care din meschine interese sunt arestaţi fără judecată.
-Într-un fel aveţi dreptate, dar din nefericire, morţii nu mai pot trece puntea la care dumneavoastră v-aţi gândit şi nu fără un motiv.
-Doamnă Paulina, numai că de data ista cred că avem oarece noroc; Vorbind de lup, animalul de care astăzi depinde viaţa deportaţilor bănăţeni, se apropie în pas forţat, de uşa evului mediu timpuriu.
-Dar un asemenea noroc, eu nici măcar duşmanilor nu-l doresc.
-Ai dreptate soră; De-amu trebui să ne mulţumim doar cu puţin.
În scurt timp, locotenentul care venea însoţit de nişte răcani înarmaţi până în cei mai galbeni dinţi, se opresc în faţa titoiştilor; Măsurând-o cu o privire poate mai lacomă ca niciodată, locotenentul care de-amu zâmbea pe note olteneşti, întreabă într-o manieră ironică:
-Bine fă muere mişto, dar cum de găsişi un amant clasa întâi?
-Suntem doar prieteni tovarăşe locotenent, raportă abia stăpânin-du-se doamna Paulina Frânculescu; Nu vă supăraţi pentru maniera de-a vă acosta, dar prin noi deportaţii vă transmit o rugăminte.
-Păi ce dracu rugăminte vă doare? Doar vă dădui loc dă casă.
-Cred că v-aţi gândit doar la deportaţii vii tovarăşu locotenent, dar cum din păcate oamenii mai şi mor, avem nevoie de un cimitir.
-Fă muere mişto, ţara arde şi ţâe-ţi trebuie cimitir pentru veci?
-Da tovarăşu locotenent, dar aşa cum bine ştiţi, morţii faţă de care regimul comunist are un respect deosebit, nu pot aştepta prea mult.
-Bine fă muere colţoasă, dar morţii dă ce măta în cur nu poate aş-tepta câteva zâle? Te pomeneşti că morţilor li să face foame dă lup şi cum nu munceşte în colectivă, nici măcar n-are ce mânca.
-S-ar putea să ai dreptate tovarăşe comandant, dar să ştii că până şi morţii au nevoie de hrana pe care o primesc numai când la ruga preoţilor arondaţi de Dumnezeul izbăvitor, intră în casa de veci.
-Fă muere, întreabă ofiţerul care de-amu zâmbea cu poftă comunis-tă, Dumnezeu dă morţilor să mănânce rahat pă pâine neagră?
Răcanii armatei populare se amuzară copios pentru gluma de prost gust; Intrigat de verticalitatea deportaţilor bănăţeni, locotenentul Dăscăloi pune capăt râsului cazon şi încercând să pară mai mărinimos decât sergen-tul pe care îl considera un mare dobitoc, ordonă încruntat:                                                                 
-Mă tovarăşi deportaţi, voi vedeţi râpa de sub dealul de coloşa?
-O vedem şi încă foarte bine tovarăşu locotenent, răspunde doctorul care mirat privea spre dealul indicat de comandantul iadului.
-Cimitirul satului Mititica va fi la poale de râpă; Acuşica înţelesărăţ ordinu, întreabă rânjind mânzeşte locotenentul Dăscăloiu?
-Am înţeles tovarăşe ofiţer şi vă mulţumesc frumos, răspunde doam-na c-o vădită ironie în glasu-i bine timbrat, după care îl prinde pe doctor de braţ şi plecacă spre ţăruşul dincolo de care plângea o femeie.
Pe văduvă o găsiră destul de repede; Aflată în spatele ţăruşului, se ruga pentru milă şi îndurare; Văzând cum titoiştii treceau nestingheriţi peste gardul care delimita improvizata gospodărie, bătrâna se ridică în picioare şi c-o voce stinsă abia dacă reuşeşte să spună câteva vorbe: 
-Bine că ai venit Paulină maică; De-amu rămăsăi singură cuc.
-Ei doamnă Grigoric, cineva tăt trebuia să vină şi pe la matale.
-Dar pentru cât bine făcu bietul om, nu crezi că este cam puţin?
-Ai dreptate doamnă Grigoric, numai că tăţi ţăranii au necazuri.
-Da Paulină maică, dar bietul Grigorici se grăbeşte; Cum în pustiul ista nu avem nici măcar un cimitir în care să ne îngropăm morţii, va trebui să-l mormântăm în curtea fără neam de gard; Păi no drăguţo?
-Nu doamnă Grigorici; Din această dimineaţă avem şi cimitir. 
-Ai dreptate Paulină; Nici măcar nu mi-am dat sama pân amu, dar cred că întreaga vale este un cimitir pentru deportaţii care numa ce fusără aduşi cu forţa în pustia Bărăganului doar pentru a fi exterminaţi.
Doamna Paulina nu ştia cât de profetic era răspunsul văduvei, dar în acele clipe dramatice încearcă s-o prindă pe după umeri plecaţi şi c-un glas abia şoptit se adresează văduvei:
-Poate că dracu nu-i chiar aşa de negru, dar până când vine părintele Ioan Serafim Lugojanul, rămâneţi vă rog frumos lângă ţăruşul care oricum înseamnă ceva mai mult decât nimicul comunisto-securist.
-Bine mă fată, dar fiind aşa de înfricoşat eu nu cred că mai vine.
În drumul abia defrişat, doamna Paulina Frânculescu se opeşte mi-rată; Văzând cum sora Vlăsceanu bâjbâia prin bezna timpului de cea mai tristă amintire, doctorul o întreabă cu glas abia şoptit:
-Ce s-a întâmplat soră Vlăsceanu? Vorbeşte şi nu te mai codi.
-Până să se întâmple, poate c-ar fi mai bine să mergem acasă.
-Bine doamnă Frânculescu, dar la care casă vrei să mergem?
-Domnule doctor, eu mai mereu am nădăjduit să am căsuţa în care să-mi trăiesc propria viaţă; Din păcate însă, gândul meu devine un vis pe cât de frumos pe atât de irealizabil, într-o ţară în care realizabil pare a fi doar comunismul plămădit de tătucul înscăunat la Kremlin.
-Te înţeleg, dar până atunci la care casă vrei să mergem?
-Doctore, ştiu doar că sunt supusă unui feroce interogatoriu.       
-Iartă-mi întrebarea soră Paulina Vlăsceanu, dar în visul care în ul-tima vreme nu va dat pace, patul de odihnă era simplu sau dublu?
-Domnule doctor, n-ar trebui să gândiţi aşa departe; Cel puţin deo-camdată trebuie să ne mulţumim numai cu puţin, răspunde doamna care neavând de ales încerca să ia viaţa de la cine ştie care capăt.
Astfel motivaţi, doamna şi doctorul ajungeau tăcuţi la ţăruşul familiei Frânculescu; Tăt încercând să dovedească loialitate şi ceva curaj, căţelul Azor începe să latre cu şi mai multă tragere de inimă.
-Ia mai du-te naibi, încearcă doamna Paulina să îşi certe căţeluşul care motivat atenta cu multă poftă canină la piciorul străinului.
-Doamnă Frânculescu, măcar aveţi un paznic de mare nădejde.
-Şi ce paznic poate fi căţeluşul care se sperie până şi de umbra lui? Dar ce naiba faceţi domnule doctor? De ce Dumnezeu nu intraţi în imagi-nara curte, întreabă mirată doamna Paulina Frânculescu?
-Tu eşti Paulină, întreabă şi nu fără motiv bătrânul care tocmai ieşea din cortul instalat în apropierea ţăruşului bătut în loc de poartă?
-Eu sunt tată socrule; Păi cine ar putea să-ţi calce pragu?
-Bună dimineaţa domnule Frânculescu şi mă iartă pentru deranj, salută doctorul care zâmbind întindea mâna bătrânului titoist.
-Noroc mă tată! Fii bine venit în familie şi iartă-mi sărăcia.
-Tată socrule, domnul deportat este doctor, intervine sora care din capul locului încerca să risipească orice fel de bănuială nefondată.
-Asta-i bine mă fată frumoasă; Nu dalceva, dar bolile dă care sufe-rim cu tăţii pot fi lecuite doar de un doctor priceput şi neciubucar.
-Aveţi dreptate domnule Frânculescu, răspunde doctorul care de-amu îl privea cu multă simpatie pe suspiciosul deportat, dar să sperăm că deocamdată nu ne vor paşte prea multe boli contagioase. 
-Tată socru, soarele abia dacă se ridicase când, am vorbit cu locote-nentul Dăscăloiu; Ţinând morţiş să-şi arate mărinimia, ofiţerul ne-o aprobat un loc pentru cimitirul satului Mititica.
-Apăi de mă fată frumoasă! Poate le-o venit şi lor mintea la cap.
-În ce priveşte mintea comuniştilor, mie nu îmi vine să cred domnule Frânculescu, dar de unde nu este nici Dumnezeu nu cere.
-Mă tată, fiecare este liber să creadă ce vrea şi în cine vrea. 
-Dumneavoastră ce credeţi domnule Frâncu, deportaţii pe ce drum trebuie să meargă, întreabă doctorul care nu întâmplător încerca să afle c-o clipă mai devreme părerea unui bătrân suspicios?
-Domnu doctor, încearcă bătrânul un răspuns direct, eu nu cred că matale eşti bănăţan de-al nost iar din Periam nici măcar atât.                                                
-Aveţi dreptate domnule Frânculescu, dar venind în Periam pentru niscaiva treburi de familie, am fost ridicat împreună cu deportaţii desemnaţi de partidul muncitorilor săraci şi am fost adus în Mititica.
-Rău domnule doctor, dar cum astăzi nu mai contează cum te înhăţa-ră bandiţii comuniştilor, va trebui să ne gândim la ce-i de făcut.
-Ştim tată socru, dar până una alta noi venirăm să ne sfătuim în le-gătură cu cimitirul care la poale de râpă nu-i decât un loc viran.
-Numa să-mi arătaţi unde-i locu pă care vi-l dădu ofiţăru; Apoi aş vrea să vorbesc cu popa şi cu alţi câţiva oameni dă nădejde; Doar împreună vom vedea ce şi cum să facem mai bine dân locul neamenajat.
-Bine tată socru, numai că tăt ce-mi spui trebuie făcut mintenaş; Pe aşa căldură, morţii nu pot aştepta prea multă vreme.
-Ai dreptate mă fată, numai că trebuie să le facem pă rând.
-Întradevăr tată socrule, dar sunt lucruri care trebuiesc făcute peste rând; Spune-mi rogu-te frumos, Marius tăt nu s-o sculat?
-Păi cum să nu să scoale mâncă-lar tataia de băiet? Cum pân amu n-avusăi timp nici măcar pentru o privată primitivă, s-o dus cu Mara spre râul care din totdeauna suportă atâtea nevoi urât mirositoare.
-Văzând că nu-mi sare de gât, m-am şi luat de gânduri.
-La români e mereu câte ceva care-i pune pă gânduri negre, răspun-de bătrânul care mai îngrijorat ca niciodată pleacă spre căruţă.
Avea şi de ce să fie îngrijorat bietul deportat; După toate nenorocirile care se abătură asupră-ne, iat-o şi pe nora care numa ce vine c-un bărbat răsărit de cine ştie unde, îşi zicea bătrânul care nu întâmplător îşi făcea de lucru la căruţă; Din fericire însă, dacă într-o asemenea situaţie mai putem vorbi de aşa ceva, o voce cristalină şi mereu dătătoare de speranţă îi cur-mă gândurile care de atâta vreme nu-i dădeau pace:
-Buniculeee, am fost la apăăă; Ştii ce frumos curge apa râului?
-Bine mă nepoate, dar apa cum curge, întreabă bunicul care zâmbin-du-i ademenitor încerca să-l ia în braţe? La deal sau la vale?
-Bunicule, dapăi apa curge numai la vale; Cum bunica nu m-o lăsat, intrai doar la margine, răspunde băiatul c-o vădită părere de rău.                                              
Câteva ceasuri mai târziu, pe drumeagul dintre ţăruşi putea fi văzut primul cortegiu funerar; Pe dric era cutia în care fusese arestat pentru ve-cie bătrânul titoist, iar de oparte şi de alta, nişte femei încărunţite de atâtea vremuri şi nevoi, îl jeleau pe cel plecat din lumea pământeană; Alături de preotul care datorită vârstei păşea greoi peste gropile infernului românesc, erau la ceas de grea cumpănă doamna Paulina Frânculescu, doctor Ticu Vladimir şi învăţătorul Irimescu; Asemenea preotului Serafim, dascălul înainta destul de greu pe drumul de sorginte comunisto-securistă; În urma dricului mergeau spăşiţi deportaţii din satul Periam, cunoscuţi, rude sau prieteni mai apropiaţi; La doar câţiva paşi de cimitir, cortegiul funerar se opreşte ca la o comandă ordonată de Dumnezeul a toate ziditor.
-Fiule, întreabă şi nu fără motiv preot Ioan Serafim Lugojanu, tu ce crezi că urmăresc soldaţii care fac de planton pe coama dealului?
-Nimic părinte Ioan; Soldaţii nu fac decât să ţină puşca în mână.
-Părinte Serafim, intervine doamna ce părea indignată de răspunsul în doi peri, soldaţii care doar se ţin de puşca încărcată, păzesc timpul ca-re în curgerea spre infinit ia lăsat pe dinafară.
Tot vorbind de timp, anticriştii desemnaţi de încornorat, doar ca să facă rău bieţilor creştini, se prezentară la poarta cimitirului; Titoiştii tocmai coborâseră cosciugu de pe loitra căruţii când, sergentul care nu întâmplător era însoţit de câţiva răcani înarmaţi până în dinţii de un galben dezgustător, năvălesc mai abitir decât barbarii de odinioară.                                                                              
-Bă tituiştii dracu, vouă cine vă dădu voie să îngropaţ mortu taman sub nasu nostru? Cum mă boii dracu, voi verţ să-l mirosâm noi toată ziu-lica? Răspundeţ bă sârboi nenorociţi, ţipă bravul, mai ceva decât nebunul evadat din ospiciu; Doar nu vă pieri glasu taman acuşa.
Frizând demenţa sergentului Vadim Prişcaru, bărbaţii aşezară cos-ciugul pe malul gropii; Deportaţii tocmai încercau să revină la verticala e-xistenţei umane când, sergentul reia cu şi mai multă furie, răgetul de animal sălbaticit în jungla comunismului românesc:
-Bă tituiştilor, doar ştiţ că nu-i voie să vă îngropaţ mortu taman sub nasu răcanilor care vă păzeşte; Atuncea dă ce faceţ p-ai dracu?
-Tovarăşu sergent majur, raportă doctorul care abia dacă mai putea să suporte isteria gradatului, chiar tovarăşu Dăscăloi ne-a ordonat să fa-cem aici cimitirul satului Mititica; Dacă nu crezi, întreabă-l te rog.
Spumegând mai abitir decât un măgar în călduri, sergentul chiamă un răcan şi în manieră oltenească ordonă pe un ton sever:
-Bă răcan idiot şi mare dobitoc, ia aminte la ordinul meu espre.
-Iau tovarăşu sărgent, dar cât dă espre poate fi ordinu matale?
-Mă bou dracu, fuga marş după locotinent Dăscăloi; Iauzi colo, un ofiţăr hazliu, numa ce dădu nişte ordine tâmpite şi idiote pă dasupra.
-Am înţeles tovarăş sărgent; Chiar dacă mă bagă la bulău, tot îl a-duc imediat şi mintenaş, raportă un soldat de acelaşi neam şi sânge.
-Mă răcanu dracului, întrebă ofiţerul care dăduse ordinul tâmpit şi idiot pe deasupra, tu ce mintenaş vrei să duci sergentului Vadim? 
-Să trăiţ tovarăşu locotinent, dar sunt ezasperat cum că nişte tituişti daţi dracu, vrea să facă cimitiru chiar sub nasu răcanilor care îi păzeşte să nu evadească la nemţii germani; Acuşica înţelesărăţ pricina?
-Gura sărgent Vadim Prişcaru; Acuşa fă bine şi nu mai lătra la luna care docamdată nici măcar nu se vede pă cerul însorit dă soare.
-Am înţeles tovarăşu locotinent; Sunt numai gură şi urechi.
-Nu c-aş muri dă dragul deportaţilor, dar cum morţii poa să evadeze, chiar eu am ordonat facerea cimitirului chiar sub nasul vostru.
-Aşa mai merge tovarăşu locotinent; Eu nici nu ştiui pân acuşica.
-Sărgent, ordonă ofiţerul neluând în seamă ploconeala subalternului, trebuie să-i păziţi pă tituiştii dân vale; Cum este porniţi în contra comunişti-lor, idioţii poa să evadeze peste graniţă; Sărgent, înţelesăşi?
-Acuşica lăsaţâ-i în sama mea tovarăşu locotinent, raportă sergentul cu aceeaşi fermă convingere; Dacilea nu evazează nici morţi.
-Aşa să faci sărgent Vadim Prişcaru, dar pân ce pleci cu răcanii la pichet, ascultă la ce ordonez deportaţilor care nu prea te iubeşte.
-Să trăiţ tovarăşu locotinent care trebui să ştiţi că eu ascult doar dă ordinu partidului muncitoresc şi românesc pă dasupra.
-Bă tovarăşi, întreabă locotenentul ce nu părea să ia în seamă plecă-ciunile sergentului, cine-i popă între tituiştii care veniră acileaşa?
-Eu sunt taică, răspunde preotul, în timp ce-l privea mirat pe ofiţerul care după două milenii de creştinism încă nu recunoştea veşmintele sfinţilor părinţi; Doar n-aţi venit la cimitir pentru sfânta rugăciune. 
-Ascultă ţap bărbos, să nu te îndemne dracu ca la căpăţâna mortului care nici măcar nu ştiu dacă-i prea mort, să pui crucea dă lemn; Ai înţeles, sau poate vrei să-ţi tund barba plină dă bale şi muci?
-Am auzit ceeace în urmă cu doar câteva clipe aţi ordonat cu atâta răutate, predică părintele care de-amu încerca din răsputeri să-şi păstreze calmul de care avea atâta nevoie; Din păcate însă, nici măcar Dumnezeul a toate ziditor nu poate să priceapă taina răutăţii; Cui foloseşte demonica lucrare, întreabă şi nu fără motiv preotul Serafim?
-Ascultă popă esplotator, ordonă sever locotenentul Dăscăloi, ăsta-i un ordin pă care trebuie să-l execuţi obligator; Ia aminte ţapule; Pă mine nu mă interesează dacă tu sau ăl dân cer, înţelegeţi ori ba.
-Nu vă supăraţi tovarăşu ofiţer, dar ne trimiteţi prea departe.
-Ce s-a întâmplat bătrâne? Te mănâncă limba, sau ce alceva?
-M-o mânca tovărăşu ofiţer; Doar daia vorbesc limba română.
-Bine mă tituistu dracu, dar ce vrea să spună limba care te mânâncă şi nu-ţi dă pace, întreabă pe un ton ameninţător bravul ofiţer?
-Tovărăşu ofiţer, aşa cum bine ştiu tăţi creştinii cu teamă de Dumne-zeu, morţii au la căpătâi crucea şi câteva lumânări aprinse.    
-Bă moş bătrân, înjură ofiţerul care nu întâmplător da vădite semne de nervozitate, cu sau fără cruce, voi tot la dracu vă duceţ; Acuşa înţelesăşi unde veţi merge şi ce veţi face? Raportează boule, da ori ba?
-Tovarăşe locotinent, raportă sergentul care mirat îşi vedea coman-dantul într-o mare şi nedorită încurcătură, acuşica lăsaţâ-i în seama mea pă tituiştii care cât ar fi d-ai dracu, nu îndrăzneşte să pue crucea la cap de mort îngropat în pământul ţării care să chiamă Bărăgan.
-Bine mă sărgent, dar tu dă ce pizda mătii mănânci atâta căcat?
-Păi tovarăşe locotinent, eu mănânc doar atâta cât îmi ordonaţi.
-Bă dobitocu dracului, ia-ţi soldaţii dacileaşa şi urcaţi-vă în deal.
-Am înţeles, dar cu tituiştii ce dracu facem tovarăşu locotinent?
-Sărgent Vadim Prişcaru, tu eşti surd sau te tâmpişi deabinelea? 
-Nu ştiu precis tovarăşu locotinent, raportă sergentul care plecând cu coada între picioare, debita cele mai josnice înjurături olteneşti.
Tovarăşu ofiţer, intervine dezamăgit bătrânul Frânculescu, doar după plecarea sergentului Vadim, nu vă mai faceţ atâta sânge rău pentru crucea pă care nici n-o punem la cap de mort; Amu sunteţi mulţumit?
-Aşa să faci moşneag boşorog; Altfel dai dă dracu, ordonă ofiţerul care făcând stânga împrejur pleacă înjurâd de toţi sfiţii ortodoxi.
În timp ce deportaţii care neştiind ce să mai spună se priveau miraţi, popa începe a murmura slujba de mormântare, pentru ca la sfârşit să ca-dă pradă tăcerii; Retrăgându-se, părintele face semn groparilor să coboare în veşnicia pământului românesc, trupul bietului Grigoric; După doar câteva clipe, câţiva bărbaţi începură a pune pământ peste cutia care nu va rezista prea mult gângăniilor ce par a fi mai flămânde ca niciodată; Când groapa era plină cu pământ reavăn şi la suprafaţă groparii ridicaseră o mică movi-liţă, bătrânul Frânculescu ordonă cu glas abia şoptit:
-Eu zic că ar fi bine să punem şi crucea mântuirii, dar pentru a nu fi văzută de răcanii comuniştilor, s-o aşezăm altfel de cum se pune.
-Dacă nu verticală, atunci cum naiba s-o punem tată socrule?
-S-o punem orizontală şi peste ea să presărăm puţin pământ.
-Bine tată socrule, numai că olteanul ar putea să scormonească.
-Păi atuncea vom spune c-am uitat-o la căpătâiul bietului mort.
-Ce spuneţi părinte, întreabă văduva care abia dacă mai putea să se ţină pe picioare, e bine cum zice Frâncu? Unde s-a mai pomenit?
-Mă taică, eu cred că Frâncu are dreptate în modul prin care încear-că să-i păcălească pe anticrişti; Puneţi-o culcată şi pe deasupra presăraţi nişte ţărână, doar pentru a nu fi văzută de soldaţii comunişti.

