Arhiva revistei

Mesaj poetic, distinşilor basarabeni pe care-i cunosc

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Spovedanie pe malul drept

Mă iartă, frate, de mai poţi,
Că nu te-am apărat de hoţi!…
Mă iartă, frate, şi fii blând! –
Ţi-o cer spăşit şi suspinând…

Că fraţii tăi din nou sunt laşi
La Bucureşti, ca şi la Iaşi –
S-ascund nevrednic după fuste,
Clamând că eroismele-s vetuste…

*

Te ştiu întruna zbuciumat,
Drag frate, peste Prut uitat…
Te-aud săptămânal „la est de vest”
Rostind cuvinte de protest…

Te ştiu mereu visând în van
Că va mai face Neamul un Divan,
Te ştiu cu sârg pornit la drum,
Să ne uneşti într-un „Album..”.

Ştiu rana de pe chipul tău,
Blând frate drag din Chişinău,
Şi ştiu că ţi-i cinstită fruntea,
Lăsând „să treacă alţii puntea…”

În stare să ne ierte tot,
Alt frate-al nostru, poliglot,
Nu oboseşte să ne spună:
„Şi totuşi, limba (cea) română…”

De tine, soră, ştiu că osteneşti
Strigând, în „Rugă”, psalmii cei celeşti
Şi aşteptând răsplată pe Pământ:
După tăcere, un frăţesc cuvânt…

*

Mă iartă soră, de ţi-e milă,
De neputinţa mea umilă!
Mă iartă, frate, de mai poţi,
Că nu te-am apărat de hoţi!

 

Dor, pe malul drept al Prutului

Mă mistuie un dor de Mamă,
Deşi-s mereu în poala ei,
Mă mistuie un dor de Mamă…
Mi-i oare dorul cu temei?

Mă mistuie un dor de Casă,
Deşi-s mereu pe prispa ei,
Mă mistuie un dor de Casă…
Mi-i oare dorul cu temei?

Mă mistuie un dor de Ţară,
Deşi-s mereu la sânul ei,
Mă mistuie un dor de Ţară…
Mi-i oare dorul cu temei?

*

Suspină-o doină peste Prut
Şi doru-mi este tot mai tare,
Suspină-o doină peste Prut…
De ce mi-i doru-aşa de mare?!

Un bucium plânge-n Bucovina
Şi geme dorul meu în piept,
Un bucium plânge-n Bucovina…
De ce mi-e doru-aşa strident?!

*

E dorul meu ecou de dor
Din pieptul fraţilor uitaţi,
E dorul meu ecou de dor…
De ce-am uitat că ei ni-s fraţi?!

E dorul meu chemarea lor,
A fraţilor cu jind de Ţară,
E dorul meu chemarea lor…
Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!

Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară!
Mi-i adă-Acasă, Doamne, iară! 

 

 

Reconciliere cu Domnul

S-a stins o altă flacără română,
Căci iar plecă un bard la Domnul…
Şi nicio vorbă caldă nu m-alină,
Şi nopţile-mi alungă somnul.

Mai ieri se înălţă la cer Vieru
Şi Păunescu-n grabă l-a urmat,
De parcă nu se-nchise bine ceru’,
De parcă Eminescu i-a chemat.

O, Doamne! Voia Ta e rost ceresc,
Dar, rogu-Te, alungă-mi grija
Că mult prea-Ţi place versul românesc
Şi că-l râvneşti cumva şi pe Dabija!

Ni-l lasă, Doamne, jos pe el!
Măcar să împlinim Unirea,
Căci versul lui, aici, nu-n Cer,
Ne luminează Regăsirea.

Iar de-i vei da Poetului şi timp
Să-şi lăcrimeze Împlinirea,
Orbirea-mi va fi jertfă-n schimb,
Privindu-Ţi strălucind Iubirea.

