Arhiva revistei

Tot eu

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Când în oglinda vremii de timpuri prăfuită,
S-a oglindit trecutul şi clipa de-nceput,
Fantasma fericirii părea de veci pierdută
Şi liniştea iubirii un alt tribut cerut.

Când razele albastre se-ntorceau în  neant
Lumina purpurie ne-a mai atins o clipă,
Ne-a dăruit iubirea ca singurul liant,
În   clipa veşniciei, o pace fără frică.

Când adevăruri false păream a înţelege
Şi liniştea uitării s-a aşternut în noi,
Atunci din visul veşnic şi din a firii lege
Noi, ne-am întors iubire şi pace înapoi.

Când se roteşte-n zare lumina, singuratic,
Din viaţa ce apune eu mă întorc tăcut,
Rămas din timpuri, poate, un trecător fanatic,
Născut din veşnicie în clipa de-nceput.

Când se-oglindesc în noapte lumini de nepătruns
Şi fulgerul albastru despică ceru-n patru,
Când stelele acasă de veacuri au ajuns,
Eu mă întorc la tine, sunt eu, dar parcă-s altul.

Când va veni iar timpul luminii să renască,
De prin fantasme basme ce-au adormit demult,
Mă voi întoarce poate, să te mai văd odată,
Să te sărut pe frunte şi apoi  să te uit…

Omul cu pălărie de paie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Sunt omul cu pălăria de paie
iubit de porumbeii sălbatici,
care îmi aşază ziua pe umeri.

Deschid larg ferestrele dimineţii
să-mi curgă din ciocul păsărilor,
lumina ca o perfuzie-n vene.

Sunt un copil gata să înveţe
cum se decojesc lucrurile-n gânduri
şi-mi rod carii bucuriile intime.

Mă întorc la tine cu un aer de vată
urc în oase mă înalţ prin tine,
cea cu braţele rupte de întuneric
pînă sub bolta ochilor de marmoră.

Rugăciunea şoptită-n faţa icoanei
e o înălţare a gândului cu soarele,
peste mizeria umană de afară.

Ne aşezăm împreună la o cafea
tu aştepţi să o descânţi de aburi,
eu o beau fierbinte şi plec.

Nerăbdarea ta e aproape uitucă
aşteptarea grea ca un ceremonial,
te umple de bucurie cînd mă întorc
şi mă mir cum îmi şipoteşti gândurile

O voce – pentru Larisa Mirabela Ciortan

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 4,43 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––

Sufletul meu o ascultă
cu toate receptacolele,
întinde către ea toate antenele.
Nu vreau să-i pierd
nici cel mai mic sunet,
nici cea mai mică inflexiune.

O, dacă ați auzi-o!
Ea vine atât de departe!
Cred că a străbătut
drum lung până la mine.
Simt în ea și cerul și pământul,
adâncimea și înaltul,
plusul și minusul infinit.

O voce mă poartă
pe apele cuminți și calde
ale luminii.
Fruntea mea e atât de sus,
mâinile mele pot cuprinde totul,
pot mângâia curcubeul.
Culeg stele
și le așez pe corole de nori,
și tot cerul devine
un câmp înflorit…

Ascult, ascult
o voce atât de caldă,
încât mă topesc… mă topesc…
și devin un bob de rouă
într-o mare de lumină.

Inel de foc

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––-

Pleoapele tale-n vibrare
aripi ale ochilor umezi,
arcuite cu valuri de albastru
se-ntorc să mângâie ţărmul.

Cristal în priviri zborul
o înălţare a ploii în aer,
când se nasc lacrimile
condensează bucuria-n raze.

Inima mea cearcăn al lunii
un măr roşu-n fereastră,
deschide obloanele larg
să-ţi picure broboane de rouă.

Mi se făcea pielea de pasăre
să-ţi poarte surâsul în cioc,
ca pe un inel de logodnă
peste dansul pădurilor de ulmi.

Ştiu că pământul şi cerul
drumuri abia atinse de vânt,
ne învăluie în zile şi nopţi
ca într-un inel de foc,

în care mai suntem şi astăzi
îndrăgostiri sub o pleoapă.

De ce taci?