Să mă tem?

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––-

Să mă tem de visul din mine,
Când omul care încă sunt
Adună lacrimile-n vine
Şi sufletul într-un cuvânt ?

Să mă tem de dorul de tine,
De omul care ieri am fost,
Când visele se prind de mâine
Să-şi caute, astăzi, adăpost?

Să mă tem de gândul ce vine
În omul care mâine-oi fi,
Când lacrimile curg din mine
Să poată omul a „răzbi”?

Să mă tem de visul ce plânge,
De roua ce se varsă-n vii,
Când soarele în braţe-o strânge
Şi o aruncă peste glii?

O, nu! Azi, nu mă tem, sunt liber,
Să locuiesc în acest trup;
Pot noaptea să mă-nalţ la cer
Şi ziua să rămân în lut!

Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Valea iadului

Tăt mai ne-mpăcaţi cu laţul destinului hărăzit de comuniştii care pe bandă rulantă erau fabricaţi din nişte tovarăşi cu originea sănătoasă, depor-taţii din satul Periam, priveau cu frică şi c-o firească suspiciune la locotenen-tul care încercând să pară cât mai autoritar ordonă sever:
-Tovarăşi deportaţi, acileaşa fuse proprietatea unui esploatator care din fericire numa ce înfundă puşcăria, iar ca boerii care suge sângili poporu-lui muncitor să nu uite niciodată unde vor ajunge mintenaş, tovarăşii care vă adusă în locu aista din Bărăgan, botezară Mititica satul pă care deporta-ţii veniţi taman dân Periamul vecin cu răzvrătiţii, o să-l ridice până în cel mai târziu la iarnă; Acuşica înţelesărăţ ordinu espre?
-Cum aşa tovarăşu ofiţer, întreabă nedumerit bătrânul Frânculescu, să ridicăm până în iarna care vine, un sat cu case şi cu tăte cele?
-Bă moşule bătrân, ordonă rânjind mânzeşte bravul ofiţer, deportaţii va construi satul Mititica; Doar daia v-adusă cu atâta cheltuială şi pă care tot voi o veţi plăti până la urmă; Nici acuşica nu înţelesăşi?
-Bine tovarăşu ofiţer, dar în Banat nu avem satul nost? Amu pentru ce Doamne iartă-mă va trebui să construim taman unde a înţărcat dracu copiii, întreabă pe un ton de o profundă şi justificată dojană bătrânul care de-amu îşi risca libertatea şi poate chiar viaţa de titoist incorijibil?
Supărat de ţâvna bătrânului deportat, locotenentul Dăscăloi ordonă cu asprimea stăpânului care se vroia cât mai ascultat într-o Românie unde comuniştii vorbeau fără a fi ascultaţi de românii purtători de cruce:
-Taci dân gura tovarăşu deportat; După mine, înainte marş.
Deportaţii din Periam coborau fără tragere de inimă dealul presărat cu viroage săpate doar de ploile torenţiale, acum uscate şi crăpate; În va-lea inundată de buruieni comuniste, deportaţii se opresc locului şi cum în luncă nu era nimic care să merite fie şi-o firavă admiraţie, se mulţumesc doar să privească la sălciile care fără nici-un ordin se aliniaseră dealungul râului dătător de speranţe care nu de puţine ori erau înşelate.
-Mă fraţilor, îşi dă cu părerea un titoist care abia dacă-şi mai putea stăpâni neputincioasa-i furie, dacilea nici morţi nu mai ieşim; Aşa să ştiţi şi aşa cred că ştie şi Dumnezeul care nu ia oprit pă comunişti.
-Bă tituiştilor, acuşa dă ce mama dracu vă oprirăţ fără ordin? Nainte marş sârboi nenorociţi şi dă nu înţelegeţ dă vorbă militară, mă cam sforţaţi să iau nişte măsuri discipolare şi să-i puşc pă toţi nărozii care să ia în colţ cu mine, ordonă într-un dialect primitiv sergentul Vadim Prişcaru.                   
Sub ameninţarea armelor de foc, deportaţii bănăţeni se lăsară con-duşi spre satul imaginar; Păziţi de soldaţii armatei populare, titoiştii înaintau anevoie pe un teren inundat de burueni comunisto-securiste, pentru ca în cele din urmă să se oprească miraţi la capătul unei fâşii ce părea defrişată de puţină vreme; Obosiţi peste măsură, deportaţii din Periam se aşezară pe nişte pale de iarbă cosită; Văzând nesupunerea totoiştilor care obosiţi ajunseseră la capătul răbdării, sergentul Vadim raportă furios:                          
-Tovarăşu căpitan, vedeţ ce face tituiştii pă care-i cocoloşârăţ?
-Sergent Vadim, ordonă şi nu fără motiv ofiţerul care de-amu încerca să pară cât mai aspru cu putinţă, docamdată sunt locotenent; Acu înţelesăşi gradul care trebuie respectat chiar şi dă soldaţii gradaţi?
-Să am iertare tovarăşu locotinent, da uitaţ cum fără neam de ordin militar, ai dracu tituişti se aşăzară pă jos; Drepţi bă sârboi nenorociţi, or-donă acelaşi brav sergent, dar fără prea mult succes cazon.
-Sărgent, ordonă dintr-un motiv nu prea greu de înţeles locotenentul Dăscăloiu, lasă deportaţii în pace; Nu vezi că-s morţi de oboseala drumului făcut în bou-vagonul care mai degrabă pozează într-o clocitoare?
Auzind ordinul, tituiştii aflaţi în apropiere începură să-şi facă oarece speranţe: Să ştii că ofiţeru ista-i ceva mai omenos; Cât de omenos avea să fie ofiţerul crescut şi educat la sânul clasei muncitoare, urmau a se con-vinge pe propria piele, deportaţii din satul Periam; Acum se bucurau ca nişte copii, doar pentru că locotenent Dăscăloiu le permitea fie şi pentru câteva clipe să-şi tragă răsuflarea; După o vreme în care ofiţerul fumase cu multă poftă proletară, ţigara îndoctrinată cu cele mai otrăvite fumuri imperialiste, sergentul care nu întâmplător încerca să se remarce cu orice preţ, raportă c-o răutate promovată doar de cloţa oltenească:
-Acuşa nu vă supăraţ pă mine tovarăşu locotinent, dar vreau să vă mai raportez cum că tituiştii este nişte sârboi înrăiţi şi încolţaţi în vorba cu gradaţii armatei care d-acuşica este oltenească.
-Sergent Vadim, ordonă ofiţerul care motivat îşi da arama pe faţă, deportaţii veniţi din mahalaua ţării, pierdură dă multă vreme colţii cu care îi muşca pă ţăranii săraci şi analfabeţi; Acuşa înţelesăşi pricina?
-Bine vorbirăţ tovarăşu locotinent, raportă sergentul Vadim Prişcaru, în timp ce-şi dregea vocea made în Oltenia; Zău mă tovarăşu, eu îs premu şi ăl dântâi care mă bucur să vă am ca pă comandant direct.
Fără să-l ia în seamă pe sergentul care rânjind mânzeşte se ploconea poate mai abitir decât domnitorii fanarioţi la înalta poartă, dar şi măgulit de aberaţiile slugoiului calificat la locul de muncă, locotenent Dăscăloi or-donă pe un ton care se vroia cât mai sever cu putinţă:
-Hai că vă cam puturoşârăţ; Acuşica tăceţ şi ascultaţi-mă cu atenţie, ordonă ofiţerul cu aceeaşi voce cazonă; Eu doar odată zic cu vorbă bună, iar dacă nu înţelegeţ, şchimb foaia şi mă fac al dracu.
-Şchimbaţi-o dă la început tovarăşu locotinent, raportă ne întrebat sergent Vadim; Nu dalceva, dar tituiştii dracu este chiar mai răi dăcât sâr-boii care în cârdăşie cu nemţii germani, să pusă în contra lu tovarăş Stalin şi care este ăl mai premu dântre comuniştii mondiali ai lumii.
-Da dreapta şi da stânga drumului cosit, vă veţi face case ţărăneşti, ordonă locotenent Dăscăloiu, fără să ia în seamă noianul de perle pe care bravul sergent le debita c-o nonşalanţă made în Oltenia socialistă.
-Şi ne-aţi adus doar pentru a ridica din te miri ce case ţărăneşti?
-Fiecare dântre voi o să-şi facă poartă numai în dreptu ţăruşului pă care-l va găsi la marginea drumului şi pă care de-acuşica îl vedeţi cu ochii voştri bănăţeni, ordonă pe un ton care se vroia cât mai sever locotenentul Dăscăloiu, fără a ţine cont de întrebarea bătrânului Frânculescu.
-Am înţeles tovarăşu ofiţer, raportă indignat peste măsură bătrânul deportat, dar măria voastră unde Dumnezeu vede drumul cu pricina?
-Cum ce drum vede ofiţeru armatei populare? Păi bine bă moş bă-trân, tu nu vezi fâşia dă iarbă cosită în mare grabă de primul evalutor clu-jean, întreabă de la înălţimea steluţelor locotenentul Dăscăloi?
-O văd tovarăşu ofiţer; Încă n-am orbul găinilor porumbace.
-Atunci ăsta-i drumu pă care voi îl veţi pietrui cu pietriş din râul ca-re aşa cum bine vedeţi, este la doi paşi dă sat; Apoi, în dreptu ţăruşilor vă veţi face nişte case cu materiale pă care statu comunist le dă gratis; Acuşica, ordonă ferm ofiţerul armatei populare, după lista pă care cred c-o am pi-tită în pozănar, o să vă împart locuri dă casă; Pentru asta vom merge pă miljocul drumului, iar ţăranu care s-aude strigat, iese dân rând şi să opreş-te taman lângă ţăruşul pă care nici măcar n-are voie să-l scoaţă din pămân-tu ţării care să chiamă Bărăgan; Aţi înţeles tovarăşi deportaţi?
-Bine taică, întreabă mirat preotul Serafim, dar noi ce Dumnezeu vom face lângă ţăruşul pe care ni-l daţi de pomană? Doar nu ne priponeşti de ţăruşul bine bătut în pământul Ţării Româneşti.
-Bă ţap bărbos, ordonă locotenentul care nu întâmplător era indignat de întrebarea bătrânului preot, lângă ţăruşul repartizat îţi faci o casă nouă; Nici acu nu pricepuşi cum şi dă ce trebuie să-ţi faci casă?
-Fie şi modestă, o cocioabă nu se face cât ai bate din palme tovarăşu ofiţer, raportează sora care speriată îl ţinea de mână pe băiat, iar deportaţii care de fapt sunt doar nişte creştini nejudecaţi, au dreptu măcar la o celu-lă mizerabilă şi păzită de gardieni calificaţi; Nicidecum la un ţăruş de care priponeşti un animal, doar ca să-i arăţi cine este adevăratul stăpân, răspun-de într-o manieră revoluţionară sora Paulina Frânculescu.
– Fă muere naltă şi proastă, ordonă cam peste rând sergentul Vadim, tu să zici bodaproste şi dă ţăruşu pă care partidul muncitorilor şi ţăranilor săraci ţi-l dă de pomană şi dăgeaba; Acuşica nu că sunt oltean dat dracului, dar să ştii c-aş vrea să te văz priponită taman ca pă vaca care nu mai vrea să fie mulsă de poporul muncitor şi sărac lipit pământului.                                                     
-Vrei celulă? Păi bine fă muere tâmpită, ordonă ofiţerul în maniera învăţată de la mămiţica dân Caracal, satu pă care mai dă voie mai dă ne-voie o să îl construiţ manual, nu tot un fel dă puşcărie va fi? Şapăi deportaţii care îndrăzneşte s-o ia razna va fi împuşcaţi dă răcani.
-Mulţam fain pentru grija pe care ne-o purtaţi tovarăşu locotenent, raportă bine motivată doamna Paulina Frânculescu, după care încercând să evite iminentul pericol intră în grupul deportaţilor bănăţeni.
În mai puţin de-un ceas, locotenent Dăscăloiu reuşeşte să împartă locurile de casă; Rămânând în compania bravului sergent, ofiţerul face stânga împrejur şi declarându-se mulţumit de isprava făptuită la îndemnul partidului muncitoresc român, pleacă pe uliţa satului Mititica; Secondat de sergentul care încerca din răsputeri să pozeze la nivelul timpului, loco-tenentul privea c-o bucurie diabolică la tituiştii care încercau să se ascundă în spatele ţăruşilor care de-amu ţineau loc de porţi; Stăpân pe situaţiune, bravul locotenent se opreşte în centrul satului şi ordonă:
-Sărgent Vadim, acuşica treci pă la fieşcare familie care stă pitită în spatele ţăruşului şi ordoni cum că trebuie să vie cât mai urgent la mine câ-te-o persoană copetentă; Acuşica înţelesăşi ordinul meu espre?
-Trăiţi tovarăşu locotinent, dar ce personal va trebui să vie la matale care stai proţăpit acileaşa, întreabă cam fără rost sergent Vadim?
-Doar nu eşti surd sergent tâmpit şi idiot peste măsură; Am ordonat să vie urgent la mine doar o persoană copetentă şi atâta tot.                
Fără a mai pierde timpu, sergentul Vadim repeta ca un papagal nu prea bine dresat ordinul comandantului direct, după care zelos începe să strige poate mai ceva decât un nebun promovat de securitate:
-Bă tituiştilor, o muere mai copetintă să meargă în centru la tovarăşu ofiţăr locotinent şi care ofiţăraş urmeşte să dea niscaiva ordine importante pentru voi şi pentru satul care vine taman dă la Mititica.
Deprimaţi şi obosiţi, deportaţii bănăţeni se aşezară în spatele ţăruşi-lor care ţineau loc de porţi şi într-o tăcere de aur ascultau ordinul sergentului Vadim Prişcaru; Neştiind dacă trebuia să râdă de prostia olteanului ori să se îngrozească de lipsa lui de educaţie, de cultură şi nu în ultimul rând de credinţă în puterea divină, deportaţii îl priveau cu înţelegere; Locuind în centru, doamna Paulina Frânculescu ajunge prima în faţa locotenentului Dăscăloiu; Ofiţerul o dezbracă cu patima bărbatului însingurat şi cu admi-raţia pe care o stârneşte orice femeie frumoasă; Muerea este bună şi miş-to, gândea ofiţerul care fierbea ca un animal în călduri; Tocmai încerca s-o vadă în pielea goală printre sălciile care flancau apa râului când, sergentul Vadim începe a striga mai abitir decât nebunii calificaţi:
-Tovarăşu locotinentu, până când s-adună toţi tituiştii, mergeţ urgent pân la grupa răcanilor; Eu nu ştiu dă ce mama dracu, dar acuşa vă chiamă urgent şi cât mai repede tovarăşu maior Ceauşu Nicolăeşu.
-Sărgent Vadim, ordonă locotenentul ce părea indignat de raportul neisprăvitului gradat, unde vrei să merg şi pentru ce pizda mătii?
-La tovarăşu maior Ceauşu Nicolăeşu, repetă sergentul care profi-tând de un moment prielnic, încerca să-l pună la punct pe ofiţer.
-Sărgent, adună toţi oamenii şi aşteptaţi până când mă întorc; Acu-şica înţelesăşi ordinu espre, întreabă locotenentul şi nu fără motiv?
-Păi tovarăşu locotinent, dacă acileaşa este numa nişte tituişti care mai mult discută ordinu şi nu-l esecută întomnai, eu pă cine să-l mai arestez în buricu satului fără neam de case ţărăneşti?
-Bou dracu, ordonă şi nu fără motiv proletar ofiţerul care nu întâm-plător părea stăpânit de o furie tot mai crescândă, tituişti, netituişti, adună-i ceva mai repede şi taci dracu dân gură; Acuşica pricepuşi?
-Am înţeles tovarăşu, dar cum să-i adun laolaltă şi împreună?
Cum clona celebrului moş Teacă, nu înţelegea mai nimic din mersul racului de care se bucura regimul comunisto-securist, locotenentul Dăscăloi dă a lehamite din mâna care cunoştea scrierea; Scârbit, ofiţerul care mai de voie mai de nevoie trebuia să raporteze, pleacă în mare grabă; Sergentul Vadim nu avea de unde să ştie gândurile care-l animau pe tovarăşul coman-dant, dar ca orice oltean care avansase în armata clasei muncitoare, era tare mândru; De-acum avea posibilitatea să comande şi câtă vreme putea să urle mai abitir decât un scos din minţi, pentru el nu conta cum şi nici pe cine comanda; Astfel motivat, bravul sergent trece pârleazu peste timpul pe care-l nesocotea deliberat şi umflându-se în pene de curcan dinamovist ordonă c-o severitate muncitorească:
-Bă soldat Lupu Zăludu, pân ce-o veni dă un să dusă tovarăşu ofi-ţăraş, tu numără toţi ţăruşii bătuţi în pământ; Nu dalceva, dar ai dracu ti-tuişti ar putea să-i scoaţă doar ca să-şi facă curte mai mare.
-Am înţeles tovarăşu sărgent; Iaca, plec imediat şi mintenaş, raportă hotărât soldatul ce părea să mănânce acelaşi rahat oltenesc. 
-Soldat Lupu, ordonă sergentul care furios încerca să facă pe duru,  ai grijă cât stai la fieşcare ţăruş; Nu dalceva bă răcan dobitoc, dar acuşica vine tovarăşu locotinent Dăscăloi şi-l vezi pă dracu unde şade.
*  *  *
*  *  *
Aşa mai trecură câteva ceasuri; Se înserase când, din fiecare familie care venise cu atelaje şi animale, pleacă la gară câte-o persoană competen-tă; După plecarea bătrânului Frâncu, sora Paulina şi soacra poamă acră, începură a se chivernisi în spatele ţăruşului cu care fuseseră împroprietărite pe gratis; Marius şi Azor o zbughiră pe drum; Văzându-şi nepoţelul care de-amu alerga printre ţăruşi, bunica unde n-o început să strige cu disperarea omului ce părea să fi ajuns la capătul răbdării.
-Lasă-l în pace mamă soacră şi nu mai striga de pomană, intervine doamna Paulina, în timp ce desfăcea bagajul care în ciuda vameşilor anga-jaţi la graniţa regimului comunisto-securist, rămăsese neprăduit.
-De mă fată, raportă îngrijorată soacra mare, ştiu şi eu ce Dumnezeu să mai zic? Amu să nu dea ceva peste neastâmpăratul ista.
-Ei şi matale! Te gândeşti să nu-l lovească cine ştie ce maşină?
-Nu ştiu de ce mă fată, dar ţie-ţi cam arde dă glumă, raportă bătrâna care din pricini lesne de înţeles era neagră de atâta supărare.
Abia noaptea târziu veneau pe sub deal căruţele încărcate cu calaba-lâcul pe care bieţii deportaţi reuşiseră să-l ia la plecarea din satul Periam; Întunericul cuprinsese întreaga vale; Doar din loc în loc, câte-o lampă de vânt sau lumânările care de-amu pâlpâiau în adierea vântului care mângâia obrazul Bărăganului supus colectivizării forţate, arătau prezenţa bănăţenilor într-un iad făcut cadou de comuniştii români; Cu greu bieţii căruţaşi ajung în satu Mititica; Se opresc pe fâşia care nu întâmplător separa două rânduri de ţăruşi, după care încep a striga unu la altu:
-Ia spune mă frate întru Iisus, tu mai ştii unde-ţă poarta?
-Păi de unde poartă, răspundea deportatul care prin bezna timpului de tristă amintire, încerca să vadă dincolo de ţăruşii comuniştilor?
Bătrânul Frânculescu abia dacă oprise căruţa care de-amu era trasă doar de un singur cal când, sora care în război luptase pentru reântregirea ţării, unde n-o început să strige dintr-o curte imaginară:
-Tată socruleee; Unde Dumnezeu te-ai oprit mă tată socule?
-Mă fată, suntem pe drumuri; Doar ce coborârăm dealul negru.
-Foarte bine tată socrule, dar nu ne-au furat nimic din lucruri?
-Pe întunericul ista, n-am de unde să ştiu cât şi dacă s-o furat.
-Tată socru, dar uite că nici nu ştiu ce şi cum dracu să-ţi spun.
-Mă fată, este ceva cu voi şi încă taman nepotrivit? Spune-mi şi nu te mai pierde cu firea, îndeamnă îngrijorat bătrânul Frânculescu.
-Deocamdată-i bine, dar pe Grigoric nu l-o luat nimeni din gară?
-L-am luat eu mă fata mea frumoasă, dar ne cam chinuirăm pân ce îl băgarăm într-o cutie pă care un tablagiu nenorocit abia dacă ne-o dădu contracost, răspunde indignat peste măsură bătrânul titoist.
-Păi de ce tată socrule? Chiar şi pentru morţi se cere ciubuc? 
-Ce să mai discutăm Paulină; Asta-i treaba şi n-avem ce face.
-Ştiu tată socrule, dar mai bine hai să merem la ţăruşul nost.                        
-Că bine zâci mă fată, dar ăla micu ce mai face? Nu-i cuminte?
-Băiatul s-a culcat tată socrule, dar de unde vine mirosul ista?
-Mă fată, cum lada n-avuse capac, pute mortu care să cam împuţi; Nu-i bai, mâine o să văd cu ce-l acopăr; Muri ca un câine săracu, da mă-car se duse la Dumnezeul care la primit fără neam de şpagă.
Abia dacă intraseră în curtea imaginară când, din întunericul timpu-lui de tristă amintire, bătrâna Grigorici începe a striga la vecini:
-Frânculeee, tu n-auzi? Mă omule, unde Dumnezeu ţă casa?           
-Intră femeie, n-am dăcât un căţel; Chiar şi pe întuneric îţi dai seama că doar un ţăruş mi-or dat stăpânii timpului care curge de parcă s-a lenevit dân pricini dubioase, îndeamnă şi nu fără motiv moş Frânculescu.
-Doamneee, ce-am fost şi ce-am ajuns!
-Ia spune mă femeie îndurerată, doar nu stai prea departe?
-Mi-or dat şi mie un ţăruş; Nu cred că-i prea departe, da pe bărba-tă-miu l-o luat careva, întreabă disperată bătrâna Grigoric?
-L-am luat eu, dar unde-ţi este ţăruşul proprietate personală?
-Tată socrule, raportă pe acelaşi ton ironic doamna Paulina, ştiu că peste drum este un ţăruş care pân amu nu cred c-a fost revendicat.
-Mă Frâncule mă, întreabă rugătoare văduva Grigoric, nu ai vrea să îmi dai mie ţăruşul de peste drum? Haide mă omule, doar nu dă pomană, insistă disperată bătrâna titoistă.
-Eu ţi l-aş da mă femeie, dar nu-i ţăruşul meu; Mâine dimineaţă vi-ne tovarăşii proprietari şi doar ei te poate împroprietări c-un ţăruş care a-şa cum bine vezi se află în buricul târgului.
-Da mă Frâncule, dar cum tovarăşii este nişte zgârciţi, aş vrea doar să îmi îngrop bărbatul şi după ce-i fac tăte cele pomeni preoţăşti, să mer şi eu în lumea în care de-amu ţopăie datâta bucurie.
-Tată socru, ordonă sora care motivată încerca să scape de cadavrul care mirosea îngrozitor, să ducem cosciugul dincolo de ţăruşul fără stăpân; Doar aşa biata femeie va putea să-l plângă în voie.
-Am înţeles, dar stai o ţâră; Măcar până ce-mi trag răsuflarea.
-Este bine că ne-a mai rămas ceva pe care să îl tragem fără aproba-rea sergentului Vadim, îşi arătă indignarea nora Paulina.
Zorii zilei următoare găsesc ţăranii satului Mititica, lângă ţăruşii cu care fuseseră împroprietăriţi; Aruncaţi în voia sorţii, titoiştii încercau să se ridice din mocirla timpului, gândind că tot mai bine să ai un acoperiş dea-supra capului; Priceput la toate, bătrânul Frânculescu reuşea în doar câteva ceasuri, să ridice cortul care de bine de rău asigura un adăpost chiar dacă vremelnic într-o viaţă poate şi mai vremelnică.-Amu să vedem cum arată pe dinăuntru, ordonă nora Frânculescu, după care-şi prinde băiatul de mână şi grăbiţi intrară în noua lor casă.