Iubirea-i iubire

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––- 

iubirea…
primăvara
gheţarii se topesc,
soarele mângâie marea,
sufletul simte chemarea…
vara
cireşii sunt copţi,
să zbori n-ai nevoie de aripi,
te nalţi, te ridici şi-apoi poţi,
toamna
struguri în vii,
dor, patimi,
drag de a fi,
iarna
pomii sunt goi,
fulgii îmbracă în alb,
drum cu noroi
ger… foc…
pluteşti, iubeşti
simţi că trăieşti…
ai vrea s-o opreşti?

Gânduri…de noapte (sau Cum se îmblânzesc insomniile)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Când râvneşti doar la zona marginală a Raiului, n-ai nicio şansă să se împlinească asta. Trebuie să aspiri la „centrul rezidenţial” al Împărăţiei Cerului, ca să nimereşti în „suburbia” ei.

***

Facem aici, pe pământ, fapte bune. Dar mereu cu jumătate de măsură. Şi le raportăm la corespondentul lor, în compensaţie, de Dincolo. Acolo însă întregul are altă dimensiune; proporţional, şi jumătatea lui.

***

Invidia e o însuşire umană. Ea însă adesea dezumanizează. Când e invidia „domestică”? Atunci când nu face rău nici invidiatului, nici invidiosului.

***

Nu trebuie să fii tobă de carte ca să capeţi cei „patru ochi”. Dar e necesar totuşi să citeşti vreo sută de tomuri…Şi, între timp, să deschizi bine ochii daţi, până li se vor alătura cei adăugaţi.

***

Cartea? O fereastră modulară, deschisă spre patru zări geografice şi trei zări temporale. Desigur, şi cu două perspective pe verticală: una spre adâncuri şi cealaltă spre înalturi.

***

Nu am avut aspiraţii prea înalte în viaţă, convins fiind că nu aş fi avut cu ce le hrăni. Acum, la bătrâneţe, mi se spune că m-am înşelat. Sunt tentat să cred că-i aşa. Dar o fac totuşi cu rezervă…Eu mă cunosc mai bine.

***

Percep fenomenul Naşterii ca pe un miracol la care avem acces (evident, nu în toate detaliile lui). Dar şi mai revelator e miracolul că născutul am fost chiar eu, respectiv, ai fost chiar tu…

***

De propriile-ţi succese bucură-te singur…Dacă, eventual, o faci cu asistenţă, fii rezervat…Ai putea să-i întristezi sau chiar să-i intrigi pe ceilalţi.

***

Nu intra orbeşte în conflicte. Vezi dacă nu cumva animalul din celălalt e slobod…

***

Să nu-ţi ascuţi prea tare uneltele tăioase. Există şi…autoaccidentări.

***

Când tai un pom, omori şi o…umbră.

***

Omul e legat de locul natal nu pentru că acolo s-a născut, ci pentru că acolo a conştientizat-o pe Mama sa. Dacă asta s-a întâmplat în altă parte, nu mai contează locul naşterii.

***

Caracterul semenului nu se dezvăluie în condiţii de normalitate.

***

    Oamenii, impreună – chiar şi doi –, nu pot trăi identic. Cei care au născocit…comunismul n-au observat asta? S-ar părea că nu.

    Dar viaţa în diferenţă ce-i? Legea celui mai tare. Şi oamenii care au născocit…capitalismul n-au observat asta? Ba da. Şi tocmai de aceea l-au născocit. Ca să facă ei, nascocitorii, legea.

    Rău aşa, rău şi-aşa.

    Sper într-un alt născocitor, care să anihileze pe jumătate fiecare din cele două manifestări ale firii…Eu n-am să apuc „implementarea” respectivei născociri. Nici copiii mei. Nici nepoatele mele. Mai departe…, mă tem de cel de-al Treilea Război Mondial.

***

Mă plec în faţa demnităţii, în general. Dar în faţa demnităţii omului în suferinţă…îngenunchez.

Dor

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 

–––––––––––––––––––––––––––

În doruri grele mă topesc
Şi sufletu-mi se aprinde.
Cărări de aur să paşesc,
Şi pasari să-mi colinde.