Simțind

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...
–––––––––––––––––––––––––––––
Nestăpânind nimic și-având totuși întregul,
nefericiți suntem și muți în nestatornicie.
Cuvintele nu-s ale noastre și nici măcar regretul,
căci suntem treji pentru-a simți și-a nu-nțelege nici o mie

din milioanele de mii de gânduri ce ne răpesc pentr-o secundă
dintr-un real încremenit în veșnica-i rutină.
Și totuși, fără ca lumina să pătrundă,
chiar neștiind că ce vedem e-ntr-adevăr lumină,

simțim că frumusețea e aievea și-a noastră nu-i, ci-i pentru noi.
Doar astfel ști-vom fericirea spre care alergăm adesea-n doi.

Zâmbetul visului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Zâmbesc bujorii arşi de ploaie,
Cu fruntea descreţitã-n cer,
Petalele le curg şiroaie
Şi valuri de luminã pier.

Îmbracã clipa stropi de apã
Şi norii ne zâmbesc prin picuri;
Şi strãvezie-i a lor faţã,
Când visele ne par nimicuri.

Pe firul crud al ierbii cântã
Un greier ce-a tãcut demult,
Zâmbind cu harpa lui ascultã
La visul stropilor din lut.

Şi se ridicã-n cercuri albe,
Peste pãduri, peste coline,
O ceaţã deasã, flori de nalbe,
Zâmbindu-i visului de mâine.

Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Sora și nora – continuare

Încet şi fără milă pentru verdele pe care-l parfuma cu fumul său înnecăcios, trenul încărcat cu titoişti se cufundă în negura nopţii comuniste; Tăt încercând să aţipeasă fie şi măcar o ţâră, deportaţii renunţară să viseze cu ochii deschişi, dar nu puteau scăpa de mirosul pe care demonii roşii îl ofereau din belşug; Cum asemenea miasme nu erau suficiente, roţile me-talice cadenţau acelaşi marş funebru şi înnebunitor peste măsură; Cei ca-re nu puteau să aţipească fie şi câteva ceasuri, se lipeau de ulucile vagonu-lui şi încercau să inspire puţin aer curat; Spre dimineaţă, când răpuşi de oboseală deportaţii aţipiseră puţin, trenul pribegiei încearcă să frâneze şi în cele din urmă se opreşte; Părintele care întreaga noapte dormise iepureş-te, vine lângă peretele bou-vagonului românesc şi înfricoşat încearcă să privească spre lumea de dincolo de scândura putredă şi murdară; Cum prin fâşia de lumină nu reuşea să vadă mai nimic, preotul Serafim revine la sălaşul de paie; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Lipsiţi de simfonia roţilor de tren, alţi deportaţi se ridicară în capul oaselor şi cum erau stăpâniţi de aceeaşi furie neputincioasă, începură a se întreba:
-Dă nu mai merem, ce Dumnezeu s-o fi întâmplat mă fraţilor?
-Eu cred c-am ajuns doar unde trebuia să ajungem; Şapăi nu mersă-răm atâta drum, îşi dă cu părerea Ferenze Iştan; Amu cine ştie unde stăm şi nici dân care pricină comunisto-securistă.
-Mă fraţilor, cred c-am ajuns la dracu în praznic; Afară încă-i noapte şi nu se vede nimic, raportă un alt titoist, poate mai puţin cultivat.
-Mă Aroane, tu ai orbu găinilor? Păi nu vezi că bate spre ziuă?
-Poate c-am orbit o ţâră, nici eu nu mai sunt prea tânăr; Ei domnilor, pentru nişte condamnaţi ca noi, ziuă nu cred că va fi prea curând.
-Bine mă Aroane, dar tu pentru cine dracu vrei să se facă ziuă?
-Ştiu doar că de-amu, zile au numai tovarăşii cu frâul în mână.
-Mă oameni buni, intervine părintele care motivat încerca să curme orice tentativă de dispută nejustificată, indiferent de pricina pentru care de-amu vă sare ţandăra, titoiştii n-au voie să înebunească.
-Chiar aşa mă fraţilor, se declară de acord învăţător Irimescu; De aceea trebuie să avem încredere în predica părintelui Ioan Serafim.                   
-Părinte, contrează o voce care venea din bezna vagonului de trans-port animale, vrea sfinţia ta să fim ca fraţii şi să ne iubim precum ne porun-ceşte bunul Dumnezeu, dar asta nu cred că nu se poate.
-Păi de ce nu se poate, întreabă preotul Serafim Lugojanul? Ce ne împiedică să ne iubim, doar ca să fim iubiţi de bunul Dumnezeu?
-Părinte Ioan Serafim, eu cred că oamenii se împiedică unu pe al-tu; De ce? Poate că tocmai iubirea Lui nemăsurată ne orbeşte şi-n bezna comunistă suntem repede pătrunşi de răutatea încornoraţilor.
-Da oameni buni, dar nu iubirea ne îndeamnă la rău şi fărădelegi.
-Dacă-i aşa, creştinii care se tem de încâlcitele căi au şi motive.
-Fiule, vedem noi pe ce cale vom ajunge la Domnul; Eu nu nesoco-tesc prudenţa, dar nu cred că este momentul şi nici locul potrivit.
-Bine părinte, dar ce Dumnezeu facem? Aşteptăm la barieră?
-Până atunci trebuie să ştiţi că alta-i cauza care permite răutăţii ce-a fost ţesută în războiul necuratului, să separe cu uşurinţă sufletul împricina-ţilor creştini, de învăţătura Mântuitorului Iisus Cristos.
-Am înţeles părinte, dar de ce nu demolăm lucrarea Satanei?
-Dar fi atât de simplu domnule învăţător, de mult ar fi fost destrăma-tă; Amu vedeţi şi dumneavoastră; După ce-a dispărut din locul unde sufle-tele curate se îndreaptă spre Dumnezeul a toate ziditor, apare în multe al-te locuri şi pare a fi bine ţesută în atâtea războae de import.                                                    
-Bine părinte Seafim, intervine salvator doamna Paulina Frâncules-cu, dar pentru a ne bucura de înţelegerea Domnului, trebuie să ieşim din puşcăria pe roţi; Ce bună ar fi o porţie de aer curat!
-Aveţi dreptate doamnă Paulina Frânculescu; Chiar dacă examina-torul este mult prea exigent, cred că acesta-i examenul pe care cu tăţii va trebui să-l trecem cât mai repede cu putinţă.
-Amu ce spuneţi părinte, comuniştii ne-au uitat în vagon?
-Aroane, comuniştii nu ne vor uita niciodată; Din păcate!
De la oprirea trenului încărcat cu deportaţi, trecuseră câteva ceasuri; Tocmai când oamenii credeau că sunt uitaţi în puşcăria care de-amu părea să-şi fi terminat cărbunii, o voce cazonă întrerupe conversaţia deportaţilor care învingând oboseala încercau să se ridice în capul oaselor.
-Ce ordonaţi tovarăşu sărgent? Să-l dăşchidem şi paista?
-Soldat Lupu, dă ce măta-n cur eşti aşa dă sângurat, întreabă gradat Vadim, cu agramarea care-l făcuse celebru în armata populară?
-Pă Dincă îl apucă burta tovarăşu sărgent; Cum nu eraţi pacileaşa, să duse până în porumb şi acuşica cred că îşi face căcarea, raportează în limbajul clasei muncitoare soldat Lupu Zăludu.
-Etă al dracu căcăcios, taman acuşica îl prinsă cufureala, înjură cu mânie sergent Vadim Prişcaru! Mă boule, du-te şi ia-l după căcat.
-Nu vă supăraţ tovarăşu sărgent; Uite că iese dân porumbi.
-Bă răcanii dracu ce sunteţ, comanda la mine şi tăceţ dân gură.
-Ordonaţi tovarăşu sărgent; Dăşchidem vagonetu, sau adăstăm pân ce vine ordinu, întreabă şi nu fără motiv soldat Lupu Zăludu?
-Mă boii dracu, ca să le ordonez tituiştilor ce şi cum să facă, dăşchi-deţ uşa bulăului; Executarea şi nu vă mai holbaţ ca nişte tâmpiţi.                        
Răcanii care de la o vreme slujeau cu multă credinţă regimul dintr-o patrie care se scălda în apa tulbure şi plină de viruşi comunisto-securişti, executară cu mult zel şi c-o nedisimulată plăcere, ordinul bravului sergent; Întâmpinat de mirosul care în urmă cu mai multă vreme îi hrănise sărăcia din casa părintească, sergent Vadim se retrage câţiva paşi olteneşti; Amin-tindu-şi de jurământul făcut partidului muncitoresc, bravul sergent ordonă cu o voce care de-amu se vroia cât mai autoritară: 
-Bă sârboi nenorociţi, acilea toţi tituiştii este în viaţă şi trăeşte?
-Avem doar un singur decedat tovarăşu sergent, răspunde doamna care într-un moment critic pentru neamul românesc, încerca să-şi păstreze verticalitatea şi speranţa de viaţă divină.
-Tu ce pizda mătii zâsăşi, întreabă gradatul strâmbându-se ca în casa părintească? Ia spune fă tituisto, doar nu amuţâşi dabinelea.
-Un decedat tovarăşu sergent, răspunde fără să îl privească doamna Frânculescu, sau în limbajul epocii de piatră avem un mort.
-Păi cum fă tituistă pizdoasă? Omu ori e mort ori e dă piatră.
-Este un mort care va trebui înmormântat cât mai degrabă.
-Etă bă răcanii dracu! În pivniţa pă roţi, numa ce muri un tituist.
-Tovarăşu sergent, întreabă doamna care indignată încerca doar o firavă provocare, chiar vă bucură moartea unui român adevărat?
-Ce căcat mănânci fă tituisto? Tu faci p-a dracu taman cu mine?
-Tovarăşu sergent, intervine hotărât învăţătorul care metodic încerca să-l pună la punct pe nevrednicul gradat, decât să vă bateţi joc de ţăranii satului Periam, mai bine arestează-ne într-o puşcărie cu gardieni şi câini bine dresaţi; Măcar ştim o socoteală.
-Ce vorbeşti bă tituistu dracu? Păi tu crezi că vă adusărăm cu trinu poporului muncitor şi sărac, doar ca să faceţ o mică plimbare? Bă sârboilor nenorociţi, eu crez c-o să vă puneţ pofta în cuiul dân părete. 
-Atunci pentru ce Dumnezeu ne-aţi mai plimbat cu trinul poporului muncitor şi sărac, întreabă doamna Paulina Frânculescu doar pentru a şti cu o clipă mai devreme, în ce ţară se aflau deportaţii bănăţeni?
-Fă tituista dracu, acilea venirăţ numai pentru munca câmpului care aşa cum o să vedeţ trebuie muncit; Să nu crezi că te-am adus până acileaşa, doar că ne place dă curu tău şi dă pizda dântre cracii crăcănaţi.
-Adică la muncă voluntară tovarăşu sergent, întrebă şi nu fără mo-tiv sora care încerca să facă haz de necazul dăruit de tovarăşi?
-La muncă voluntar-obligatorie fă tituisto, dar nu mai staţ ca proştii în târg; Acuşa trebuie să dau raportu şi nici măcar nu vă numărai. 
-Bine mă tovarăşu sergent, dar nu ne-aţi mai numărat odată, întreabă privind indignată doamna Paulina Frânculescu? Doar ştim cu tăţii cât sunteţi de priceput la capitolul adunăturilor populare.
-Fă tituistă dobitoacă, mai taci dracu dân gura spurcată; Şapăi cât o să mai faci mişto dă mine, vorbind doar dă capitalu pă care numai o ba-bă bătrână şi ştirbă la băgat între picioarele crăcănate?
-Tovarăşu sergent, eu nici nu m-am gândit la o asemenea batjocură; Doar ştiţi cum confraţii întru necredinţă, mi-au furat capitalu pe care îl mai aveam în băncile statului, dar şi pe cel dintr-o căsnicie tihnită.     
-Mă fată bună şi frumoasă, ordonă bunicul care nu întâmplător se temea de furia prostului calificat la locul de muncă, lasă-l în pace pe majurul care de-amu parcă vrea să ne spună ceva important.
-Că bine zâci bă moş bătrân, altfel proasta nici că mai tăcea; Acuşica luaţi-vă bulendrili şi în pas dă front coborâţ din vagon, ordonă sever bravul sergent; Nu dalceva bă idioţilor, dar trebuie să vă număr.
-Am înţeles tovarăşu sergent, răspunde în răspăr doamna care abia dacă îşi mai stăpânea nervii solicitaţi de prostia oltenească, numai că dom-nul Grigorici este mort de multă vreme şi nu cred că mai poate să înţeleagă ordinul care întâmplător vine din partea gradatului promovat în timp ce se făcea apelul de seară şi doar la recomandarea partidului.
-Dă nu-ţi ţâi gura proastă, pân la urmă o să-l vezi pă dracu une şa-de fă tituisto; Acuşica uite care-i socoteala; Dă nu vrea să-l omor deabine-lea, spune-i lu dalde Grigurici să coboare mintenaş dân vagon.
În scurtă vreme, tăţi tituiştii erau aliniaţi lângă vagonul de transport animale ierbivore; Numai mortul ce părea să privească pentru ultima dată cerul albastru, sta întins şi rece pe covorul de iarbă verde; Murind fără a-probarea sfinţilor calificaţi, bătrânul nu era pregătit pentru drumul ce avea să-l ducă în lumea de apoi; Văduva defunctului, cu lacrimi uscate în ochii obosiţi de nesom, privea îndurerată la chipul bărbatului care sta culcat pe iarba de un verde crud; Stând lângă femeia care de-amu regreta cu dispe-rare soţul care nu cu multă vreme în urmă plecase în lumea dapoi, doamna Paulina Frânculescu era doar ochi şi urechi; Văzând nişte muncitori care obişnuiţi să ardă gazul de pomană priveau miraţi la grupul deportaţilor din Periam, fosta soră de front întreabă doar pentru a se convinge:
-Bună ziua domnilor! Nu vă supăraţi, dar în ce ţară suntem?
Ceferiştii care nici pe departe nu erau nişte domni atestaţi de istorie, priviră cu oarece interes la femeia care le adresase fireasca întrebare; A-tras mai mult de picioarele doamnei Frânculescu, unul din tovarăşii fruntaşi în întrecerea socialistă, răspunde pe măsura posibilităţilor:                                                                                
-Bine fă tovarăşa în cracii goi, dar tu în ce ţară crezi că eşti?
-Mulţam fain domnule ceferist, dar nu contează ce cred eu.
-Bă cheferistule, spune-i că este în Ghermania nămţască.
-Da mă tovarăşu majur, dar cum dracu să fie la nemţii germani?
-Tu habar n-ai bă cheferistule ciocănar, ordonă cu aceeaşi olteneas-că răutate sergentul Vadim Prişcaru, dar eu crez că numa la nemţii germani vrea să fie muerea care-i cea mai a dracu dântre toţi tituiştii pă care la or-dinul partidului muncitoresc şi românesc, îi adusărăm pân acileaşa.
-Mă oameni buni, intervine c-o nedisimulată bucurie, doamna care fără să ia în seamă limbajul folosit în mahalaua cine ştie cărui iarmaroc, exclamă: Suntem tăt în Republica Populară Română!
-Fă tovarăşa tituistă, confirmă ceferistul care-o privea cu multă lă-comie muncitorească, acilea sunteţi aproape de Galaţi, iar gara dă dâncolo dă trenu care numa ce opri dân mersu pă calea ferată este…,
-Bă cheferistule, dacă nu vrei s-o încurci politic, taci dracu dân gu-ră şi nu mai răscoli căcatu şi săcretu militar; Acuşica înţelesăşi bă ciocănare, sau poate vrei să te reclam la mecanicul dă trin?      
-Bine mă tovarăşu majur, dar matale dă ce dracu nu vrei să răscolesc rahatu coborât dân trinu care numa ce opri pă linia dă rizervă?
-Că nu vrea muşchii mei şi dacă nu tăceţ dracu dân gură, pân la ur-mă o încurcaţ amândoi; Bă tovarăşilor, ordonă sergentul, în timp ce hotărât făcea semn răcanilor să fie cât mai vigilenţi cu duşmanul de clasă superioară, plecaţi pân ce nu-l vedeţ pă dracul care d-acuşica şade pitit.
-Bă majurule, tu să faci pă nebunu cu răcanii tăi, răspunde motivat al doilea ceferist, după care-i face semn colegului de clasă socială şi plecară cu coada între picioare, spre locomotiva care pufăia liniştită.
-Mă oameni buni, exlamă bucuroasă doamna Paulina Frânculescu, atunci când ne îndemna la rugă părintele Ioan Serafim avea dreptate!                                          
-Fă tituisto, ameninţă sergentul care pentru a se face ascultat începu-se să urle, dacă nu taci dân gură să ştii c-o să te puşte răcanii.
-Eu te înţeleg tovarăşu sergent, dar fără ordin scris nu poţi împuşca nici măcar un câine, raportă cu oarece convingere sora Paulina.
Stăpânirea de sine şi îndârjirea doamnei care văzând multe atrocităţi pe frontul sovietic, nu se temea de idiotul promovat în baza originii sănă-toase, provocară turbarea sergentului Vadim Prişcaru; A început să alerge ca un smintit incurabil prin faţa deportaţilor care nu întâmplător erau îngroziţi doar la gândul că pistolul din mâna sergentului ce părea cuprins de nebunie oltenească, putea să se descarce accidental; Conştient de gravitatea stării de fapt, dar mai cu seamă de ce s-ar fi putut întâmpla, bătrânul Frânculescu reuşeşte s-o tragă pe noră în mijlocul titoiştilor şi prin cuvinte nu prea bine meşteşugite începe s-o dojenească un picuşor; În sinea lui, bătrânul care în tăţi anii din urmă trecuse prin multe încercări, se simţea tare mândru de comportarea şi de curajul pe care doamna Paulina Frânculescu, cu toată teama omului sănătos la cap şi trup, le arbora ca pe un drapel de luptă şi de cel mai vehement îndemn; După o vreme, epuizându-şi toată rezerva de prostie care nu întâmplător îl transformase într-un bufon prea puţin înfricoşător, sergentul Vadim se opreşte în faţa grupului de ţărani deportaţi şi cu pistolul pe post de baghetă, încearcă să dirijeze concertul de amenin-ţări compuse în şatra natală şi doar de compozitorii comuniştilor craioveni; Stârnind mai degrabă râsu-plânsu, sărmanul sergent nu părea să provoace îndeajuns frica deportaţilor din satul Periam.
-Bă tituiştilor, dă nu vă potoliţ ambâţu sârbesc o să-l vedeţ pă dra-cu; Eu taman daia v-arăt cine-i sărgentu Vadim şi dă ce e culpabil.
Aparent indiferenţi, deportaţii priveau peste câmpia dincolo de care cerul se unea cu pământul; Vedeau cercul imaginar şi se bucurau la gândul că Dumnezeu nu era cazat mult prea departe; Numai Grigorici nu se lăsa păcălit de imaginea falsă pe care ţi-o da cercul acela mirific şi totdeauna înşelător; În jur de ora zece, răcanii comandaţi de un locotenent, se opresc miraţi la câţiva paşi de grupul deportaţilor bănăţeni; Fără a da prea multă atenţie gradatului care debusolat se învârtea ca un titirez de Caracal, bravul ofiţer dă la iveală o bucată de hârtie mototolită.               
-Sunteţi cu toţii din Periam, întreabă locotenentul care nu întâmplă-tor încerca să silabisească lista deportaţilor? Ce bă, voi sunteţ surzi?
-Tovarăşu căpitan, aiştea cred că este numa tituişti dân Permiam, raportă ne întrebat sergentul Vadim Prişcaru.
-Da sărgent, dar nici măcar nu te întrebai pă tine; Acuşica taci dra-cu dân gură şi nu intra ca musca în laptele de vacă românească.
-Trăiţ tovarăşu căpitan! Nu mă mai bag în lapte dă vacă proastă.
-Tovarăşu locotenent, raportă sora Paulina, cu îndrăzneala pe care doar munca în spitalele de campanie ţi-o poate plămădi, suntem din satul Periam şi am fost deportaţi doar pentru a fi exterminaţi.
Locotenentul ce părea să se mândrească cu uniforma militară, privea la deportată cu cea mai lacomă intenţie şi surprinzător pentru ofiţerul o-bişnuit de familie, de şcoala primară şi de societatea responsabilă cu lim-bajul de sorginte oltenească, întreabă pe un ton mai omenesc:
-Mă femeie, piciul cu căţelu în braţe este chiar băiatul dumitale?
-Ordonaţi tovarăşu locotenent? Nu am înţeles prea bine rostul.
-Mă femeie, eu te întrebai dacă puştiul este băiatul tău adevărat.
-Întradevăr tovarăşu locotenent, raportă sora Paulina Frânculescu, puţin mirată de întrebarea ofiţerului; Marius este chiar băiatul meu.
-Să ştii că ai un puradel tare frumuşăl, apreciază ofiţerul care dezbră-când-o din priviri începe a silabisi lista deportaţilor din Periam.
Ajungând la familia deportatului decedat, locotenentul care nu în-ţelegea mânia ţăranilor care miraţi vorbeau în cor, ordonă sever:
-Mă tovarăşi, ca să ne înţelegem ca nişte oameni civilizaţi de orându-irea socialistă, va trebui să răspundă doar unu dântre voi; Ce dracu s-a întâmplat cu deportatul care nu răspunde la ordinul militar?
-Muri măiculiţă, răspunde c-o voce stinsă bătrâna Grigorici; Amu cred că este la Domnul care ne dă viaţă şi apoi ne judecă pe tăţi.
-Asta nu-i bine, apreciază ofiţerul care nelăsându-se convins face câţiva paşi spre bătrânul care dormea pe covorul de iarbă verde.
-Amu ce să facem tovarăşu locotenent, oamenii mai şi moare!
-Ai dreptate moşule, dar ia spune-mi: Cum zici că te chiamă?
-Frânculescu mă chiamă şi fusăi conţăran cu Grigorici dă când mă ştiu; Amu fără a ne spune cum şi dă ce, s-o dus la Dumnezeu.
-Nu-ţi fie teamă moşule, aici tot conţărani veţi fi; După ce vă aşezaţi pă locurile care se vor repartiza mintenaş trebuie să-l îngropaţi în pământ, ordonă bravul locotenent, spre mirarea deportaţilor din Periam.
-Bine tovarăşu locotenent, dar noi unde Dumnezeu ne vom aşeza, întreabă interesată doamna Paulina Frâculescu? Doar nu în câmp.
-Tu ai dreptate mă femeie; O să vă aşezaţi în satul Mititica.
-Am înţeles şi vă mulţumesc frumos, dar unde-i satul puşcărie?
-Fă tovarăşa muere, doar nu eşti avocata ţăranilor deportaţi.
-Poate n-ar fi rău să mă pot erija în avocatul ţăranilor care de-amu sunt în mare nevoie; Din păcate însă, n-am o asemenea pregătire.                              
-Tovarăşu locotenent, e dăparte satul despre care ne spusărăţi?
-Cred c-o să te miri tatae, dar satul Mititica nici măcar nu există.
-Păi de ce Dumnezeu nu există, întreabă o bătrână care mirată nici măcar nu ştia ce să mai creadă despre cea mai comunistă bătaie de joc? Doar nu dădură turcii şi pusără foc la case de români.
-Nu mă tovarăşi, dar voi o să construiţi satul Mititica; Ia nu vă mai miraţi atâta; Comuniştii n-are timp şi nici măcar nu face comintarii pă care fără neam de rost le face numai ziariştii amatori dă senzaţional.
-Da tovarăşu locotenent, dar noi cum dracu dormim în câmpu golaş, întreabă bătrânul, doar pentru aşi exprima firavul protest?
Neluând în seamă întrebarea bătrânului care după o viaţă de muncă  era în situaţia sălbăticiunilor care nici măcar un adăpost n-aveau, locotenen-tul ordonă cu aceeaşi hotărâre muncitorească:
-Bine mă tovarăşi, dar nu mai pierdeţi timpu; Luaţâ-vă nişte bagaje mai uşoare şi împreună cu soldaţii veţi merge în satul Mititica.
-Dar căruţele, cai şi ce bruma mai avem, când le vom primi tovarăşu locotenent, întreabă poate la fel de ne împăcat bătrânul Frânculescu?
-Lasă moşule, dacilea nu le fură nici dracu; Ca să ştiţ unde le duceţ, mai întâi trebuie să vedeţ satu în care veţi locui, ordonă cu aceeaşi duşmănie proletară bravul ofiţeraş; Mă tovarăşi deportaţi, acuşica înţelesărăţi ordinul care trebuie respectat şi esecutat întomnai?
-Tovarăşu căpitan, aiştea pricepe numai ce vrea muşchii lor.
-Sărgent Vadim, iar te bagi ca musca în lapte? Doar ai promis.
-Eu înţeleg multe tovarăşu ofiţer, intervine cu o voce deznădăjduită bătrânul Frânculescu, dar ca să ceri unor ţărani dezrădăcinaţi dă satul în care s-or născut, să vadă ceva care nici măcar nu există, înseamnă cum că vrei să-ţi baţi joc dă oameni; Mă iertaţi, dar cu aşa purtare…,
-Tovarăşu căpitanu, matale auzâşi cum vă zise tituistu? Nu dalceva, dar e ăl mai rău dântre sârbeştii pă care abia dacă-i prinsăi.
-Gura sergent şi mai termină odată cu tituiştii pă care nici măcar nu ştiu când şi cine dracu i-a inventat, ordonă locotenentul care înfumurat nu părea să ia în seamă vorbele bătrânului Frânculescu.
Neavând încotro, sergentul este adus la tăcere; Fierbând de furie, se depărtează câţiva paşi, pentru ca mai apoi să înjure după obicei şi e-ducaţie oltenească; Încercând să raporteze, sergentul Vadim rămâne mut; Se uita la ofiţerul care-i zâmbea doamnei Paulina şi mai să nu-şi creadă ochilor; Muică, ce prost poate fi locotinentu care zâmbireşte la muerea care-i cea mai a dracu dântre tituişti, gândea abia şoptit bravul sergent; Acuşica îl las să-şi facă mendrili, da-l pun eu la punct; În timp ce sergentul alerga după cai verzi pe pereţi de şatră, este identificat de soldatul Muscă; Luând poziţie de drepţi, răcanul raportă cu oarece reproş:
-Unde aţi fost tovarăşu sărgent? Nu ştiu de ce, dar noul comandant mi-a ordonat să vă caut şi să vă prezentaţi urgent la dumnealui.
-Soldat Muscă, tu eşti tâmpit sau doar vrei să te prefaci?
-Nu tovarăşu sărgent, dar ista-i ordinul tovarăşului comandant.
-Bine mă bou dracu, dar şi eu îl cat pă comandantu cel mai nou.
-De ce-l cătaţi tovarăşu sergent? Păi comandant nu este chiar locotenentul care numa ce-o făcut prezenţa deportaţilor din Banat?                                                   
-Păi bine bă tâmpitu dracu, dă ce măta în cur nu zâsăşi de la început şi mă lăsaşi în chiauneală după comandantu cel mai locotenent?                                 
Titoiştii din satul Periam se încolonară la ordin şi tocmai se pregăteau să mărşăluiască spre viitorul sat când, sergentul care motivat ocolise mica lizieră de salcâmi atacă frontal; Salută milităreşte dintr-o apoximativă po-ziţie de drepţi, după care raportează cu vocea slugoiului care ploconindu-se încearcă tardivul sentiment de regret sau nici măcar atât:
-Să trăiţ tovarăşu locotinent şi să am ertare din partea dumneavoas-tră, cum că nu ştiui când şi dă ce fusărăţ pus comandant peste mine.
-Cam târziu sărgent, dar să fie pentru ultima oară când nu ştii nimic; Acuşa dă-te la o parte, ordonă locotenentul care după ce ridică nasul din colbul drumului de ţară, se îndreaptă spre satul imaginar.
-Am înţeles, să trăiţi tovarăşu locotinent, raportă gradatul care nea-vând succes cu nişte cuvinte prost meşteşugite, execută câteva plecăciuni ce avură darul de-a stârni râsul titoiştilor din fruntea coloanei.                                                                       
Liniştea pune stăpânire pe compania deportaţilor care împovăraţi de gânduri negre mergeau pe un drumeag care în stânga era flancat de un lan de grâu îngălbenit, iar în dreapta de tarlaua care se întindea până din-colo de linia orizontului; Privind de-a-lungul drumeagului, deportaţii aveau senzaţia că mer spre ţinta dincolo de care cele două culori aparent inofen-sive se vor amesteca, strivindu-i ca pe nişte ciudăţenii rătăcite printre pa-ginile istoriei care n-avea milă de nimeni şi de nimic; Cu tăţii se temeau de plasa ţesută la îndemnul şi sub îndrumarea specialiştilor de orientare sovi-etică, dar sub ameninţarea armelor continuau să meargă spăşiţi pe drumul care ducea nicăieri şi aiurea; După o vreme de mers pe drumeagul inundat de bălării comuniste, locotenent Dăscăloiu se opreşte pe coama unui deal şi abia trăgându-şi răsuflarea, ordonă mulţumit de isprava pusă la cale de tovarăşii care stăpâneau doar prin teroare securistă:
-Ia staţi mă tovarăşi; Doar nu sunteţ futuli dă ambele urechi.
-Tovarăşu locotenent, noi suntem fuduli doar când ne fudulim.
Aşteptând ca tovarăşii desemnaţi să-i ducă în satul care-i va găzdui pentru cine ştie câtă vreme, deportaţii bănăţeni se opresc la ordinul bravului ofiţer; De parcă declanşa un atac de mare anvergură, locotenent Dăscăloi arată cu degetul mare prins între două degete mai mici: Tovarăşi deportaţi, satul Mititica este în Valea Iadului.

Infernul roșu – Mititica

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Sora și nora – continuare

Din fericire, doamna Paulina găseşte pentru întreţinerea verticalităţii de care într-o asemenea situaţie avea atâta nevoie, gramul de voinţă şi putere; Cu siguranţa de odinioară, ajnge la uşa care spânzura doar în ine-lul prins cu lacăt; Răcoarea dimineţii şi aerul curat, inundară pieptul care de-amu era strivit de atâta durere; Pe frontul rusesc văzuse oameni sfârte-caţi de obuze şi explozii, muribunzi care disperaţi se mai agăţau de ultima fărâmă de viaţă, atrocităţi faţă de care încercase atâtea nedorite resenti-mente; După o vreme de o relativă normalitate, de-amu sora era obligată s-o ia de la capăt; Rămăsese lângă uşa care spânzura de ultimul inel şi in-spira cu multă lăcomie, aerul dimineţii de vară; Tocmai încerca să revină la sălaşul în care nici cele mai dezumanizate fiinţe nu vroiau să doarmă când, atenţia nu prea bine direcţionată îi este atrasă de un băietan care în-cerca să-şi convingă fratele de momentul ce părea potrivit, doar pentru a fugi din puşcăria feroviară; Dă să mai spună ceva, dar cum nu găsea cu-vintele potrivite, era tentată să-i creadă pe toţi cei care din anumite pricini, îmbrăcau tăcerea într-o haină de aur; Lângă uşă plângea o bătrână şi a-duna într-o batistă mototolită lacrimi amare; Oare bunicuţa încerca să a-dune probele prin care să dovedească lumii câtă durere cursese din ochii săi mici şi încercănaţi peste măsură? Cine Dumnezeu putea să ştie, îşi dau cu părerea profeţii şi cunoscătorii de astăzi.
-Unde ne duce oamenii răi, se pomeneşte întrebând bătrâna, cu o voce sugrumată de povara anilor trecuţi fără milă şi respect?
-Te-ai lovit rău mamae, întreabă şi nu fără motiv sora Frânculescu, îngenunchind lângă bunicuţa care dezamăgită respira aer curat?
-Nu mă lovii prea tare măiculiţă, da-mi pare rău că nu am putere şi nu pot să fug din trenul ista, răspunde bătrâna c-un justificat regret.
-Băăă, ordonă furios fratele cel mare, păi nu vezi că până şi bătrânii vrea să fugă dântr-un tren care ne duce unde a înţărcat dracu copiii? Amu fă bine şi nu mai sta ca prostu în trenul care pân la urmă te va pierde pen-tru totdeauna; Bă frate Ionuţ, tu înţelegi ori no?
-Eu ştiu că v-aţi pierdut până şi bruma de răbdare, intervine doamna care nu întâmplător încerca să pozeze într-un avocat convingător, dar nu faceţi prostia de-a evada chiar amu; Mă copii, cu siguranţă trenul e încon-jurat de nişte răcani instruiţi doar ca să-i împuşte pe creştinii care nu sim-patizeazează cu tovarăşii made în Oltenia socialistă.                              
-Tu care ne ordoni ce şi cum să facem, cine dracu eşti? N-oi fi şpi-oana băgată între noi, doar ca să înregistrezi tot ce zicem, întreabă fratele ce părea să-şi stăpănească tot mai greu furia care-l cuprinsese la vremea când tatăl său fusese împuşcat de comuniştii fără pic de inimă?
-Te înşeli băiatule, încearcă doamna Paulina să-l convingă pe tânărul care optase pentru moarte; Eu spioană n-am fost niciodată.
-Hai mă prostu dracu; Dacă vin soldaţii, s-o cam zâs cu noi.
-Da mă Iancule, dar unde vrei să pleci? Dă unu singur n-o să izbân-deşti mare lucru, încearcă tanti Eliza să-şi convingă fiul adoptiv.
-Hai mă Ionuţ mai repede şi nu te mai uita ca prostu în gura muerilor fricoase, strigă Iancu care mai hotărât ca niciodată, încerca să-şi găsească un drum fără neam de comunişti; Ce faci mă, meri ori no?
-Unde să merg Iancule? Nu vezi că mama rămâne singură, răspunde fratele care de-amu accepta destinul hărăzit de cine ştie cine.
-Dacă vrei să te piardă pustia în care te duce trenul, rămâi cu mama Eliza, avertizează profetic fiul ţăranului asasinat, pentru ca mai apoi să fu-gă din vagon şi să se piardă în desişul din apropierea căii ferate.
Doamna Eliza îşi strânge băiatul la piept şi n-a mai reuşit să spună nimic, chiar dacă în tăcerea de aur se declara mulţumită de hotărârea fiu-lui său natural; Răvăşită peste măsură, ţărăncuţa care abia dacă mai auzea riposta unei bătrâne, privea ca năucă în hăul Infernului Roşu.            
-Să duse şi băietul ista! De-amu este liber ca paserili cerului.         
-Da bunicuţo, dar având aripi potrivite, păsările se pot feri de răpito-rii pădurii, în timp ce prins de vânătorii tovarăşului Ghiţă Dej, fugarul va fi întemniţat pentru cine ştie câtă vreme; Amu înţelegi drama?
-Bine doamnă Paulina Frânculescu, întreabă cu lacrimi în ochi tanti Eliza, dar matale crezi că-l va prinde răcanii care nu întâmplător este nar-maţi până în dinţi? Doar n-o să-l împuşte ca pă bietu tac-su.
-Eliză, ştiu doar că băiatul nu are unde pleca; Aşa cum bine şi de-geaba ştie o lume întregă, astăzi România este o imensă puşcărie.
-Mai bine liber cinci minute decât arestat cinci ani de comuniştii răi şi bezmeteci, decretează şi nu fără motiv bătrâna care de-acum se sprijinea de peretele bou-vagonului; Amu tăceţ dân gură şi nu mai plângeţi de milă băietului care-şi riscă viaţa doar pentru sfânta libertate.
-Poate c-o să aibă ceva noroc şi pân la urmă va trece la sârbii care după câte ştiu, nu prea le mai cântă în strună tovarăşilor sovietici.
-Eliză, băietul va supravieţui doar cu ajutorul bunului Dumnezeu.
-Da mamă fricoasă, dar lasă vorbăria şi ascultă-mă doar o ţâră.
-Păi şi tu-mi ceri socoteală pentru soarta care ne-a blagoslovit?
-Nu-ţi cer nimic mamă, dar pe Iancu n-o să-l mai văd niciodată.
-Greşeşti băiatule; Să întâlneşte munte cu munte, dar om cu om.
La puţină vreme de la evadarea băiatului despre care nu ar fi rău să ştim ce nenorocire îi primejduise viaţa, lângă vagonul titoiştilor din Periam se opresc câţiva răcani comandaţi de un majur; Soldaţii erau înarmaţi pâ-nă în dinţi, iar pe chipul împietrit se putea citi doar înfricoşarea provocată de accidentul feroviar; Văzând cum uşa vagonului spânzura într-un singur inel, majurul începe să urle mai abitir decât un nebun; După ce o vreme ia tăt ameninţat cu moartea pe bănăţenii încărcaţi în vagonul de transport a-nimale, frânt de oboseală ori poate îndemnat de cine ştie care sfetnic în-cornorat, majurul revine la diplomaţia barbarului care nici pe departe nu se mulţumea cu porţia de sânge repartizată de Satana.
-Acilea este toţi, întreabă într-un jargon de mahala comunisto-secu-ristă tovarăşul majur? Răspundeţ bă, doar nu surzârăţ dabinelea.
Cum nimeni n-a răspuns, majurul care de-amu era stăpânit de furie proletară, repetă întrebarea cu şi mai mult elan muncitoresc:
-Bă tituiştilor, voi sunteţ surzi dă urechi? Păi voi n-auzârăţ ce dracu vă întrebai? Ia spuneţ bă, voi nu auzârăţ întrebarea întrebată?
-Tovarăşu grad, răspunde doamna care nu întâmplător se ascundea în bezna care nu degeaba învăluia interiorul vagonului de transport anima-le, poate c-ar fi mai bine să strigi catalogul deportaţilor bănăţeni.
-Care măta în cur vrei să strig catalogul dă la şcoală, întreabă maju-rul care de-amu se simţea măgulit de avansarea care nici măcar nu-i trecuse prin capul pentru care nici părul nespălat de atâta amar de vreme nu avea respect şi consideraţie? Ia spune-ţi bă, care măta în cur vorbişi?
-Tovarăşu ofiţer, raportă cu oarece curaj sora Paulina Frânculescu, în vagonul de transport animale domestice, sunt doar deportaţii planificaţi să moară în cine ştie care lagăr de exterminare.                                         
-Bine fă tituisto, o să văd câţi iese la numărare; Bă soldaţilor, ordonă furios majurul, acuşica nu mai staţi cu deştu în gură şi reparaţi mai repede uşa vagonului; Doar n-oţi vrea să evadeze toţi tituiştii bănăţeni.
Arestaţi în vagonul care de-amu era bine închis, deportaţii din Periam erau nevoiţi să accepte destinul care fără a da socoteală cine ştie cărui ju-decător, le era potrivnic; Nu aveau altă scăpare şi poate tocmai de aceea bieţii oameni erau obligaţi să rabde; Trecuse binişor de prânz; Scârţâind din toate încheieturile metalice, bou-vagonul românesc era pus în mişcare; Mulţumit că aşteptarea se sfârşise, bătrânul Frânculescu se ridică în capul oaselor şi în cele din urmă găseşte puterea de-a mai glumi, într-o vreme în care până şi gluma căpăta forme din cele mai groteşti:
-Ia uite bă fraţilor, comuniştii vrea să ne întoarcem în Periam.
-Ar fi bine tată socrule, dar deportaţii n-au un asemenea noroc.
-Da mă fată frumoasă, dar mai glumim şi noi, ţinu să precizeze bă-trânul care la ceas de grea cumpănă pentru întreg neamul românesc, părea lipsit de speranţe; Tu Paulină, noi altceva nu mai putem face.
Speranţa deportaţilor tocmai părea să prindă aripi când, trenul pri-begiei se opreşte în gara despre care deportaţii n-aveau voie să ştie nimic; Auzeau doar vocea cine ştie cărui tablagiu şi raportul soldaţilor care loiali jurământului depus, executau fără să cârtească ordinul primit.
-Coborâţi dân trin şi rămâneţ în vagon; Aţi înţeles bă tituiştii dracu, întreabă majurul, c-o voce de piţigoi castrat la ordinul partidului?
-Tovarăşu majur, dacă coborâm nu putem rămâne în vagon.
-Fă muere pizdoasă şi mare dobitoacă, eu ordonai cum că trebuie să coborâţ dân trin şi să rămâneţ lângă vagonu dă trin ciocnit.
-Am îmţeles tovarăşu, dar cu bagajele ce facem, întreabă şi nu fără motiv sora care de-amu refuza agresivitatea din privirea majurului?
-Faci pă măta în cur! Luaţi-vă şi bulendrili împuţite, ordonă tablagiul care nemulţumit de riposta bănăţenilor pleacă la alt vagon.
Deportaţii din Periam începură a pregăti debarcarea ordonată de bravul majur; Încercând să adune în mare grabă, bruma de bagaj cu care au fost lăsaţi să urce în bou-vagon, deportaţii nu-l văzură pe sergentul ca-re însoţit de doi răcani poza în dreptul uşii; Rănit şi încă destul de rău la capul made în Oltenia, sergentul nu se da bătut; De-amu urmărea cu pri-virea pregătirea deportaţilor, dar neavând răbdare şi nici prea multă minte, gradatul a început să strige mai abitir decât un nebun calificat:
-Hai bă tituiştii dracu, hai mai repede şi grăbiţi-vă niţăluş; Bă surzilor, voi cât vă mai mojmondiţ doar pentru nişte bulendre cârpite?
Cum sergentul Vadim era un oltean lipsit de bun simţ, deportaţii nu îl onora nici măcar cu privirea; Îngrijoraţi şi fără prea multă tragere de ini-mă, deportaţii bănăţeni începură a coborî din bou-vagonul în care se bu-curaseră de întuneric comunist şi miros de bălegar; Sub privirea proletară, deportaţii se angajară într-o corvoadă planificată de satrapii comunismului românesc şi până noaptea târziu, mutară animale, atelaje şi bagaje într-un tren garat lângă marfarul avariat din ordinul unui secretar care la vremea de tristă amintire se lăuda c-o inimă de câine turbat; Deportaţii din Periam abia dacă se mutaseră în altă puşcărie pe roţi când, un civil care nu întâm-plător era însoţit de câţiva răcani înarmaţi până în cei mai galbeni dinţi, deschide uşa vagonului şi întreabă c-o voce de stăpân:
-Bă tituiştii dracu, pântre voi nu este nici-un doftor mai priceput?
Cum deportaţii bănăţeni nu răspund la întrebarea întrebată, civilul care nu întâmplător poza într-un tovarăş iritat peste măsură, repetă între-barea pentru care fusese însărcinat de partidul muncitoresc:        
-Bă tituiştilor, voi sunteţ surzi sau acuşica faceţ pă nebunii? Întrebai dacă în vagonul aista cloceşte vrun doftor cu batalama la mână şi care să ştie pansarea unui tovarăş cu carnea ruptă în mai multe locuri.
-N-avem nici-un doctor cu batalama, raportă şi nu fără motiv doam-na Paulina Frânculescu, fără să-l privească pe securistul cu cea mai sănă-toasă origine, dar în timpul războiului am fost soră de front.
-Bine fă muere proastă, dar ia fă-te încoa şi spune-mi cum te chiamă la catalogu dă la şcoala premară, ordonă motivat securistul.
-Mă numesc Paulina Frânculescu născută Eftimiu, raportă sora care de milă de silă, încerca să pozeze în faţa securistului trimis de partid.
-Fă muere cu front, ordonă securistul c-o voce de câine dinamovist, atuncea ia-ţi mai repede niscaiva unelte numa bune pentru operaţii sanitare şi vin-o urgent după mine; Acuşica pricepuşi ordinu?
-Am înţeles tovarăşu ofiţer, dar fiţi bun şi aşteptaţi-mă puţin.
-Haide fă mai repede şi nu încerca să mă duci cu preşul pus dă ţaţa Veta peste rogojina dân pat, ordonă furios securistul partidului.
-Ce s-o întâmplat tovarăşu? S-o stricat maşina timpului şi pentru a ne pune pielea pe băţ nu aveţi cu ce ne duce, întreabă şi nu fără motiv în-temeiat sora Frânculescu Paulina, în timp ce sărea din bou-vagon?
Încadrată de soldaţi, sora Paulina se angajează pe potecuţa paralelă cu calea ferată, pentru ca după o vreme să traverseze liniile care se pierdeau printre buruieni şi alte mizerii; Abia dacă păşise pe şleaul care în acea ga-ră ţinea loc de peron când, la ordinul securistului desemnat doar de partidul muncitoresc, doamna Paulina se opreşte la doi paşi de sala în care până nu demult, călătorii aşteptau trenul izbăvirii; Obişnuită cu strigătul soldaţilor sfârtecaţi de baionetă sau de cine ştie ce grenadă explozivă, sora Paulina încearcă şi într-o bună măsură îşi păstrează echilibrul de care avea atâta nevoie; După o scurtă consultare cu unul din ofiţerii care avuseseră norocul de-a scăpa nevătămaţi din masacrul comunist, securistul ordonă pe acelaşi ton tăios şi agramat de o manieră proletară.         
-Fă muere, ia vin-o încoace şi nu mai căsca gura după răcani.
-Bine tovarăşu, dar nu aici sunt răniţii care au nevoie de ajutor?
-Haida şi mişcă-te mai repede, ordonă într-un dialect primitiv, civilul care însoţit de unul din ofiţerii care-l aşteptau c-o vădită nerăbdare, intrară pe uşa păzită de răcanii înarmaţi până în cei mai galbeni dinţi.                                                              
-Bună ziua domnilor ofiţeri, salută sora Paulina Frânculescu, după uzanţa care-i înspăimânta de moarte pe comuniştii români şi uneori îi obliga să fugă ca dracu de tămâia popească!
-Sărut mâna domnişoară Paulina Vlăsceanu, răspunde într-o manie-ră de o politeţe străină bieţilor comunişti, un bărbat care forţat de împreju-rări nefericite, tocmai îmbrăcase un halat de un alb îndoielnic.
-Domnule, dar nu îmi vine să cred; Oare mă înşeală privirea?
-Nu vă-nşelaţi domnişoară, răspunde bărbatul sărutându-i mâna.
-Ce mică pare a fi grădina Domnului, exclamă şi nu fără motiv sora pe al cărui chip se putea citi o imensă şi justificată nedumerire!                                           
-Bă tituiştii dracu, ameninţă civilul, în jargonul specific ministerului de interne, ia lăsaţi vrăjala burghezeasă şi treceţi la treabă.
-Păi ce-a păţit tovarăşu căpitan, întreabă sora Paulina Frânculescu, fără să ia în seamă modalitatea prin care dulăul dinamovist ameninţa? Ve-deţi tovarăşe Bârlădeanu, l-aţi mâniat pe Dumnezeu.
-Bine fă muere proastă, dar dă unde măta în cur îl cunoşti pe tovară-şul prezent acilea şi dă faţă, întreabă în aceeaşi manieră dulăul secret?
-Şi cum Dumnezeu să nu-l cunosc? Păi nu acest ofiţer ne-a luat din satul Periam, doar pentru a ne duce unde a înţărcat dracu copiii?