De frasin, dulci păduri să bat,
Timpul uitat să-mi fie.
Iar frunzele, un moale pat,
Pe vechi aş vrea să-mi fie.

Să dorm în frunze învelit,
Uitând ce e amorul!
Să dorm întors spre răsărit,
Acesta îmi e dorul…

KENOMA VS PLEROMA

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

                                                                                                          Impresii critice de Geo Vasile

Gabriela Creţan este absolventă a Facultăţii de Filosofie, secţia Psihologie, la Universitatea din Bucureşti. Poetă şi eseistă, a debutat în 1994 cu „Mic tratat despre arta trădării”, volum căruia i-au urmat în 1998 „Comedii nupţiale”, în 1999 „Soare din Macbeth” (premiul A.S.B.), în 2003 „Infern cu floarea soarelui” etc. Despre poetă s-au pronunţat superlativ Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Octavian Soviany, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan.  Titlul cărţii la care ne vom referi, KENOMA (Editura Contemporanul, 2010, 112 p.), prea puţin accesibil  cititorilor obişnuiţi, ne este explicat de chiar autoare la subsolul poemului omonim: „în unele doctrine gnostice, Vidul, Lipsa, Tenebrele, aparţinând lumii inferioare create de Demiurg, în opoziţie cu Pleroma, Totalitatea sau Plinătatea, lumea inteligibilă a eonilor emanaţi de Dumnezeul ascuns”. Ne reîntâlnim cu Estetica barocului ce îşi dă mâna cu expresionismul. Şi în acest volum fervoarea spirituală se subsumează unui imaginar, unei inventivităţi rarissime (inclusiv lexicală, de pildă Şeitanul. Şercarul, veliarii, puhoinic, focăraie, pâlpoare). Kenoma se aude şi se vede ca un oratoriu liturgic, si totodată psihodramă în două acte ( GRĂDINA SUPLICIILOR si FABRIC AUR ÎN CUPTOARELE CERBRALE), 16 tablouri şi un epilog. Toate acestea pe fundalul unui copleşitor contrapunct postmodern de blasfemie, erezie, dans macabru luxurie, parodie, hidoşenie, sarcasm etc.: „”căci şi demonul e o făptură iubită/a Domnului/încă gingaş/încă nescârnăvit. cu pielea curuţului fină/ca obrazul .fecioarei(…)miresele Domnului cântând la spinetă/sub pomii în pârg/un vals, o gavotă/de saltă pe pajişti, scăldate-n lumină făpturi transparente/berbecuţi durdulii, feciorelnice capre/şi june oiţe/zbierând/Miserere”

Preoteasă a suavităţii şi a grotescului (à la Cranach sau H. Bosch), în registrul grav al angoasei poeziei religioase germane, al poeţilor metafizici englezi sau al misticilor spanioli, cronicară a ritualurilor ce au loc pe ritmuri poetice impecabile, poeta îşi recită cartea parcă fără să respire, cu o dicţiune şi o viziune cvasi stihială, în ciuda perfecţiunii formale şi a emoţiei subiacente. Textul pare scris sub iminenţa timpului scadent, a unei apocalipse prin implozie a lumii: „Jos în Kenoma, unde/soarele /spre noi îşi aruncă topoarele/unde luna cea plină/ne loveşte în splină//unde vin raţele/şi ne hăpăie maţele”.

Îşi dau întâlnire pe mapa acestei damnate lumi moderne, scene din teatrul cruzimii (jeu de massacre), coşmaruri diurne dintr-un iad-spaţiu concentraţionar în care se succed episoade de o plasticitate asimilabilă marelui maestru al supliciilor celor care au încălcat poruncile Bibliei, ale Bisericii şi ale Omeniei, ne referim desigur la Dante Aligheri. Tehnica halucinării ( Hugo Friedrich) prin acest nucleu semantic recurent tip descensus ad inferos, este la ea acasă în Kenoma, asigurându-i unitatea de compoziţie şi universalitatea mesajului privind decăderea omului din Pleroma: „Din creuzete stelare din cazane solare/ încărcând minereu/ cu lopeţile mari ne-a zvârlit din Pleroma/ jos, într-un uter (cosmos, gheenă, cuptor/ vuind/ la temperaturi nucleare. ale celui din urmă/ Big-bang)/ (…) Chiar acum ne-au născut/ evlavioase codoaşe, pocăitele curve/ care cântă în corul bisericii cu glas îngeresc/ beţivane, pizmaşe, iubitoare de ceaiuri/ dansante/ de baluri mascate şi de parastase…”

Pomeneam de estetica Barocului reperabilă în gustul poetei pentru enciclopedism şi colecţionism (de orori şi miracole, de surogate-butaforii, de imitaţii-ficţiuni, de metafore şi simboluri) pentru vis şi iluzia acestuia, pentru tehnica stupefacţiei prin sarabanda oximoroanelor şi a antitezelor, acest ultim trop stând la baza artei sale poetice. Cartea Gabrielei Creţan, asimilabilă neliniştitorului tablou „Ţipătul” de E. Munch, este totodată aspiraţia poetei spre plinătate, armonie şi mântuire. „La casa aceasta sunt uşa/ deschide-mă/ ieşi/ şi urcă, sunt Arca// în întunericul cosmic sunt Lampa// aprinde-mă, Doamne, ia-mă şi mergi!”. Totodată, în siajul expresionismului, aproape toate versurile pun degetul pe câte-o rană a contemporaneităţii, de la alienare la păgânism, de la violenţă la neosclavagism, de la fariseism la venalitate şi desfrâu. Refuzul lumii cu care se confruntă eul poetic, exorcizarea toposului nebuniei şi al întinării ireversibile a valorilor creştine, duc la retragerea poetei traumatizate în paradigme mitice, in credinţe originare, în primordii arhetipale, în universul magic.

Prin deschiderea şi abordarea universală a condiţiei umane în cheie angelo-demonică, prin intensitatea sentimentelor şi a expresiei, Kenoma este cartea unei autoare cu multă ştiinţă de carte, dar şi cu  foarte mult talent, ce face parte din suprafireasca familie a pateticilor, eroicilor căutători de absolut. Cu atât mai nefirească ni se pare rarissima sa modestie şi însingurare într-o lume posedată de orgolii şi exhibiţionism. Aşa se explică faptul că grafomane poetese soporifice sau pensionare ale propriei reputaţii tip Blandiana, Mălăncioiu sau Nora Iuga apar la mari Edituri cu difuzare naţională şi în condiţii grafice de lux, confiscând toate privilegiile (inclusiv traduceri pe bani grei în străinătate) şi premiile breslei, în timp ce cartea Gabrielei Creţan a apărut pe o hârtie aproape indecentă, ca să nu mai vorbim de precara ei difuzare.

Atragem pe această cale atenţia juraţilor USR în privinţa acestui volum, domnilor, citiţi-l este vorba de una din cele mai reprezentative poete ale ţării noastre. Căci cine poate scrie aceste versuri extraordinare – radiografie impecabilă a realităţii în care ne bălăcim şi ne bălăcărim de vreo două decenii:”Cu mistrii şi canciocuri/ tovarăşul Iuda, fratele Cain/ construiesc biserică nouă. din bălegar şi chirpici./ Dumnezeului nostru-i clădesc casă de veci// pe butoiaşul umplut/ cu fulmicoton jucând geamparaua/ cu fitilul aprins între dinţi/ sub stelele din Ierusalim// A lor e împărăţia// (…) Dragilor, scumpilor, leprelor,/ voi sunteţi aleşii/ pentru voi coada berbecului grasă,/ pentru noi para şi focul/ pentru voi harabale cu carne, nămol de mâncăruri,/ pentru noi munci arzătoare, dorinţi arzătoare.// Puternicii zilei, vomaţi dintr-un maţ puturos/ plămădiţi din pârţul lui Iuda/ modelaţi din scârna diavolului. cu iubire/de Domnul// îmi strică turnul de cuburi// şterg cercurile mele”. Este strigătul de singurătate şi solidaritate al unui poet.