-Paştele măti dă tituistă nemernică şi dobitoacă! Dacă nu vă apucaţi urgent dă operare, să ştiţi că mintenaş vă arestez pentru înaltă trădare; Fă putoarea dracu, nici acuşica nu înţelesăşi ordinul espre?
-Am înţeles tovarăşu, raportă sora care de-amu îşi asuma riscul de a fi arestată, dar eu nu pot opera cu pistolu la tâmplă şi cu sula în coaste; Mă iertaţi tovarăşu ofiţer cu sarcini speciale, altfel nu-i posibil.
-Atunci aştept dincolo de uşă, dar în cazu în care daţ greş, puşcăria vă mănâncă, ameninţă securistul, pentru ca mai apoi să facă semn soldaţilor care scârmându-se în nas părăsesc sala de operaţie.
-Nu te supăra domnule doctor, raportă cu acelaşi glas scăzut sora Paulina Frânculescu, dar acest animal nenorocit n-are dreptu să supravie-ţuiască doar pentru a ne face în continuare viaţa şi mai amară.
-Ai multă dreptate soră Paulina Vlăsceanu, dar indiferent de animalul care din totdeauna se ascunde sub masca nemernicului căpitan, noi suntem obligaţi prin jurământ, să-l salvăm de la moartea care de-acum îi dă târcoale, ordonă presupusul doctor cu acelaşi glas scăzut.
-Cum vreţi domnu doctor, dar dincolo de jurământul depus în urmă cu mai multă vreme, acest criminal trebui să trăiască doar ca să dea soco-teală de toate nenorocirile făptuite cu sau fără ordin.    
-Fie şi numai pentru dreapta judecată, dar să nu mai pierdem timpul care în esenţă este cel mai preţios capital; Preţuind omenia lăsată moştenire de Dumnezeul a toate ziditor, să încercăm marea cu degetu, ordonă docto-rul care din anumite pricini se lăsa învăluit de mister.
După operaţia făcută în condiţii primitive, căpitanul Bârlădeanu era înfăşurat într-o pătură cazonă şi urcat într-o maşină parcată în spatele gă-rii; În timp ce se spăla într-o găleată pe care un răcan o adusese contracost, doamna Frânculescu Paulina raportă cu acelaşi glas scăzut:
-Doar Dumnezeu îl salvează de la moartea pe care o datorează.
-Asta numai dacă Dumnezeu face o excepţie cu ofiţerul iadului.
-Dumnezeu face şi desface, dar nu şi pentru demonii iadului comunis-to-securist, ordonă şi nu fără motiv sora care sfidând prudenţa era surprin-să de părerea unui doctor care încercase s-o complimenteze.
-Ştiu doar că iarba rea nu piere niciodată, dar cum de aşa ceva eşti pe deplin convinsă, nu cred că este cazu să insist prea mult, raportă docto-rul care de-acum căta pricină de taifas românesc.
-Ce mai puneţ la cale bă tituiştilor, întreabă soldatul care întâmplă-tor făcea de strajă la uşa istoriei? Tăceţ dân gură şi nu mă nervozaţ.
Neluând în seamă puiul care mult prea devreme spărsese coaja o-ului de sub cine ştie ce cloţă medievală, doctorul şi sora sunt luaţi în pri-mire de doi soldaţi înarmaţi până în dinţi; Lăsându-i în plata Satanei pe răcanii care se vânduseră pe te miri ce, să ne alăturăm deportaţilor bănăţeni şi să-i înţelegem din perspectiva viitorului îndepărtat, dacă la vremea de cea mai tristă amintire nici măcar nu poate fi vorba de un ajutor imediat; Cum pentru oropsiţii sorţii, mulţi dintre noi suntem doar nişte biete semin-ţe neîncolţite, este normal să nu fim văzuţi; Profitând de masca omului in-vizibil, să rămânem lângă deportaţi, chiar dacă mirosul de bălegar ne în-deamnă să părăsim puşcăria care abia noaptea târziu se pune în mişcare; Când printre ulucile bou-vagonului, aşa cum într-un jargon oltenesc rapor-ta un sergent cu cea mai sănătoasă origine comumnistă, mijeau zorile zilei de mâine, bătrânul Frânculescu se trezeşte cu aceeaşi nesiguranţă în suflet, dar şi cu multă durere în inima care de-amu părea s-o ia razna; Acuza du-reri ascunse, dar cu simţirea bănăţeanului obişnuit să respecte doar pentru a fi respectat, n-a îndrăznit să-şi scoale nora, fie şi pentru ai cere un nas-ture izbăvitor; S-a mulţumit doar să călătorească cu gândul pe meleagurile de unde a fost înhăţat cu arcanul comunist; Multe şi de toate, urâte şi fru-moase, inundară mintea bietului om; Cu gându la tăte cele, bătrânul încear-că să aţipească măcar o ţâră; Din păcate însă, nefericitul deportat n-a re-uşit să pună geană peste geană; Într-un târziu, bătrânul titoist aude un ne-chezat de cal înfometat, pentru ca mai apoi să fie tulburat de mugetul unui bou mai însetat ca niciodată; Pierzându-şi răbdarea, se întreabă:
-Mama lor dă idioţi, pun creştinii pă drum doar ca să le fure agoni-seala, dar animalele cu ce sunt de vină? Doamne, de ce atâta păcat?
-De mă Frâncule, răspunde poate la fel de neâmpăcată biată Mara; Cine ştie, continuă biata femeie, în timp ce tăt încerca să se ridice în capul oaselor? Uite şi tu mă omule, vitele va muri dă foame şi sete.
-Amu nici măcar nu poţi dormi? Hai Mară, mai aţipeşte o ţâră.
-Şi cum vrei să mă prindă somnu? Când mă gândesc doar la ce ră-masă în curte şi care pân la urmă va fi furate doar de nişte comunişti ne-isprăviţi, mai că m-apucă nebuneala şi vreau să plec la Dumnezeu.
-Lasă-le încolo mă femeie; Amu încearcă şi mai dormi o ţâră.
-Păi cum vrei să dorm mă omule? Nu vezi că de-amu piedurăm tăt ce cu trudă făptuirăm în viaţa pă care ne-o dat-o Dumnezeu?
-Ştiu Mară, dar cel mai bine ar fi să dormi şi să uiţi; Păi no?
-Şi tu dă ce nu dormi mă Frâncule? Înseamnă că şi tu te gândeşti la ce lăsarăm acasă; Hai mă omule şi spune drept, nu tăt la casa dân Periam te gândeşti, întreabă şi nu fără motiv nefericita femeie?
-Bine fă muere, atunci gândeşte la ce vrei tu şi mai cu seamă la cine nu-ţi dă neam dă pace; Nu dalceva Mară, dar mâne gându poa să nu mai fie chiar atât de liber, raportă c-o vădită îngrijorare bătrânul titoist.
-Cum aşa Frâncule? Nici măcar cu gândul care din totdeauna hoină-reşte în voie, nu ne mai putem amăgi, întreabă soacra care nu întâmplător se vedea instrăinată de tăt ce iubise mai mult în anii tinereţii?
-Tată socru, intervine nora, în timp ce-l zgâlţâia binişor pe bătrân, bieţii oameni vor să aţipească măcar o ţâră; Nu te supăra matale, dar tă-ceţi din gura care de-amu parcă vorbeşte în zadar.
-Da mă Frâncule, dar tu n-o asculta pă venetica dă noră-ta; Ea nu e din Periam şi nu pierdu nimic dân averea strânsă cu atâta trudă, izbucneş-te bătrâna, c-o răutate de soacră poamă acră.
-Ia mai tacă-ţi gura fă muere guralivă şi care numai vinovaţi ştii să găseşti, admonestează hotărât bătrânul care la fel ca întotdeauna, încerca să fie cât mai impăciuitor cu putinţă.
Aşa mai trecu o bună bucată din vremea tăt mai potrivnică; În timp ce roţile bou-vagonului interpretau cu aceeaşi cadenţă metalică intermina-bila simfonie, deportaţii bănăţeni încercau să aţipească măcar o ţâră; Za-darnică încercare; În mai puţin de o juma de oră, vaietul doamnei Grigorici face ţăndări liniştea care se instalase în bou-vagon; Nemaiputând suporta vaietul sfâşietor, doamna Paulina se ridică de lângă băiat şi după ce bâjbâie prin întunericul făcut cadou cu atâta mărinimie de comuniştii români, până la urmă ajunge la sălaşul doamnei Safina; Fără a pierde vremea, îngenun-chiază lângă bărbatul care de-amu zăcea fără suflare pe platforma vagonu-lui şi după ce constată moartea ţăranului care odinioară era mândria satului Periam, doamna Paulina Frânculescu se ridică la verticala demnităţii uma-ne; Acesta pare a fi raportul bănăţeanului trimis în surghiun de comunişti, sau doar o replică puţin cam precipitată?
-Este mort femeie, exclamă sora, pe chipul cărea durerea zugrăvise cu diabolicu-i penel, scene din infernul pe care îl trăia poporul român! A-mu iartă-mă, dar minuni doar Dumnezeu poate să facă.
Revenindu-şi din amorţeala timpului în care de-amu era obligată să trăiască, doamna Paulina întreabă: Dumnezeule, omul pe care doar tu l-ai creat după chipul şi asemănarea ta divină, trebuie să-şi dorească moartea fie doar pentru a scăpa de infernul la care este condamnat?
-Ce păţâşi mă fată? Ia spune, nu mai trăieşte bietul Grigorici?
-Nu mai trăieşte tată socrule; A murit de câteva ceasuri bune.
-E rău mă fată, dar bine c-o scăpat dă chinuri şi durere.
-El o scăpat tată socrule, dar nouă când ne vine rândul?
-Mă fată, câtă vreme deocamdată moartea nu prea ne bagă în sa-mă, cred c-ar fi bine să nu te mai gândeşti la ce şi cum va fi, răspunde bă-trânul care pentru aşi domoli furia tăt mai neputincioasă, încearcă să se ri-dice în picioare şi să găsească drumu care să-l ducă spre izbăvire.
-Unde meri mă omule? Doar nu vrei să-l trezăşti păsta micu.
-Tu Mară, răspunde bătrânul care nu fără motiv încerca să ajungă la uşa strajnic ferecată de răcanii porcului care de o bună bucată de vre-me ocupa ilegal coteţul de la Bucureşti, ascultă şi bagă la cap: Poate nu ar fi rău să ne trezim cu tăţii şi asta cât mai repede cu putinţă.
Văzând că bate fără nici-o speranţă în scândura care-i ţinea arestaţi, bătrânul revine la sălaşul făcut cadou cu atâta mărinimie familiei sale; Trezin-du-se cu o clipă mai devreme, Marius întreabă speriat:
-Bunicule, amu de ce Dumnezeu plâng oamenii mari? Ia bătut cineva cu băţu la fund şi nu mai pot de atâta durere omenească?
-Da mă nepoate, dar amu fii rogu-te bun şi stai cuminte.
-Bine bunicule, întreabă nepotul care de-amu surpridea prin perspi-cacitatea juvenilă, dar cine a murit din bătaia despre care vorbeşti? Este cineva din satul pe care l-au furat comuniştii români?
-Mă nepoate, aşa cum mai mereu se întâmplă în România socialis-tă, o murit un ţăran care din păcate era tare bolnav şi tare năcăjit; Eu cred că asta ia fost soarta şi taman daia plecă la Dumnezeul din cer.
-Am înţeles bunicule, dar unde îl îngroapă? Doar nu în vagon.
Întrebarea nepotului la cam descumpănit pe bătrânul care neştiind ce să răspundă băiatului ce părea atât de curios, se mulţumeşte să îl strângă la pieptul încă destul de puternic; În liniştea tulburată de plânsul doamnei Grigorici, o bătrână aprinde lumânarea care să lumineze drumul spre lumea de apoi şi tăcută o pune la căpătâiul flăcăului de odinioară; După câteva clipe, bătrâna se ridică în picioare şi o vreme rămâne într-o poziţie medita-tivă, dătătoare de respect; Pe sărmanul Grigorici îl ştia din tinereţe; Amu bietul om era mort şi mai că nu îi venea să îşi creadă ochilor; În locul unui bătrân care murise în urmă cu puţină vreme, vedea prin perdeaua timpului care fără neam de milă trecuse peste viaţa ţăranilor din Periam, un flăcău care călărea un cal superb; Şi ce frumos alerga pe drumul satului, încercând să strârnească dorinţa fetelor de a-l avea ca iubit în aşternurtul din dotă; Amu era bătrân, era mort, era îngheţat pentru totdeauna; Trecuse ca o a-diere de vânt, iar pentru biata bătrânică, viaţa pe care-o trăise era doar un vis din care se trezise fie şi pentru a se duce în lumea de apoi; Tocmai se pregătea să plece la sălaşul unde să aştepte hotărârea Domnului a toa-te ziditor când, prezent printre ţăranii din Periam, preotul Serafim Lugojanul coboară la nivelul văduvei care nu mai contenea cu plânsu; Cu vocea lui smerită, părintele o îndeamnă la căinţă şi mântuire veşnică.
-Tu Safină, amu bărbată-tu este în grija Domnului care face şi des-face tăte cele; Noi păcătoşii suntem obligaţi să ne supunem Lui, predică părintele Ioan Serafim Lugojanu, cu aceeaşi creştinească evlavie; Numai Preaputernicul ştie când să ne trimită la locul meritat.
-Ştiu părinte Serafim, întreabă femeia care de-amu rămăsese vădu-vă, da eu ce rost crezi că mai am? Amu de ce nu mă ia şi pă mine Dumnezeu şi să mă duc împreună cu omul meu? De ce părinte Ioan?
-Safină, răspunde preotul cu aceeaşi voce mângâetoare, aşa cum bine cred că ştii, creştinii merg la Dumnezeu doar când sunt chemaţi şi nu când îndureraţi peste măsură vor s-o sfârşească cu viaţa; Tocmai de aceea oameni buni, nu este bine să ne dorim moartea.
-Păcatele noastre părinte, se tângue bătrâna care tocmai aprinsese lumânarea divină; Decât să ne lase printre comuniştii răi şi fără suflet, n-ar fi mai bine să ne ia pă tăţi? Doar aşa scăpăm de chinuri.
-Ia taci dân gură femeie, admonestă bătrânul Frânculescu, îngrijorat de pesimismul bunicii; Dumnezeul atotputernic ştie pe cine să îl ia în grijă şi să-l ferească de necazuri pământeşti; No mă femeie tristă, amu cred că pricepuşi şi n-o să te mai văicăreşti doar pentru că-ţi este greu.
-Că bine zici mă Frâncule! Dar fi să ne ghidăm doar după nişte ţă-rani care mai mult sau mai puţin întâmplător sunt la mare necaz, ar însemna ca viaţa să dispară iar pământul să rămână rece şi pustiu.
-Ştiu părinte Ioan, dar viaţa pă care ne-o fac cadou tovarăşii numai viaţă nu se chiamă, răspunde bunicuţa care fără a mai aştepta cine ştie ce răspuns duhovnicesc, se retrage în sălaşul lăuntric.
-Tu ai dreptate femeie, intervine preotul care nu întâmplător încerca să se facă înţeles, sunt momente care ne împing la fapte tăt mai necugetate; Mă fraţilor, îndeamnă părintele Ioan cu aceeaşi voce duhovnicească, pre-ţuiţi viaţa pe care în lumea plină de iezmeni şi atâtea lichele, doar Dumnezeu ne-o dă pentru o vreme şi numai o singură dată.
-Părinte, întreabă o voce care venea din întunericul timpului, dacă bieţii ţărani nu se pot bucura de viaţa zămislită doar pentru puţină vreme, Dumnezeu de ce-o mai dă? Doar ca oamenii să moară când le este lumea mai dragă, insistă şi nu fără motiv aceeaşi voce nemulţumită?
-Şi pentru a nu mă crede mincinos, ce aţi vrea să vă răspund?
-Dar oamenii care disperaţi îşi doresc moartea, n-au dreptate?
-Poate că au mă fată frumoasă, dar sunt şi creştini care optimişti nu vor să moară când vor câinii comunişti; Pă aşa potrivnici de ce nu-i punem la socoată, întreabă şi nu fără motiv bătrânul Frânculescu?
-Ai dreptate Frâncule; Cred că nimeni nu-şi doreşte moartea.
-Ştiu părinte, dar eu ce să fac cu dreptatea sfinţilor din Cer?
-Să trăieşti în pace şi pentru nimica în lume să n-o risipeşti.
-Am înţeles părinte, dar uite cu cine suntem obligaţi să trăim.
-Da oameni buni, încearcă părintele Serafim să-şi ducă gândul până la capăt, dar nici Iisus nu şi-a dorit moartea; Cu toată repulsia faţă de ne-fiinţa omului, Iisus s-o urcat pe crucea răstignirii doar ca să-i mântuiască pe tăţi cei care credeau în puterea lui; Apoi, aşa cum bine ştim cu tăţii, El a înviat doar pentru a le arăta credincioşilor, mesajul tatălui care le oferea gratuit, o viaţă lipsită de griji şi dureri, într-o lume în care puteau să ajungă doar dacă credeau în El; Fraţilor, pentru ca sufletele noastre să fie izbăvite de răul strecurat de încornoratul cu chip de om cinstit, trebuie să ne rugăm de-a pururea şi în veci vecilor; Amin!                                         
La comanda divinităţi, deportaţii din Periam îngenunchiară ca mai toţi bunii creştini; Smeriţi, ei se rugară pentru sufletul mortului şi de-acum nu mai cutezară în dorinţa de-a pleca în cea lume doar pentru că viaţa de-venise insuportabilă; Predica părintelui Serafim, se vroia o stavilă în calea anticristului care mai flămând ca niciodată nu se mai sătura de atâta sânge nevinovat; Deportaţii erau conştienţi că îndemnaţi de acelaşi anticrist hăme-sit, vor putea să cadă în capcana demonilor care stăpânesc Infernul Roşu, dar cel puţin nu-şi mai doreau moartea; Timpul trecea foarte greu şi mirosul de bălegar asfixia dorinţa de viaţă; Lumânarea pusă de bătrână la căpătâiul bărbatului care decedase în urmă cu puţină vreme, abia dacă mai pâlpâia în adierea vântului care nestingherit trecea printre ulucile bou-vagonului şi hrănea speranţa de viaţă chinuită; În culcuşul de paie amestecate cu bălegar românesc, bătrânul Frânculescu încerca zadarnic să se transpună în circum-stanţe care pentru o vreme să-l ferească de tragedia care-l obliga să lup-te pe frontul inundat de mocirla comunisto-securistă.
-Mă fata mea frumoasă, şi noi trebuie să facem oarece lucru.
-Ce lucru trebuie să facem tată socrule? Ai nevoie de ceva?
-Eu nu mă fată, dar bătrânul care a murit are nevoie de lumină.
-Ai dreptate, dar eu n-am lumânări; Cred că are mama soacră.
-Tu Mară, mai nainte da pleca dacasă, n-ai luat nişte lumânări?
-Am luat câteva mă omule darnic, dar le păstrez pentru mine.
-Ia mai termină cu prostiile şi mai bine vezi pe unde le-ai ascuns.
-Mă Frâncule, aşa cum bine văd, amândoi sunteţ în contra mea.
-Nu suntem Mară, dar uite că şi morţii au nevoie dă lumină.
-Justificări inutile tată socrule; Să întreb, poate că are cineva.
-Şi unde Doamne iartă-mă vrei să meri? Uite mă fată, ţâne o lumâna-re; Amu meri d-o aprinde la căpătâiul moşului care numa ce muri.
-Dar noi cât Dumnezeu mai merem, întreabă şi nu fără motiv văduva Grigorici Safina, în timp ce deznădăjduită îşi ştergea ochii cu colţul broboa-dei care-i acoperea părul încărunţit de timpul tăt mai potrivnic?
-Eu nu cred că mai mergem mult, raportă fără a convinge doamna Paulina; Nu ştiu de ce, dar cred că în curând vom ajunge undeva.
-Aşa-i mă fată; Păi cum no, răspunse în doi peri moş Frâncu?
-Da bă fraţilor, întreabă speriat un bărbat care sta sprijinit de peretele bou-vagonului, dar în caz că bandiţii ne duce în Siberia îngheţată, noi ce dracu ne facem? Pe unde mai scoatem cămaşa de forţă majură?
-Cine-ţi mai băgă în cap asemenea gărgăuni? Doar n-ai de gând să sperii lumea cu iadul în care neamul românesc n-o cătat adăpost, întreabă şi nu fără motiv, o femeie îngrozită din motive lesne de înţeles?
-Ştiu că în vorbele mele nu se scaldă gărgăunii cunoscuţi de toată lumea, dar eu care am neamuri în Basarabia ocupată de bolşevicii sovietici, cred că securiştii româneşti acolo ne duc; Numa dacă Domnul nu vrea să ne ajute o ţâră şi să ne dea o mână de ajutor.
-Şi cum de ai neamuri într-un loc bântuit de ciuma sovietică, întreabă sora care în urmă cu zece ani îi cunoscuse şi încă destul de bine pe basa-rabeni? Doar n-ai fost deportat în Banatul românesc.
-Mai nainte de război, am avut un frăţior; Mergând cu o trebuşoară la Chişinău, i-o  căzut cu tronc o moldoveancă şi-o rămas acolo.                       
-Bine mă omule, dar matale de ce crezi că ne duc în Siberia, întreabă şi nu fără motiv sora care de-acum încerca o firavă amăgire?
-Păi dacă nu în iadul aşela negru, atunşi unde în altă parte?                               
-Eu cred că te-nşeli omule, raportă fără prea multe argumente sora Paulina, după care se grăbeşte la sălaşul unde băiatul aştepta cu nerăbdarea unui copil mult prea simţitor, dar şi puţin cam răsfăţat.
Văzându-şi nora care nu întâmplător plutea într-o tăcere de aur bi-ne falsificat, bătrânul Frânculescu întreabă cu glas abia şoptit:                                                        
-Mă fată, tu aflaşi ceva necurat? Ia spune-mi, care-i baiu?
-Nu-ţi scapă nimic tată socrule; Cum ştii, baiul tăt bai rămâne.
-Păi aista nu pare un motiv de laudă, raportă fălindu-se puţin bătrâ-nul Frânculescu, dar nici eu n-am îmbătrânit chiar de pomană.
-Cineva cu rude în Basarabia, spune că ne duc în Siberia.
-Păi de ce mă fată? În România nici puşcării nu mai avem?
-Ştiu doar că în Siberia de Nord, a înţărcat dracu copiii.
-Da mă fată, dar eu nu prea cred în nişte bazaconii răsuflate.
-Nici eu nu vreau să cred tată socru, dar când vor să facă rău bie-ţilor creştini, comuniştii români sunt în stare de orice nelegiuire.
-Mă fată, până şi tu crezi că în curând vom fi sclavii ruşilor?
-Eu nu am de unde să ştiu tată socrule, dar în situaţia noastră orice măgărie poate fi posibilă; Dintr-un asemenea motiv, aşteaptă-te la ce te aştepţi mai puţin, răspunde îngrijorată doamna Paulina Frânculescu!
-Am înţeles mă fată, dar câtă vreme nici dracu nu este chiar atât de tuciuriu, nu trebuie să ne facem prea multe gânduri negre şi nici nu trebuie să ne pierdem cu firea, îndeamnă ceva mai optimist bătrânul deportat.
Teama că în curând vor ajunge în cine ştie care lagăr din Siberia în-gheţată, pătrunde ca un ghimpe în sufletul oamenilor care deveniseră bănu-itori şi suspicioşi peste măsură; Cum într-o ţară comunistă trebuia să fie cel puţin un ţap ispăşitor şi speriaţi doar la gândul că vor ajunge în Siberia de Nord, deportaţii îl acuzară cu tăt mai multă convingere pe conţăranul care nebănuind suspiciunea ce avea s-o stârnească, declarase niscai le-gături de rudenie cu basarabenii de dincolo de Prut.
-Bă rusofonilor, ordonă pierzându-şi răbdarea unul dintre deportaţi, voi ne vindeţi bolşevicilor; Mă oameni buni, continuă cu şi mai multă furie deportatul care nu întâmplător era atât de speriat, tovarăşu care să preface că-i deportat, mere la fraţii dă dincolo de Prutul moldav.                                                                               
-Dar eu nu sunt rus; Mă fraţilor, pe mine mă chiamă Petre.
-Pentru numele Dumnrezeului a toate ziditor, declară nevasta bărba-tului incriminat, rusoaică n-am fost niciodată; Nu ştiu cum de nu aţi aflat, dar obârşia noastră o cunoaşte părintele Ioan Serafim.
Bun cunoscător de oameni şi datini româneşti, preotul Serafim sesi-zează pricina care sta la baza altercaţiei care în final putea să degenereze în cine ştie ce fapte necugetate şi fără a mai pierde timpu, încearcă să a-lunge fie şi parţial frica pe care deportaţii o trăiau.
-Oamneni buni, îndeamnă părintele care de-amu încerca să se facă auzit de toţi deportaţii, daţi-vă mâna şi nu vă mai certaţi; Noi doar împreună vom ajunge la limanul care în ciuda întunericului de sorginte comunistă va putea fi întrezărit şi în cele din urmă va fi prilej de bucurie.                  
-Ştiu, dar având legătură cu ruşii, până la urmă tăt ne va vinde.
-Taică, revine cu aceeaşi răbdare creştinească preotul Ioan Serafim Lugojanul, dar ce folos că Iuda era evreu? Păi nu el la vândut pentru trei-zeci de arginţi pe Mântuitorul Iisus Cristos? Atunci care-i raţiunea şi cum de vă îndeamnă la ură şi atâta dezbinare?
-Amu spuneţi tăt părinte Ioan Serafim; Di şe nu spuneţi că până şi moldovenii dintre Prut şi Nistru, sunt tăt români şi poate mai creştini.
-Mă fraţilor, Ioan, Toma, Petre şi ceilalţi ucenici, cu ce sunt de vină dacă un alt evreu la vândut pe Mântuitorul Iisus Cristos, tocmai preoţilor care se temeau de cel ce putea să-i detroneze prin adevărul divin?
-Adăvărat părinte Ioan Serafim, dar vânzarea s-o făcut demult.
-Mă oameni buni, dacă Mântuitorul Iisus Cristos o fost vândut de unul dintre evreii de mare încredere, de ce un român nu ne-ar vinde ruşilor pentru numai câteva ruble? Voi credeţi că în două mii de ani, firea oamenilor s-a schimbat prea mult? Dar noi n-am ajuns pe drumuri, tăt datorită unei vânzării despre care comuniştii români se prefac că nu ştiu nimic, continuă părintele cu aceeaşi fermă convingere?
-Bine părinte, dar românii când au mai fost vânduţi, întreabă şi nu fără motiv unul dintre deportaţii care nu ştia întregul adevăr?
-Taică, în timpul războiului; Altfel nu eram deportaţi într-un loc pe care numai Satana îl ştie, predică motivat preotul Ioan Serafim.
-Poate c-am greşit cu Petre şi amu îl rugăm să ne ierte că îl crezurăm în legătură cu ruşii, dar noi ce Dumnezeu facem părinte Ioan? Dacă tovară-şii ne duce în Siberia de unde nimeni n-a mai venit pân amu, întreabă mai mult retoric un deportat pierdut cu firea?
-Da mă oameni buni, dar câtă vreme noi nu ştim nimic precis şi nici măcar ce gânduri au tovarăşii de la Bucureşti, hai să nu ne pierdem cu fi-rea şi să credem în Dumnezeul a toate ziditor.
-Părinte Serafim, eu cred că tocmai incertitudinea-i zăpăceşte pe oameni şi le întunecă mintea; La cât-îs de cătrăniţi, doar ruşii le mai lipseau, raportă ştiind bine ce spune sora Paulina Frânculescu. 
-Sunt obligat să vă dau dreptate doamnă, dar să nu uităm că românii or trecut prin nenorociri mai mari decât iadul comunist şi până la urmă tăt or ieşit la liman; Trebuie doar să avem puţină răbdare şi să ne rugăm pen-tru izbăvirea care ne va fi dată doar de bunul Dumnezeu.
-S-ar putea ca într-un târziu să ne ajute, răspunde motivat un titoist cu părul pleşuv, dar astăzi ne rugăm de pomană la Cel de Sus.
-Te înşeli Aroane; De unde atâta neâncredere în Dumnezeu?
-Nu ştiu părinte; Ştiu doar că umila mea părere nu contează.             
-Şi dacă nu ne rugăm bunului Dumnezeu, atunci cui să cerem cle-menţă şi mântuire veşnică? Sergentului Vadim? Căpitanului Bârlădeanu care dă oarece socoteală? Celor mari şi tari de la Bucureşti? Americanilor care interesaţi ar putea să ne scape de comunişti şi securiti, dar nici măcar prin gând nu le-a trecut o asemenea faptă creştinească? Lui Stalin care se lăfăe în toate bogăţiile furate de la noi şi de aiurea? Cui mă oameni buni? Mă taică, contină părintele pe acelaşi ton încurajator, dacă nicăeri nu gă-sim pe cineva care să ne facă dreptate, amu vreţi să cădem pradă disperării? Ia veniţi-vă în fire mă oameni buni şi vedeţi în Dumnezeu doar salvarea şi mântuirea pentru veşnicia timpului; Amin!
-Aveţ dreptate părinte Ioan, dar aşa cum bine vedeţi, suntem speriaţi numai la gândul că vom ajunge în cine ştie care lagăr din Siberia îngheţată; Nu ştiu de ce părinte Ioan Serafim, dar acolo Dumnezeul a toate ziditor nu cred că-şi mai găseşte loc în sufletele atât de chinuite.
-Mă fată, ia taci tu dân gură şi nu-l mai contra pe părintele Ioan.                
-Da tată socru, dar nu se supără părintele Serafim doar pentru niş-te adevăruri care în ciuda argumentelor încearcă o firavă negare.
-Doamnă Frânculescu, raportă învăţătorul Irimescu, cu o energie de care foarte puţini consăteni îl mai credeau în stare, eu zic să ne rugăm la Dumnezeu, indiferent de locul în care ne vor duce comuniştii.
-Domnule învăţător, revine sora care de-amu risca oarece acuzaţii, dumneavoastră credeţi că ne putem ruga în timp ce îndurăm jugul bolşevic, sacrificându-ne doar până când crăpăm de foame, de oboseală şi de fri-gul siberian? Mă iertaţi domnule învăţător, dar cum acolo este numai pustiu, ghiaţă, moarte şi bolşevici, unde şi cum să ne rugăm?
-Da doamnă Frânculescu, dar nici pentru Mântuitorul Iisus Cristos n-o fost prea uşor să îndure suferinţa răstignirii; Ascultând porunca Tatălui Ceresc, a tăcut şi a suportat povara morţii; Amu înţelesum-aţi?
-Domnule învăţător, încearcă sora Paulina Frânculescu să-şi exprime o părere anume, dumneavoastră ne îndemnaţi la supunere, chiar dacă nu ştim unde ne duce căinţa şi nici ce se află dincolo de ea?
-Doamnă Frânculescu, ştiu doar că toţi creştinii sunt supuşii stăpânu-lui suprem; Poate tocmai de aceea eu vă îndemn să daţi ascultare părintelui Ioan Serafim Lugojanul şi împreună cu sfinţia sa, să ne rugăm Dumnezeului care ascultându-ne ruga smerită ne va feri de răutatea demonilor înregimen-taţi politic; Acesta-i drumul pe care deportaţii din Periam trebui să-l urme-ze, numai dacă vor să-şi găsească izbăvirea divină.
-Mă oameni buni, îşi dă cu părerea văduva care abia dacă se ridicase de la căpătâiul soţului decedat, chiar dacă trebuie să plătim cu vârf şi în-desat, noi tăt prin cruce ne salvăm sufletul neprihănit.
-Şi cu ce preţ femeie, întreabă mai mult retoric doamna Paulina?
-Doamnă Frânculescu, predică părintele cu aceeaşi fermă convinge-re, Mântuitorul Iisus Cristos a plătit cel mai mare preţ numai pentru ca tăţi cei care cred în El şi-n tatăl ceresc, să aibă oarece rost în lumea pământeană şi să nu se mai teamă de moartea cu care oricum sunt datori.
-Chiar aşa mă oameni buni, aprobară alţi câţiva deportaţi.
-Păi dacă este aşa cum zice părintele Ioan Serafim Lugojanu, atunci să nu ne mai facem atâta sânge rău; Mă fraţilor întru Iisus, cel puţin deocam-dată, nici măcar nu ştim unde ne duc comuniştii români.
-Are dreptate învăţătorul Irimescu, întăreşte părintele care de-acum îşi făcea semnul crucii, iar eu vă îndemn la tăcere doar pentru ca împreună să cerem Creatorului nostru, izbăvire pentru tăţi păcătoşii.
Făcându-şi semnul crucii, părintele începe a se ruga; Roţile trenului de transport animale, cadenţau metalic şi încercau să-l bruieze; La căpătâ-iul bătrânului Grigorici, lumânarea s-a stins de ceva timp; Pentru a mai ri-sipi puţin din întunericul care de-amu învăluia interiorul vagonului transfor-mat în puşcărie, nora Frânculescu apelează la bătrâna Mara:                                                                                   
-Mamă soacră, nu dormi? Eu cred că mai trebuie o lumânare pentru bătrânul care neavând încotro tăt încearcă să găsească drumul care duce la tribunalul unde judecător este numai bunul Dumnezeu.
-Mă fată, dac-o ţinem tăt aşa, noi o să murim fără lumânare.
-Doar una mamă soacră; Dacă ţi se pare prea mult, măcar o jumă-tate; Nu ştiu de ce, dar eu nu cred că ne vine rându prea curând.
-Bine mă fată, dar dă unde ştii? Doar nu vorbişi cu Dumnezău.
-Mă femeie, de-acum spui numa prostii; Doar ştii că nici-un om nu să poate pune în locul Dumnezeului din Cer; Amu faci cum te taie căpăţâ-na, dar lumina este o binecuvântare şi pentru vii şi pentru morţi.
-Bine mă omule darnic! Uite că-i mai dau o lumânare, da să ştii că-i ultima; Ia-o mă fată şi aprinde-o la căpătâiul mortului; Hai, ia-o şi pleacă dacilea, grăieşte cu oarece răutate soacra poamă acră.
Câteva clipe mai târziu, fosta soră de front aprinde lumânarea şi o pune în cutia de la căpătâiul bietului Grigorici; Rătăcind cu privirea prin întunericul vagonului de transport animale, sora Paulina Frânculescu zăreşte chipul bătrânului care odinioară era dascălul satului Periam.
-Nu vă supăraţi domnule învăţător, dar ce vă mai frământă?
-Ei doamnă Frânculescu, dar câte gânduri nu-mi dau pace!
-Da domnule învăţător, dar în ultimu timp nu sunt prea multe, întreabă doar pentru a scăpa de singurătate doamna Paulina?
-Aveţi dreptate doamnă Frânculescu, răspunde învăţătorul cu glas abia şoptit, dar dumneavoastră ce mai ştiţi despre bărbatul arestat de co-muniştii care de-amu sunt celebri doar prin prostie şi habotnicie?
-Din păcate domnule învăţător, mare lucru n-am reuşit să aflu.
-După ştiinţa dumneavoastră, mai are multă puşcărie de făcut?
-Păi dacă comuniştii nu se răzgândesc, ar mai fi unsprezece ani.
-Dar el ce vă mai zice? Nici amu nu-l scoate la muncă forţată?
-Cred c-ar avea multe de spus domnule învăţător; Din păcate însă, ofiţerii majestăţii sale n-au voie să scrie şi nici să vorbească cu persoane din afara puşcăriei; Acesta-i adevărul care dezolează şi ucide.