Rugă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

(pentru Ţara Soarelui Răsare)

O, Doamne, Darul tău păleşte azi
În lumea mea preafericită,
Căci ştiu o altă lume în necaz
Şi-ofranda ce mi-o dai e ofilită.

Din Ţara Soarelui Răsare
Suspin de suflete stinghere
Răzbate surd, de-atâta depărtare,
În casa fericirii mele.

Li-i zguduit din hău pământul lor,
Li-i ţara înecată-n mare,
Otravă cerne dintr-un nor
Şi steaua lor s-a stins în zare.

Du-Ţi, Doamne, mila la acel popor!
Căci pân’ Te-ntorci avem răbdare,
Fii, Doamne, şi la ei păstor,
Du-le speranţă în alt Soare!

Mănăstire-ntr-un picior, ghici, ciupercă, ce-i

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Iubește lumina. Și-i place cât mai sus. Pe creste. Ai zice că pe-o culme înghețată s-ar putea zgribuli. Numai de-ar avea în ce-și înfinge rădăcina. Înălțimea piscurilor îngropate sub mormane de zăpadă i-ar putea fi numai bună, însă frigul de aici nu i-ar prii de fel. Iar cu o vară abia simțită și-un soare stins, neputincios, nici lumină, nici căldură nu i-ar fi de-ajuns spre-a se-nălța.
Crește pe stânci golașe, în pâlcuri răzlețe. În marea de alb a insulei ți-ar fi greu să n-o confunzi cu o floare de gheață. În căutare de mușchi și licheni, cu mai multă iscusință ar găsi-o renii. Are frunzele alungite și subțiri, de un verde deschis, acoperite cu perișori fini, argintii, asemenea acelora de pe corpul puilor mici de focă. Aceiași perișori urcă până sus, acoperind petalele modelate parcă din fulgi de zăpadă.
E de o frumusețe cum rar întâlnești. Ai putea înțelege, poate, ce admirație stârnește, privind aurora boreală. Și, totuși, nu-i decât o floare. O stea rămasă fără cer.

Amintire…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Un nimb de foc îmi înconjoară,
Inima şi-n dor mă afund.
Voci şoptind mă cheamă iară.
Eu în tine mă ascund.

Adormit în miez de noapte,
Grele gânduri mă topesc,
Amintind umile şoapte,
La trecut cu dor privesc.

Ion a’ lu’ Ionaşcu şi-a…furat nevastă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

(Fragment dintr-un volum în pregătire)

Pacea satului aproape că se-aşezase de-a binelea în făgaşul ei. Războiul, în frânturile lui aduse de pe front ori din zonele de acces spre locul înfruntării, ajungea încet-încet în arhiva nescrisă a memoriei. În Delenii de Sus, bărbaţii îşi îmblânzeau amintirea morţii, care, cine ştie cum, i-a ocolit, iar femeile cele batjocorite de calmucii stepelor şi-au potolit spaimele, ascunzându-şi mai bine tainele. Doar câte una din aceste nefericite nu-şi putea găsi liniştea. La poarta ogrăzii lui Ghiţă Pâslă, Safta, nevasata gospodarului, tocmai povestea Frăsânei lui Pălălaie ce pacoste a trebuit să înfrunte biata Anica lu’Donose:

– Frăsână, am sî-ţi spun una care trebuie să rămână între noi. O ştii pe Anica lu’Donose?

– Cum să nu, ţaţă Saftă? Că doar trăim în acelaş’ sat… N-are cumva un băiet di vreo cinci anişori?

– Aşa-i, Frasână, chiar di ea vorghesc. Şi anume dispri plodu’ ei vreu să-ţi zic ceva…Da’ cu jurământ că ce ţi-oi grăi rămâne întri noi.

– Cum zâci mata , ţaţă Saftă…Şi, mă rog, ci vrei să-mi spui di plodu’ Anicăi?