Povestea Mariei Nagy

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Închipuieşte-ţi că este toamnă şi suntem cu toţii împreună. Nu o să-ţi fie greu pentru că toamna este anotimpul cu care ne-am obişnuit atât de bine.  O primăvară sau o vară ar fi cu mult mai greu de imaginat chiar şi într-un vis. Şi cât de bine îi stă toamnei cu noaptea şi cu vântul.  Ascultă cum şuieră crengile copacilor, felinarele caselor se clatină ca nişte mingi de aur în beznă. Nu este frig. Undeva scârţâie o poartă metalică în sunete joase, grave şi ameninţătoare.  Şi mai sunt aceste scântei argintii care trec fulgerător prin noi.  Obloanele de lemn se agită, pocnesc înfundat, iar ferestrele oarbe privesc către străzile înguste.  Ne înconjoară un fel de ceaţă sau praf, sunt şi umbre şi copaci care strigă subţire şi gros, iar drumul pare mai mult o iluzie.  Numai scânteile sunt reale şi se înmulţesc, dansează în vânt ca nişte şoapte nepământene care ne atrag, ne împing într-un joc neînţeles.

De nicăieri apare cineva, se apropie o fată.  O recunosc chiar dacă nu îi disting decât faţa şi părul negru, are ochii ciudaţi, schimbători şi mari.  În lumina felinarelor culoarea lor bate spre negru şi spre verde.
– Ce părere ai?  mă întreabă.
Ochii tăi sunt fascinanţi, Maria.  Aşa cum se schimbă mereu, îi răspund şi o aud cum râde.
– Nu despre ochi te întrebam, ci despre locul acesta.

Nu răspund, încerc să-mi amintesc cum am ajuns aici şi de fapt ce înseamnă aici.
– Îţi spun eu, aici înseamnă Remetea, locul unde m-am născut.

Confuzia şi incertitudinea capătă dimensiuni abisale, pentru că atunci când visezi nu conştientizezi că visezi, nu îţi spune nimeni că visezi.  Se întâmplă şi gata.  Remetea… cunosc o localitate Remetea din vremea când făceam stagiul militar la Sfântu Gheorghe. Dacă la satul acesta se referă, atunci mă aflu în mijlocul Ardealului. Pe atunci făceam marşuri interminabile şi nu mai ştiu cum de-am ajuns într-o dimineaţă chiar deasupra satului. Privind de sus, din munte, vedeam doar acoperişuri cărămizii din care se deschideau spre cer doi sau mai mulţi ochi, acoperişuri ce păreau că aleargă deasupra gospodăriilor până departe, către celălalt munte. Se jucau iluzoriu şi riscant, se îmbinau, făceau ocoluri şi uneori rămâneau suspendate în gol, ca imediat să urce sau să coboare într-o căutare continuă. Altădată aveam impresia că-şi agaţă sprâncenele mirate în vreun turn mai înalt, o clipă apoi iar lunecau.

Acestea sunt amintirile mele despre Remetea anilor 1980, numai că acum este noapte şi toamnă.
– Vino cu mine să-ţi spun cum a fost.

Habar nu am unde vrea să mă ducă şi apoi mai este şi atmosfera asta bacoviană, cu noaptea ce luceşte straniu în ochii Mariei. Curiozitatea îmi dă ghes şi merg după ea, să aflu cum a fost.  Ajungem în dreptul unei biserici, vântul se izbeşte de pereţii rotunzi de la altar, îşi schimbă direcţia, iar scânteile se joacă mai departe, atingându-ne ca din întâmplare.  Şi toamna ne împinge către o poartă de fier ce pare închisă definitiv, ne oprim.

Ţi-am spus, în vis totul se reduce la un exerciţiu de imaginaţie pe care dacă îl iei în serios câştigi o poveste. Şi uite cum intru în joc şi ating poarta, pun mâna pe mecanismul prins în rugină, apăs şi el se mişcă surprinzător de uşor.

Poarta se deschide fără zgomot, iar înăuntru penumbra ascunde o scară de fier. Treptele se întind în faţa noastră sub arcade impozante, iar scânteile cad înainte ca o grindină, parcă s-ar dezice de noi.  În spate vântul şuieră ameninţător, s-a înteţit dintr-odată, iar agitaţia de afară devine înspăimântătoare.

Coborâm în adăpost ca într-o amintire, păşim fără emoţii şi nu ştiu de ce am senzaţia că suntem aşteptaţi.  Scara se termină brusc, iar aici pereţii, tavanul şi podeaua sunt placate în cărămizi roşii. Lumini subţiri se strecoară prin spaţiile mici din piatră, ca nişte licurici şi noi înaintăm mereu prin lumina difuză.  Nu se mai aude nimic din toamna răscolită de afară sau poate vântul s-a oprit, neputincios în faţa acestui adăpost. Nu o mai văd pe Maria, o simt însă aproape şi continui să merg.

Deodată scânteile se strâng în faţa ei şi luminează. E prima oară când o văd pe Maria Nagy într-o lumină asemănătoare cu cea a reflectoarelor care ţintesc doar scena şi artistul.

– Ţii minte? A fost un timp când eram un idol pentru tine, mă căutai, mă ascultai cântând. Şi au mai fost şi zilele acelea când umblai aiurea pe străzile din Miercurea doar-doar mă vei întâlni.  Mai ştii? Mă comparai cu Bonnie Tyler şi îmi cântai melodiile, cu toate că nu reuşeai niciodată să le termini.
– Dar tu unde erai?
– Plecasem din Miercurea, stăteam în chirie chiar în oraşul tău.

Întotdeauna m-au obosit datele exacte, ele nu au ce căuta în poveste.  Şi nici în vis. În plus de unde ştie Maria de căutările mele, de rătăcirile din timpul armatei şi uite cum ies la suprafaţă îndoieli. Încep să am dubii în legătură cu visul acesta… – Uite care-i treaba, spun dar mă opresc pentru că iar nu o mai văd.  Scânteile s-au stins la fel de brusc cum s-au aprins şi întunericul este iarăşi deplin.

– Povestea e gata, eu mă ţin întotdeauna de cuvânt.  Ţi-am promis c-o să afli cum a fost şi vei afla, numai că datele exacte sunt obligatorii în poveste, înţelegi?

Nu, nu înţelegeam.  În schimb mi-am amintit de corespondenţa noastră din iarnă şi de telefonul primit de la Maria Nagy.  Atunci mi-a cântat un refren, vorbeam împreună despre muzică şi emisiuni şi deodată a cântat.  Maria – Remetea – Miercurea – Bucureşti – Cairo… povestea începe să capete sens.

Mă cuprinde o stare ciudată de moleşeală, ca atunci când rememorezi ceva plăcut sau te gândeşti la o persoană de care îţi este dor.
– Cu ce începi?
– Cu o amintire din 1957, început de toamnă, Remetea.

*
* *

M-am născut pe 16 septembrie 1957, în România, la Remetea – judeţul Harghita. Suntem trei surori: eu, Tereza şi Magdalena. Până la vârsta de 12 ani am cântat doar acasă şi o singură dată pe scena Casei de Cultură din Remetea.

Mereu am fost comparată cu Bonnie Tyler, din pricina vocii mai ales.  În definitiv comparaţia e prea puţin fondată, chiar dacă între noi există şi similitudini. E adevărat, amândouă am început cariera cu folclor, respectiv country şi niciuna din noi nu a fost mulţumită de genul abordat, nu ne reprezenta. Noi trebuia să cântăm altceva, unii spuneau că ar fi vorba despre muzică pop, alţii despre balade rock.  Oricum s-ar fi numit, stilul era inacceptabil şi indecent pentru România acelor ani, genul care se apropia de muzica lui Janis Joplin.

Cei din jur au simţit talentul meu nativ şi au reacţionat. Recunosc, mulţi ani singurii susţinători au fost părinţii. Au avut mereu încredere în vocea şi în talentul meu şi m-au îndemnat să merg pe drumul muzicii.  Au făcut sacrificii uriaşe în acest sens.

*
*  *

Ciudat cât de uşor conştientizez întâmplările pe care mi le spune. Şi ce mult a trecut de atunci…  O parte din poveste o cunosc din anul trăit în cazarmă, la Sfântu Gheorghe.

– Ştii ceva?  Nu pot asculta aceste întâmplări fără să te văd, îi spun şi încep să scotocesc prin buzunare după cutia cu chibrituri.  Trebuie să te văd, înţelegi?

Scot primul băţ de chibrit, îl scapăr… la început flacăra albă mă orbeşte, apoi îndepărtez mâna şi mă obişnuiesc cu lumina. Chibritul topeşte prima vrajă, opreşte şoaptele scânteilor care zboară peste tot, lumina le deconspiră.  Păreau sute, ei bine nu sunt decât zece scântei care se mişcă repede şi o clipă mă gândesc la cele zece muze. Dacă tot suntem în poveste, la timpul cuvenit, ele se vor materializa şi vor deveni femei frumoase. De peste tot aud voci omeneşti şi strune de chitare, recunosc nume cu iz de legendă.

Chibritul se stinge, îl caut pe următorul, îl scapăr… altă flacără albă şi altă vrajă dispare atunci când păşesc pe o scenă cu multe candele aprinse, în partea opusă un stadion în care lumea cântă.  Mai văd zăpadă, imaginile se suprapun şi nu au sens, nu se leagă şi este nevoie de al treilea chibrit, ultimul, ca să disting feţele celor pe care îi simt aproape. Şi zâmbetul Mariei, ca un jar care doare.

Nu am alte chibrituri şi de fapt nici nu mai trebuie.  Acum îmi este clar.  Iar vocea începe să se audă din nou, indiferentă parcă la efortul meu de a găsi certitudini.

*
* *

– Când eram copil cântam melodiile pe care le auzeam la radio sau pe discurile de vinil. Eu nu-mi amintesc, dar vecinii povestesc că mă întorceam de la grădiniţă şi urcam pe gardul din faţa casei să cânt: „Este pasărea noastră”, aşa ziceau.

Părinţii îmi promit că după naşterea celui de-al treilea copil, îmi vor cumpăra acordeon. Pe vremea aceea, la al treilea copil născut, familia primea o mie de lei, iar acordeonul costa 999. În februarie 1968 se naşte sora mea, Magdalena.  Se ţin de cuvânt şi astfel primesc primul instrument muzical.  Învăţ singură să folosesc acordeonul.

Câţiva ani mai târziu, în 1969 la Casa de Cultură din Remetea, urc prima oară pe o scenă, cânt folclor şi câteva melodii ale Margaretei Pâslaru.  Era idolul meu. Şi află că atunci am obţinut primul BIS, iar succesul m-a ameţit.

Anii 1969 – 1971 în România se organiza Festivalul Cerbul de Aur. Victoria Luminiţei Dobrescu, care câştiga marele premiu, îmi dă speranţe. Luminiţa era ca şi mine, o puştoaică şi uite că reuşea prin forţe proprii să câştige un festival internaţional. Deci se putea! aşa gândeam.  Îţi dai seama că pentru mine, o fată din Remetea, o unguroaică de pe malul Mureşului, Televiziunea, Radioul şi oraşul Bucureşti erau de neatins şi păreau la mii de kilometri depărtare. Pe atunci viaţa îmi era împărţită între şcoală şi gospodărie şi să nu te mire că mergeam la câmp, strângeam fânul, cartofii, duceam animalele la păscut şi toate le făceam cântând.  Îmi aduc aminte de zâmbetele vecinilor: „Ascultă, se întoarce pasărea noastră!”

La sfârşitul anului 1972, părinţii decid să ne mutăm în oraşul Miercurea Ciuc.  Aici am primit prima mea chitară, care a costat cât salariul mamei pe o lună de zile. Normal că am studiat singură şi acest instrument, nu aveam bani pentru profesori.  Şi timpul trecea, locuiam deja de câţiva ani în Miercurea şi îmi aşteptam şansa să urc pe o scenă adevărată, să arăt oamenilor ce ştiu să cânt.  Şi uite că s-a ivit în 1976 când în oraş s-a organizat „Festivalul Muzicii Tinere”.

Un grup folk căuta o chitară şi o solistă. Conducătorul grupului a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să le împrumut chitara. După câteva minute m-a rugat să cânt cu ei şi împreună am câştigat unul din premiile Festivalului. Reuşita a dus la prima mea apariţie televizată în cadrul emisiunii în limba maghiară, redactor muzical Boros Zoltan.

În concluzie, până în anul 1976 s-au întâmplat destul de puţine lucruri care să merite povestite. Nu am făcut decât să tatonez drumul şi să caut o breşă proprie în lumea muzicii.  Părea însă un lucru imposibil de realizat.

*
*  *

Voltaire spunea că îndoiala nu e plăcută, însă certitudinea este ridicolă.  Şi totuşi spiritul puternic nu se teme de eşec, e pregătit să dănţuie pe laurii pe care lumea îi admiră, iar lumea e formată din cei de bună credinţă dar mai ales din veleitari. Regele coboară de pe soclu, ia masca nebunului, a bufonului, face tumbe, se maimuţăreşte, se autoironizează cu fericirea dementului şi toate astea pentru că este conştient că oricând poate pune capăt jocului. E certitudinea regelui… şi totuşi o să-i poată pune capăt oricând? Este îndoiala regelui.

Triumful şi eşecul… dacă Sisif ar bufni în râs când ar vedea prăbuşindu-se stânca pe care a urcat-o în vârf de munte, ce aţi crede? Că e nebun sau c-a descoperit al doilea nume pe care-l poartă triumful: eşecul.  Căci numai hazardul poate împinge moneda să cadă pe una din feţe.

Dorinţa de frumos, un diamant cu o faţetă atât de ascuţită încât sfâşie carnea şi visele artistului şi atunci râsul se schimbă în lacrimi. Dar la râs nu poţi renunţa, e ca şi cum ai renunţa la apă sau la aer.  Şi atunci ce ar trebui să facă muzicianul? Să renunţe la ce este frumos şi să se exileze în autoironie?

Nu este o soluţie. Şi totuşi laurii învingătorului se transformă în spini doar atunci când este fericit.

*
*  *

– Anul 1976 a fost unul decisiv, o cumpănă importantă pentru mine. Comunismul românesc nu lăsa nimic la voia întâmplării, talentele trebuiau educate în spirit patriotic pentru că ţara avea nevoie de muncitori, nu de artişti.

Şi dacă tot am vorbit despre Bonnie Tyler mai adaug ceva.  În anul 1976, în timp ce eu făceam primii paşi în muzică alături de acel grup folk, în Ţara Galilor se petrecea o dramă.  Bonnie părea că îşi încheie definitiv cariera muzicală. Pe corzile vocale îi apăruseră nişte noduli care o împiedicau să vorbească şi să cânte. Decide să se opereze, iar succesul intervenţiei este relativ. O eroare medicală îi modifică definitiv vocea şi Bonnie capătă o răguşeală ciudată, răguşeala care o va face mai târziu celebră. Ciudat, nu?  Destinul îi dăruia vocea cu care mă născusem eu.  Cine ştie, poate muzele au simţit că îmi iroseam harul şi au decis să îl mute.

*
*  *

Se întâmplă ceva, vocea se stinge şi încăperea prinde culoare.  Cele zece scântei nu mai zboară haotic, se adună şi fac lumină.  Se abandonează privirii şi da, sunt chiar muzele. Se pregătesc să-şi desfacă vrăjile pe rând. Maria stă undeva la marginea scenei, e absentă sau tristă şi pare să nu observe transformările care au loc în clipa aceea. Muzele se prind de mâini şi lumina se roteşte sub tavanul din cărămidă roşie, ca într-un fel de ritual.

*
*  *

– Din păcate nu puteam profita de avantajele unei ţări sănătoase economic, politic şi cultural.  Cântam melodii în limba maghiară împreună cu Folk Group 5, iar anul următor, în 1977, câştigam împreună cu ei, Marele Premiu al Festivalului organizat la Miercurea Ciuc.  Astfel apar noi înregistrări la radio şi la televizor, în plus plecăm în turnee prin Ardeal, cântăm folk în maghiară şi în româneşte.  Aceste reuşite pregăteau momentul 1978, un alt an de cumpănă pentru mine, o să vezi imediat de ce.

Dar înainte să continui povestea, trebuie să reamintesc că în perioada septembrie 1973 – iunie 1985, în România se desfăşura o activitate culturală intensă cu muzică folk şi literatură, prin intermediul Cenaclului Flacăra condus de poetul Adrian Păunescu. Singurul concurent real al Cenaclului era Scânteia Tineretului şi Serbările organizate de Nicu Ceauşescu. În afara acestor două mişcări culturale, în România nu exista nimic, iar artistul nu putea evolua decât într-una din cele două tabere.

Prin martie 1978, sunt selecţionată de poetul Adrian Păunescu, împreună cu Folk Group 5, pentru ANTENA VĂ APARŢINE, o emisiune realizată în acele zile în judeţul Harghita. Păunescu îmi scrie un poem numit „Fericire de împrumut”, iar eu compun o melodie pe aceste versuri.  Mai târziu, voi cânta această piesă doar eu şi chitara, fără grupul meu.

Ce să îţi spun, anul 1978 îmi este benefic. Visele mele încep să capete consistenţă. Pe îndepărtata Televiziune Română din Bucureşti, Canalul 1 transmitea primele melodii cu mine şi Folk Group 5. Printre cântecele selecţionate era şi „Fericire de împrumut”.

În vara aceluiaşi an, sunt invitată la Cenaclul Flacăra fără grupul meu şi particip împreună cu Arpad Domokos din Miercurea Ciuc. Este prima apariţie în cadrul Cenaclului Flacăra, pe stadionul Republicii, în faţa a 30.000 de oameni.

Cânt din nou „Fericire de împrumut”, în timp ce Adrian Păunescu recită poemul, aşa cum obişnuia să facă în vremea aceea. Mai cânt şi o melodie a Mariei Tănase şi crede-mă, am simţit atunci întregul stadion vibrând alături de mine. Cucerisem publicul din România care îmi va rămâne alături întreaga carieră. Oriunde cântam, sălile de spectacol deveneau neîncăpătoare. Însă dacă opinia publicului unei ţări bolnave va fi suficientă ca să decidă soarta artistului… asta o vei afla mai târziu.

În luna septembrie 1978 vin în Bucureşti.

*
*  *

Cuvintele au tăcut atunci când s-a pornit furtuna.  Mirosea a frunze răscoapte şi a toamnă bucureşteană.  Deasupra stăteau spânzuraţi nori sumbri, care se învălmăşeau precum gândurile negre.  Iar culorile s-au mai amestecat un timp, apoi au început să ursească vibrând pe rând aidoma unor diapazoane de argint. Prima a fost Melpomene, muza cântării, chiar dacă mai târziu va fi numită stăpâna tragediei. Îşi aduce aportul şi atinge braţele Mariei care prind imediat culoare.  Se mai învârte de câteva ori, ca să-şi admire opera, apoi se aşază pe margine, pulsând uşor.

Polyhymnia, cea mai blondă muză, cu zulufi şi zâmbet larg, împreună cu Thalia se ridică în acelaşi timp şi dau culoare tălpilor alesei lor.  O pregătesc pentru dans şi pentru spectacole.  Ciudat cum la fiecare atingere Maria se schimbă, se aprinde şi se stinge într-o rotire completă.

Erato şi Euterpe aşteaptă să intervină, să-i aşeze în mâini o liră vrăjită la care să cânte cu iubire şi dăruire. O clipă se aud armonii de harpă care produc ropote de aplauze. Apoi se face iarăşi linişte, o linişte goală, ca aşteptarea înţeleptei Calliope, muza cântecului şi a celei mai frumoase voci.  Şi ea o atinge colorând-o într-un fel aparte, ca şi vocea Mariei.

Dorul şi neuitarea sunt aduse de Terpsichore şi de Clio, iar însăşi Mnemosyne, mama celor nouă vrăjitoare bune, îi şopteşte Mariei cuvinte ascunse.

La sfârşit vine ultima muză, Urania, pentru a-i ursi dragostea celui care o ascultă.  Abia atunci furtuna se linişteşte.  Culorile mai luminează un timp, se transformă pe rând în scântei pe care vântul iscat din senin le amestecă sub arcadele visului.  Sunetul diapazonului de argint pecetluieşte întâmplarea, luminile se sting una câte una, doar câteva candele mai pâlpâie un timp.

*
*  *

– M-am desprins definitiv de Miercurea Ciuc şi am venit în Bucureşti cu o singură valiză, câteva haine, o chitară şi multe speranţe. Nu cunoşteam pe nimeni, pierdusem până şi contactul cu Păunescu, iar Cenaclul Flacăra avea pauză în perioada aceea. Mi-am găsit ceva de lucru şi un timp am locuit în chirie la o familie pe care o cunoşteau părinţii mei.

M-am înscris la Şcoala Populară de Arte, la clasa doamnei profesoare Florica Orăscu, eram în acelaşi an cu Gabriel Dorobanţu şi Natalia Guberna.

Tot atunci, la începutul anului 1980, în clasa noastră a venit Titus Munteanu, era obiceiul lui de a căuta noi talente.  Titus mă redescoperă şi mă invită să cânt pentru Albumul Duminical de la TVR1.  Cât de banală este acum participarea la o emisiune televizată, dar atunci nu era aşa.  O astfel de invitaţie putea certifica o carieră muzicală.

Iar Titus Munteanu a fost atât de sigur de succesul meu, încât m-a introdus în grila de program, înainte de înregistrare.  Numai că la filmare, în studio, Octavian Ursulescu m-a prezentat astfel: – Maria Nagy lansată de poetul Adrian Păunescu şi membră a Cenaclului Flacăra.

Cuvintele au căzut ca un verdict şi, după filmare, cenzura m-a scos din programul Albumului Duminical. Membrii comisiei responsabile cu Albumul erau sătui de Adrian Păunescu şi nu vroiau să mai audă de el sau de Cenaclul Flacăra. Ei bine, eu consider această întâmplare drept cel mai mare eşec personal, chiar dacă nu am avut nicio vină.

Cu siguranţă arhiva televiziunii păstrează înregistrările de atunci, cu melodiile mele cântate live pentru Albumul din 1980.  Ce puteam face?  Să neg meritul lui Adrian Păunescu în cariera mea?  Nu puteam, era real.  Sau să consider Cenaclul Flacăra o ruşine care trebuie ascunsă?  Nu aveam niciun motiv.

Eliminarea mea din program m-a marcat pentru ani buni.  Am conştientizat pentru prima oară că numele meu va fi aşezat mereu în umbra poetului Adrian Păunescu. Dacă el greşea, plăteam amândoi. Concluzia era clară: ca să-mi urmez cariera muzicală, trebuia să mă îndepărtez de Cenaclul Flacăra. Uşor de spus, trebuia însă mult tact, iar paşii urmau să fie gândiţi pe etape.

*
*  *

Dragoste versus ură, certitudine versus îndoială, raţiune versus pasiune sau frumos versus urât, sărac versus bogat şi exemplele pot continua. Oricât am analiza termenii, vorbim de aceleaşi două tabere antagonice, mereu adverse. Cei de bună credinţă se ascund întotdeauna printre speculanţii de sentimente, printre veleitari, dar asta e de când lumea şi aşa va fi.  Veleitarii ar trebui să ştie că oricât de mult ar preţui raţiunea, ea nu este nici pe departe un împărat cu puteri depline, ea nu are drepturi peste inimă şi nici nu poate considera pasiunea drept o servitoare murdară, uitată afară.

Este destinul fixat dinainte şi noi trebuie să ne conformăm lui? Ciudată şi nedreaptă teorie, nu crezi?  Iar dacă vrei să afli mai multe, curiozitatea te împinge în templul lui Apollo, ca să auzi cu urechile tale şoaptele Oracolului din Delphi, să ştii ce îţi rezervă viitorul. Te strecori printre ruine, păşeşti cu grijă, aici florile cresc direct pe rocile diforme. Flori de piatră ce trăiesc abrupt, prinse cumva între viaţă şi moarte.

În templu orice şoaptă pare un destin, cauţi înţelesuri pe care numai Apollo le-ar fi putut descifra şi totuşi ce eroare!  El n-a descifrat niciodată nimic, pentru că nu este nimic de descifrat.

Singurătatea din Delphi s-a instalat pe un piedestal uscat, înclinat de vreme şi aparţine altor vremuri. Acum se cer temple noi la vremuri noi, doar că alte temple nu mai apar. Legendele vin dintr-o singură direcţie, le poţi afla, cunoaşte, te poţi minuna de ele şi atât. Aşadar este destinul fixat dinainte?

*
*  *

Un an mai târziu reîncepe Cenaclul Flacăra, iar eu revin pe scenă. Devenisem mult mai lucidă, înţelegeam discrepanţele de stil, locul meu nu era lângă formidabilii folkişti din perioada aceea. Iubeam un alt gen de muzică şi deja cântam melodii din repertoriul lui Bonnie Tyler, Rod Stewart şi Suzi Quatro.  Acesta era ritmul care curgea în sângele meu.

Şi chiar dacă am compus patru cântece folk, eram conştientă că nu voi avea nimic de spus pe acest gen. Nu mă puteam numi cantautoare, eram doar o solistă care putea promova bine muzica pop-rock.  Numai că în România o astfel de muzică era aproape de neconceput.  Ca să cânţi acest gen, trebuia să fii sprijinit de partid, iar eu nu îndeplineam condiţiile să fiu promovată. Ce rămânea de făcut?  Probabil aici se ascunde cauza greşelii pe care am făcut-o câţiva ani mai târziu.

În perioada aceea am avut un timp mort, umblam toată ziua pe etajele Televiziunii Române, prin studiouri, priveam filmările vedetelor, le urmăream şi atât.  Într-o dimineaţă, în timp ce aşteptam liftul, a trecut pe lângă mine Tudor Vornicu.  S-a oprit o clipă şi mi-a spus: – Fată, vino luni la ora zece şi caut-o pe Ileana Vlad.

Am ajuns dimineaţă cu jumătate de ora înainte de zece. Ileana Vlad vroia trei melodii pentru un recital. Şi astfel, împreună cu Lidia Oprea (Boeriu) de la Radio, care făcea şi emisiuni de televiziune şi cu textierul George Oprea am filmat melodiile „Vis de noapte”, „Numai dragoste” şi „De când ai plecat”. Aşa am apărut pe post, la emisiunile lui Vornicu.  E vorba desigur de înregistrările care circulă astăzi pe YouTube, filmări făcute în parcul Herăstrău, în zăpadă.

Până în 1980 singurii oameni care au crezut în talentul şi în vocea mea au fost Adrian Păunescu, Lidia Oprea şi Tudor Vornicu. Însă pentru mass-media şi pentru conducerea de partid, eram în continuare omul lui Păunescu, iar cenzura continua să fie sensibilă la numele lui.

Prin intermediul lui Eugen Dumitru, redactor muzical la TVR 1, care colabora pe atunci cu Petre Magdin (el îi asigura materialul muzical), primesc câteva piese compuse de Magdin.  Melodiile „Din oglinzi”, „Şi un tramvai”, „Clipe vii” sunt înregistrate cu Ionel Tudor la pian, Mircea Romcescu la chitară şi Eugen Tegu la bas şi vor fi singurele piese din repertoriul meu compuse de un român.  În rest voi cânta doar piese din repertoriul internaţional.

Ce să spun, conjunctura nu m-a făcut favorita vreunui compozitor român (cu excepţia lui Vasile Şirli din Timişoara).  Şi uite cum, în plin avânt, sunt condamnată la uitare. Iar paradoxul continuă, pentru că sunt mai departe dorită de publicul care umple invariabil sălile de spectacol. Nici măcar această realitate – succesul – nu a contat pentru compozitorii din România sau pentru media.  Aşadar ai răspunsul: dorinţa publicului unei ţări bolnave nu este suficientă ca să decidă soarta artistului, înţelegi ce spun…

În schimb muzica pe care o cântam în acei ani mă îndepărta din ce în ce mai mult de Cenaclul Flacăra.  Simţeam că sosise timpul să mă rup definitiv de Cenaclu şi de folk.

Şi realizez lucrul acesta din doi paşi: prind un turneu în afara Cenaclului cu SEMNAL-M şi Păuniţa Ionescu, eu deschideam spectacolul cu muzică folk.  Iar cel de-al doilea pas, prind şi mult râvnitul turneu rock alături de Roşu şi Negru, turneu organizat de Serbările Scânteii Tineretului.  Serbările, cum am spus, reprezentau singurul loc unde putea să se refugieze artistul care părăsea Cenaclul Flacăra. În România acelor ani, te încadrai ori în tabăra lui Păunescu ori în tabăra lui Nicu Ceauşescu.  O soluţie de mijloc nu exista.

În sfârşit cariera mea prinde o direcţie clară, iar eu încep o viaţă nouă.  Particip la turneele organizate de Teatrul Mic, alături de Nicu Alifantis, Mirabela Dauer, Marina Voica, Cornel Constantiniu, Gil Dobrică, Laurenţiu Cazan. În anii 1982 – 1983 colaborez cu Teatrul Constantin Tănase alături de Alexandru Arşinel, Eva Kiss şi trupa Patrichi, iar nopţile cânt la barurile Athenee sau Melody.  Desigur, vara merg pe litoral, unde cânt de obicei la Hotelul Internaţional. 

Dacă prima concesie pentru a urca pe scenă a fost muzica folk, a doua concesie a fost cântatul în bar. Nu trebuie să mă condamnaţi, ştiu că în baruri nu se făcea artă în adevăratul sens al cuvântului, numai că, în acei ani, era singura soluţie ca să obţin o expunere în lumea muzicii.

*
*  *

Ce cauţi sau ce găseşti?… Umbli prin locuri legendare să descoperi adevăruri despre ce s-a întâmplat acum o sută, o mie de ani şi nu le mai vezi pe cele din prezent. Peste ele doar calci ca să ajungi dincolo. De exemplu, cauţi să înţelegi ce-ţi spune Oracolul, ce adevăruri şuieră vântul printre ruinele templului şi ce reuşeşti să tălmăceşti. Atât este esenţial pentru tine, tălmăcirea.

De fapt cine este Apollo? Un zeu, o să răspunzi, sau numele unor navete spaţiale şi chiar nu contează că Apollo este în realitate protectorul muzicii şi al poeziei. Vii de departe să vezi minunea de la Delphi, s-o asculţi, vrei să ştii ce-ţi rezervă viitorul. Îmbraci haina pelerinului, cobori în locurile unde Apollo a creat legende nemuritoare şi abia atunci realizezi că adevărul pe care-l cauţi în temple şi ruine sau îl răstălmăceşti din bolborosiri încâlcite, se află numai în tine şi ţi-a fost întotdeauna la îndemână.

*
* *

În primăvara anului 1983, primesc un telefon de la Aria-Bucureşti.  Mi se propune un contract pentru o lună de zile în Egipt, împreună cu Teatrul Constantin Tănase. În acelaşi timp vine şi o propunere de la Vasile Şirli, pe atunci director la Electrecord, care îmi sugerează să scot un LP în limba română şi maghiară.

Aleg Egiptul. Plec şi cânt la un teatru din Cairo, promiţându-i lui Vasile Şirli că voi scoate LP-ul la întoarcere.  La Cairo muzica mea este atât de bine primită, încât contractul mi se prelungeşte cu încă o lună.  Într-o seară, un impresar grec vizionează spectacolul şi, după revenirea mea în ţară, în septembrie 1983, îmi trimite un contract pentru Sheraton Cairo. De data asta mi se propune să cânt alături de o trupă locală vreme de şase luni.

Atunci am avut al doilea moment de slăbiciune. Simţeam că voi face o alegere crucială şi nu ştiam pe ce drum s-o apuc. În balanţă stăteau într-o parte România, unde eram iubită de public – o Românie însă din ce în ce mai săracă, unde cultura era muribundă şi, de cealaltă parte, străinătatea care îmi oferea o altfel de expunere şi poate chiar recunoaşterea.

Normal că succesul din afara ţării mă bucura, numai că în acelaşi timp simţeam riscul de a deveni o necunoscută în propria ţară. Plecările pe termen lung nu duceau decât la îndepărtarea mea de scenă, de sălile de spectacol şi, în cele din urmă, de public şi televiziune. Eram conştientă că a cânta în baruri şi în restaurante, fie ele şi de lux, nu însemna că fac un act de cultură.

În România dobândisem statutul de vedetă a inimilor şi asta fără o mediatizare nemaipomenită prin radio şi televiziune.  Era vorba doar de magnetismul şi şarmul personal pe care publicul îl simţea şi îl aprecia în timpul spectacolelor mele.  Gândeam simplu şi lucid – în definitiv nu televiziunea sau radioul decid cine este bun şi cine nu, doar spectatorul. Iar pe scenă, succesul îmi era garantat.  Cred că aici nu am gândit bine, am pariat mereu pe public şi niciodată pe mass-media.

Impresarul grec mă presa mereu, voia răspunsul meu cât mai repede, îmi cerea să semnez contractul cu Sheraton Cairo Hotel.  Şi uite că iar aleg plecarea.  Decizia asta mă va mâhni mai târziu, pentru că Egiptul mă va îndepărta definitiv de scenă şi de cariera la care am visat încă din copilărie, la Remetea.

Sfârşitul lunii ianuarie 1984, plec în Egipt pentru şase luni şi din nou îl amân pe Vasile Şirli. Abia acolo am înţeles că orice amânare este de fapt o iluzie, e ca şi cum ai încerca să-ţi păcăleşti propria moarte.

Cum a fost viaţa printre străini?  Grea…  gândurile şi regretele, ca nişte răni ale timpului, încetau să fie simple suferinţe cu care mă obişnuisem şi cu care de mult încheiasem un armistiţiu. Doar în faţa oglinzii rănile se deschideau şi pulsau, iar la sfârşit venea întotdeauna machiajul. Urmele se acopereau, dispăreau, doar asta e menirea fondului de ten şi a rimelului.  Căutarea luminii ca speranţă începea în fiecare dimineaţă, iar soarele părea să răsară tot mai aproape.  Doar pescăruşii ce mă izolau, cu o încăpăţânare protectoare, ca o umbră unde puteam să mă ascund şi să-mi aduc aminte cum a fost.

În Cairo am început imediat munca alături de trupa aceea locală. Aveam spectacole în fiecare seară în aproape toate cluburile şi hotelurile de lux din Cairo şi din alte oraşe mari (Luxor, Aswan, Sharm-El-Sheikh).  Şi câţi oameni de seamă nu am cunoscut în vremea aceea…  Uite, la barul Ramses Hilton de pe malul Nilului, unde cântam melodiile lui Edith Piaf, m-am împrietenit cu actorul Omar Sharif.

Cele şase luni s-au terminat repede, au urmat apoi alte contracte şi uite aşa am rămas printre străini. Cu tot succesul pe care te asigur că îl aveam în Egipt, nu m-am simţit niciodată împlinită şi uite, nu găsesc niciun eveniment remarcabil, demn să-l povestesc. Fiecare noapte de muncă şi fiecare zi de repetiţii au fost la fel, aidoma unei piese pe care trebuia să o joc obsesiv, piesă pe care ajunsesem s-o urăsc dar la care nu puteam renunţa. Nu aveam alternativă. Luxul din Egipt şi aplauzele turiştilor nu mi-au adus nici pe departe acelaşi sentiment ca cel pe care l-am trăit pe scenă, în faţa publicului din România.

În decembrie 1989 am urmărit din Egipt revoluţia din România.  Mă gândeam că odată cu schimbările politice, se vor schimba şi mentalităţile, am fost tentată să revin imediat.

În 1990 a început Războiul din Golf, iar peste încă doi ani, în 1992 am revenit pentru scurt timp în România. Schimbările din ţară erau mari, dar nu toate în bine. Publicul era preocupat de alte lucruri, venise timpul să profite de avantajele postrevoluţionare. La conducerea televiziunii naţionale erau alţi oameni, pe unii nu îi ştiam deloc, iar posturile noi de radio şi TV abia îşi începeau activitatea şi se axau în special pe muzica străină.

Nu, nu mi-am găsit locul în România postrevoluţionară nici în 1992. M-am întors în Cairo, unde am rămas până în 1993 când au început tot felul de atentate şi acţiuni teroriste, iar ţintele erau în primul rând turiştii şi marile hoteluri.  În acelaşi an am părăsit definitiv Egiptul – fără regrete – iar în 1994 m-am dus în Maroc. Acolo am cântat în Marrakech, Fez, Agadir şi în Casablanca. Şi aici am cunoscut tot felul de personalităţi ale timpului, prinţul Charles, Sting, Bruce Springsteen, Ilie Năstase.

În anul 1996 l-am întâlnit pe viitorul meu soţ şi în 1997 ne-am căsătorit. Curând s-a născut Julia, copila noastră.  Venise timpul să renunţ la turnee şi la cântările de noapte, să-mi caut un loc unde să mă stabilesc.

În România nu mai ştiam pe nimeni. În Bucureşti nu aveam casă, maşină şi nici prieteni.  Lumea se schimbase, niciun cunoscut la Televiziune şi la Radio.  Şi chiar dacă mai ştiam câteva nume, aceştia nu mă agreau.  Şi uite-mă devenind iarăşi paria în propria mea ţară.  Dacă în anii 1980 eram etichetată drept omul lui Păunescu şi membră a Cenaclului Flacăra, acum eram considerată o străină. În plus, în România apăruse un nou curent, cu mare priză la public: începuse marea manelizare.

O legendă veche spune că, după ce a dat naştere animalelor, Creatorul l-a făcut şi pe om.  Şi pentru că semănau atât de mult, l-a diferenţiat pe om de celelalte fiinţe spunându-i: – Tu, spre deosebire de ele, vei greşi! Desigur, aici sunt mai multe aspecte care duc la diferenţieri, pentru că numai omul are conştiinţă, doar el ştie ce înseamnă greşeala, regretul şi ireversibilul, dar lucrurile acestea aparţin altei poveşti.

Eu consider că alegerea din 1984 a fost una greşită, că am pornit pe un drum închis, iar tristeţea acestei opţiuni m-a urmărit peste tot. Singurele mele ţeluri au fost Scena, Publicul şi Televiziunea, în niciun caz barurile din străinătate. Şi chiar dacă am fost selecţionată numai pentru cluburi de cel mai înalt standing, nu mi-a păsat. Nu acest fel de succes îl urmăream.

Mai târziu am făcut o vizită în Ungaria, unde locuia o parte din familie şi mi-am cumpărat un teren, mi-am construit o casă.  Acum timpul mi-l dedic familiei, în primul rând copilului şi nu mă mai gândesc la o reîncepere a carierei muzicale în Ungaria.  Şi nici în România.

Cred că timpul meu a trecut şi nu din pricina vârstei.  E vorba de actualul gen de muzică, acum sunt alte referinţe, iar stilul anilor 2011 nu îmi place. Şi nici compromisuri nu mai am de făcut. În schimb păstrez cu sfinţenie statutul de vedetă a inimilor românilor din anii 1977 – 1983. Acest statut nu mi-l va putea lua nimeni, niciodată.

*
* *

Post-Scriptum

Dragii mei

Chiar dacă mi-am dorit-o cu tot dinadinsul, sinceritatea absolută e greu de atins şi de cele mai multe ori, imposibil. Scotocind printre amintiri ca într-o valiză uitată, m-am lovit de o tristeţe dezarmantă şi este contra firii să iau în mâini fiecare lucru trăit, să-l reconstitui, să-l recunosc, iar la sfârşit să îl pun la loc pentru a-l uita din nou.  Orice aş face, clepsidra nu o mai pot întoarce. O confesiune presupune răbdare, voinţă, curaj dar mai ales o pricepere în alegerea cuvintelor care să exprime exact ceea ce vreau să comunic.  Până la urmă este o chestiune de şansă.  La drept vorbind ce cuvinte aş putea alege atunci când scriu despre marile tăceri din viaţa mea?  Sinceritatea absolută este exclusă.  Şi nici nu-mi pot împărţi greşelile în greşeli frumoase şi greşeli jenante.  Tot ce am făcut îmi aparţine, sunt responsabilă pentru viaţa mea.  Oricum n-aş mai fi în stare să deosebesc între ce am ales eu şi ce a ales destinul pentru mine.

În multe situaţii, cel care mi-a venit în ajutor, singurul suport real, a fost publicul român. Mulţi unguri erau împotriva mea, în primul rând pentru că am acceptat să cânt în româneşte şi apoi pentru că m-a lansat Păunescu.  Ce vină am avut eu? Doream doar să cânt, indiferent în ce limbă, pentru că arta este universală.  Dar cine ştie, poate că viaţa mă va recompensa la sfârşit. Uitaţi-vă la Tina Turner, a stat în umbră un timp până s-a relansat în 1984.  Bine, nu mă compar cu ea, doar îi împărtăşesc durerea.

Eram la Casablanca atunci când am urmărit un interviu cu ea la CNN: Larry King live.  Larry a întrebat-o pe Tina de ce a plecat din USA şi s-a stabilit în Europa (Elveţia). Răspunsul ei a fost simplu: „Dear Larry, in the USA I cannot be on the same level as MADONNA, but in Europe, I get the same respect and recognition as Rolling Stones”.  Vedeţi ce a putut spune uriaşa TINA?

Da, viaţa artistică e plină de nedreptate şi nu învinge întotdeauna talentul şi valoarea. Din păcate.

*
* *

Gata.  Ajuns la capătul unei inevitabile complicităţi cu Maria Nagy şi eliberat astfel de responsabilitatea prezentării unor fapte reale, trăite sau gândite cu o sensibilitate aparte, povestitorul îşi cere acum dreptul la opinie. Trebuie să recunosc, de multe ori am fost copleşit de sinceritatea întâmplărilor descrise, de tristeţea artistului născut prea devreme sau într-un loc nepotrivit.  De aceea am scris atât de greu această poveste.

Dar nu asta este important. Esenţial este că Maria Nagy îşi doreşte o reîntâlnire cu generaţia şi publicul ei.  Îi este dor de scena din România şi nu din altă parte şi asta e tot ce contează. Vrea să cunoască generaţiile mai tinere, să le spună că nu demult, numele ei pe afiş umplea sălile de spectacol, iar oamenii vibrau şi respirau muzica împreună cu ea.

Ultima apariţie pe scenă a Mariei Nagy a fost în 1997. Următoarea apariţie pe scenă va fi în octombrie 2011, în Bucureşti.  Veţi veni la întâlnire?