Şi Safta se uită în lungul uliţei, mai întâi la deal, apoi la vale, după care rosteşte aproape de urechea Frasânei:

– Că băietu’ acela nu-i făcut cu bărbatu’ ei.

– Vai di mini!…Da cu cine, ţaţă hăi, că Anica-i fimeie la locu ei, cheie di biserică!…

– Nici eu n-o ştiu altfel dicât o ştii tu. Da’ săraca o păţât o pacosti mare. Ştiu asta di la Aglaia lu’ Ţugulea.

Şi uite-aşa Frăsina a aflat de la Safta că atunci când s-a destrămat armata ruşilor, de n-a mai putut comenduirea ei să-i ţină în frâu pe fugari, nişte sălbatici de cazaci din cei care-au împânzit satele Moldovei au rămas peste noapte în casa lui Donose, căci nu era chip să te opui. Ziceau tălmacii lor, care bolmojeau româneşte, că ei îs cu-ai noştri, c-au luptat împreună, cot la cot, şi că n-au de gând să le necinstească nevestele.

– Da’ cine sî-i creadă? apăsă pe vorbă Safta. Că Anicăi, cum-necum, i-a făcut mare poznă un sălbatic din aceia cu căciuli ţuguiete. Da’ ci zâc eu di unu’, când ştiu ghine că nici ceilalţi n-au fost mai omenoşi cu ea…

Şi de la Frăsâna au aflat taina asta jumătate din femeile satului. Destule dintre ele, când  îl vedeau pe bietul băiat al Anicăi, îl arătau din ochi şi-şi dădeau coate, şoşotind ca acum Ileana lu’ Oajdea, către Maria lu’ Iepure:

– Uite căzăcelu’, tu Marie, ci frumos creşte! Numai di n-ar avea apucăturili lu’ tată-său… Seca-i-ar sămânţa!…Că ne-o spurcat neamu’ hoardele pustiului…

– Şî Anica, săraca! are zâle bune cu omu’ ei? întreabă curioasă Maria.

– Numai ea ştie. Da’ are un bărbat tare di treabă. Pânea lu’ Dumnezău! Creşte omu’ progenitură străină în bătătura lui, ca şi cum îi făcut di el. Mai rar om ca aista!  

Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea, prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi a banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.

Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nadejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima pe fiu-său să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum a şi venit. Ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tănăr. Şi-apoi nici nu prea era sigură că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştie ea că la horă, băiatului ei nu i se-mpleticesc deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârteşte fete şi nu babe.

Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul  însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la orânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său, plecat la cele veşnice. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata.  Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună  capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.

Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu’ Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan, anume, s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea. Poate că de aceea fapta necugetată a flăcăului a fost îngropată între celelalte taine ale oamenilor, căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi avut vreo noimă.

Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi se cunoşteau numai de la hore, căci gospodariile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului.

Desigur, horele obştei nu despărţeau perechile care se plăceau la marginea tăpşanului unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu’ Rostogol şi Ileana lu’ Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.

După spartul horelor, de un timp încoace Ion şi Ruxandra se îndreptau, fără tăgadă, spre casa lui Ghiţă Pâslă. Era lucru hotărât de tatăl Ruxandrei că Ion trebuia să-i întoarcă fata acasă în cuminţenie deplină. Altfel copila lui n-ar mai avea rost în lume decât la vreun schit  de prin părţile Neamţului. De câte ori se întâlnea cu flăcăul, îi repeta cu hotărâre înţelegerea asta:

– Ioane, o vorbă avem noi doi!…Să nu cumva să ieşi din cuvântul ista, că am palmă grea…Şi  când spun asta, mă uit la obrazul tău, Ioane…

– Bade Ghiţă, cuvântul meu îi mai greu dicât palma dumitali. Ştii doar că Ruxandra mi-i ca şi ochii din cap…

– Ştiu eu multi, flăcăule…Chiar şi pe aceea care zice că ochii verzi niciodată să nu-i crezi. Şi-a’ tăi, dacă mă iau după Ruxandra me’, îs di culoarea şopârlei, Ioane…Şi dispri şopârlă mai ştiu eu că vietatea asta îşi lasă coada slobodă la nevoie şi pe-aici ţi-i calea. Îi creşte ei alta la loc…Pi când fetei, Ioane, di-o fi să-i crească odată coadă, nu mai scapă di ea cât trăieşte, băiete…Şi eu, cu fata me’, n-am să păţesc asta, nici dac-aş fi prostu’ satului!…

Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, cam după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.

Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe vreun gând de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:

– Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’…Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând…

La vorba asta Ion nu se repezea cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile.

Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:

– Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum!…Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!

– Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi..Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea…Ca să fie frăţeşte…

– Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…

– Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?…Ca să-l ţin…Şi Ion ridică mâinile spre cer, ca să-l oprească şi să nu-i cadă fetei pe cap.

– Uiti cu ci băiet neispravit vreu eu sî mă mărit!…Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-abinelea.

– D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni…Şi…nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară…Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât să mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.

– Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?…Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?

– Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată…Voluntar mă duc!…

Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:

– Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!…Stai serios să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!

Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la îndemână, înr-o boccea, câteva lucruşoare de mare trebuinţă, alese pe furiş din ladiţa ei de zestre. Stinse lampa de opt focuri de pe peretele de deasupra mesei cu trei picioare şi se prefăcu că se culcă mai devreme. Trecuse ceva timp până ce auzi la uşa tindei pe tată-său hodorogind, ca să pună lacătul cel mare. El, sărmanul, credea că flăcăii cei răi numai intrand pe uşă îşi puteau făpui nelegiuirea. Că la fereastră, foraibărele cele nemţeşti sunt pe dinăuntru. Şi că numai de mâna fetei pot fi stârnite de la locul lor. “Or, asta nu se poate întâmpla cu fata me’ ”, îşi lauda el progenitura către nevastă-sa.

În seara în care Ion a’ lu’ Ionaşcu  luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vreme numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorbă pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui şi ştia că îndărătnicia sa nu izbucneşte în vorbe ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut numaidecât să-i umple ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.

Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei, în ce priveşte treaba ce-o aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să-i pregătească băiatului de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el odată să-i urmeze porunca. Dar mai bine nu intra…

Când deschise uşa încăperii cu geamlâc cât palma, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş.  Îmbrăcaţi de parcă erau gata de plecare, ori abia sosiţi, două momâi stăteau cu capetele plecate pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. Păreau stane de piatră. Ion îndrăzneşte, într-un timp, în care peste încăpere stăpânea muţenia, să ridice capul şi s-o ţintească pe mamă-sa cu ochii săi verzi, gata să-şi rostească şi vorbele:

– Mamă, vrei nu vrei, eu mi-am luat nevastă…Şi dacă-ţi convine sî rămâi singură, eu acum o iau di mână şi mă duc în lume…

– Da’ cini ti-o-nvăţat pi tini, Ioane, că luatul nevestii i-o treabă care se face în miezu’ nopţii? Ti pomineşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane! Doamne fereşti! Uiti ce-am hrănit la sânul meu!

– Lasă mamă, că n-am dat în cap nimănui…O să ai şi mata cu cini ti împotrivi urâtului când voi pleca eu la armată.

– Digeaba cauţi tu s-o dregi, băite! Că nu-i apă pi albia Bârladului cu care sî speli ruşinea pi care mi-ai făcut-o!…Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete…Da’ ridică ochii, copchilă hăi, să văd şi eu a cui eşti!…Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.

Şi Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi  ascunde din nou privirea, şi rostesteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:

– Ce-ai făcut, Ioane!? Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul…Fata asta ţi-i neam di sângi, Ioane!

După o mică tăcere, Ion îndrăzneşte să ridice privirea:

– Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta…Ş-apoi sângili nostru s-o înstrăinat de-acum mamă…

– Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete. Ca să-ţi bată vântu’ di undi vrei tu…Măcar de-ai avea corabie, Ioane!

– Ba chiar am, mamă! începe să se descătuşeze curajul făptaşului. Am corabie, mamă, de-acum. Şi cu ea o să strabat viaţa, poate că şi ţara…Că tot nu mă las eu de făgăduinţa să-l răzbun pi tata…Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post…Şi cu Ruxandra di mânî, o sî-mi fie mai uşor, mamă…Da’ pân’ atunci, hai sî ni liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă…Cât despre lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră…Nu-i aşa Ruxandră?…

Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi de câtea ori bărbia de şiragul de margele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă, peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă tare bine cu bărbatul său de pe cealaltă lume.

A doua zi, vecinii Catrinei lu’ Nică Ionaşcu şi ai lui Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea creştinească a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.

Cuscrii cei aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le-a dat tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.

La nunta cu pricina, s-a pus în faptă şi ameninţarea lui Ghiţă Pâslă, făgăduită lui Ion. Însă ea  s-a împlinit cu palma grea, de femeie bărbătoasă, a Catrinei. Aşa, ca din senin, Catrina îl strigă pe Ion, chiar când mireasa îi indrepta mirelui floarea din piept. Şi, în mirarea socrilor mici, aflaţi şi ei de faţă, îi plesneşte lui ginerică două palme peste acelaşi obraz. Apoi vocea femeii adaugă şi rostul gestului ei:

– Asta-i răsplata pi care o merită hoţii di fete, Ioane!  De-abia acum am încheiat socoteala cu tine…

Şi Ion, mirele cel arătos, pe cât de surprins, pe  atât de ruşinat, găseşte îndată ieşire:

– Dacă atâta-i pedeapsa pentru pozna me’, apoi s-ar putea să-mi fac un obicei din asemenea hoţie.

– Poate nu ştii că ţi-ai luat jandarm, Ioane! îndrăzneşte să-i ţină hangul mireasa.

În drum spre Biserică, tineretul făcea glume pe seama palmelor primite de Ion, de la mamă-sa de faţă cu mireasa. Şi hohotele de râs se opriră abia la uşa bisericuţei  din lemn.

O frumoasă zi de vară încheia pentru Ion Ionaşcu vremea libertăţilor sale de holtei. Din nucul de lângă clopotniţă, cu vocea răguşită de dulceaţa cireşelor, un cuc îşi repta partitura cea însoţită de două silabe identice. Imediat după asta, dinlauntrul bisericuţei răzbătu până afară, prin glasul popii şi al câtorva cântăreţi bisericeşti, „Isaiia dănţuieşte”. Cântarea cea care dădea împlinire deplină unei însoţiri, începută necanonic, între un băiat şi o fată cărora le-a fost hărăzit un destin familial ce abia avea să urmeze.

Dorinţa…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Din stele dragă, fur un vers şi-l pun pe o hârtie,
Iar luna plin
ă şi gălbuie martoră sa-mi fie.
Privind la cer imi amintesc de nop
ţile cu stele
Care treceau f
ără să ştim, gândind la toate cele.

Printre ale codrului cântari de păsări, ce în noapte
Se întrec în c
ânt şi-n armonie…cu ale noastre şoapte.
P
ăsim uşor cu pasi mărunți ținându-ne de mână,
Spre al nostru loc misterios cu flacara în inimă.

De-aş fi al timpului stăpân, eu timpul l-aş întoarce
Ca tu să fii a mea iubită, să te întorci încoace…
La umbra micilor răchiţi să stăm ascunși de lună,
Să mă iubeşti ca la început şi să mă ţii de mână.

De-ar fi ca noi doi să mai fim precum eram o dată,
Aş fi în stare să renunţ la viaţa-mi necurată.
Această viaţă fără scop, ce doar un sens ea are,
Spre acea lume de desubt mergând cu pasul mare.

De-ar fi din ceruri să privesc la tine mult iubită,
Iar tu la stele să te uiţi că soarta-mi e sfârşită
Să știi mereu că-n astă lume eu te-am preaslăvit,
Şi toată viaţa ce am trăit eu mereu te-am iubit…