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––

De ce taci?
Când faţa ţi-e schilodită de vreme
şi sufletul poartă deşertul în el,
privirea-ţi rămâne ţintită-n pastele
cu gândul ce zace departe de cer.

De ce taci?
Când visul de veacuri încă ne-apasă,
povara pe umerii noştri plăpânzi
şi sufletul geme, uitând că-i acasă
de teama acelor cu ochii flămânzi.

De ce taci?
Când încă mai poţi să vorbeşti
şi încă mai creşte nisip în Sahara,
când ai uitat că poţi să trăieşti,
iubind cerul albastru şi marea?

De ce taci?
… ai amorţit în tăcere?
dar tâmpla-ţi zvâcneşte în semn că eşti viu
şi lacrima-ţi pică încet dintre gene
şi trupu-ţi rămâne tăcut şi pustiu…

De ce taci…?

Iubirea din vise

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

ultime dimineţi de noiembrie
îmi calcă pe umbrele trupului
împrăştiind valuri de ceaţă

ochii picături din cristalul ploii
căzute pe desenul roşu al inimii
împart câte un surâs trecătorilor

gândurile aşteaptă la rând
să-şi vândă iubirea din vise
înainte ca iarna să păşească pe suflet

genunchii-mi prevestesc ninsori
sănii de argint pline cu daruri
fac popas la ferestrele copilăriei

gura îmi abureşte o coloană de aer
a sărutului tău pătimaş
încrustat în cuvinte nespuse

după o aşteptare la porţi
intru-n cetatea vremelnic părăsită
cu roşii ghirlande din flori

Realismul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––-

Termenul de realism are doua sensuri, care difera între ele prin faptul ca sunt sau nu limitate la o anumita perioada istorica. In sens larg, elementele realiste se întâlnesc în operele literare din toate timpurile, pentru ca toate se inspira din realitate. Folosit în aceasta acceptie, termenul de realism devine însa prea vag. In sens restrâns, realismul este un curent literar care a aparut în secolul al XIX-lea, continuând în forme specifice pâna astazi si reunind scriitori cu principii de creatie comune, de la Balzac pâna la Liviu Rebreanu.” (Zoe Dumitrescu – Busulenga). Aparut ca reactie antiromantica, acest curent literar se dezvolta, totusi, aproape simultan cu romantismul, fapt dovedit de impunerea termenului si a notiunii de realism, precum si de activitatea unor scriitori ai epocii. Realismul, <fr. realisme <lat. realis=”real”, apare folosit ca notiune de istorie literara înca din 1826, în revista „Mercure de France”, prin urmare, în plina epoca romantica. Un autor ca Stendhal se face cunoscut întâi ca teoretician al romantismului, prin studiul Racine si Shakespeare, dar se consacra ca autor de romane realiste (Rosu si negru, Manastirea din Parma). De altfel, acest scriitor surprinde cel mai bine zona de inspiratie a artei realiste, consistenta ei si metoda de lucru, sugerând ca literatura este viata si aceasta din urma nu poate fi mistificata: „Romanul este o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Câteodata se reflecta cerul albastru, alta data noroiul de la picioarele dumneavoastra. Vreti sa acuzati de imoralitate omul care poarta oglinda? Acuzati mai bine drumul pe care se afla baltoacele sau, mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa sa se adune si baltoacele sa se formeze.”
Cadrul social-istoric în care s-a cristalizat aceasta manifestare culturala a conjugat circumstante dintre cele mai diverse, care au schimbat dinamica societatii: marile evenimente din istoria moderna a Frantei si atmosfera ulterioara creata de acestea (Revolutia de la 1789, Imperiul napoleonian, Restauratia, Revolutia burgheza de la 1848); formarea unor clase noi, burghezia, consolidata în urma revolutiei industriale, care acapareaza puterea economica si politica în spatiul european; dezvoltarea stiintelor naturii, afirmarea filososfiei materialiste si pozitiviste (Auguste Conte), care canalizeaza interesul catre societate si om.).
Principalii reprezentati ai realismului („secretari ai realitatii” – cum îi numeste Balzac), în literatura europeana si americana, sunt: Stendhal (Rosu si Negru), Honore de Balzac (Comedia umana), G. Flaubert (Doamna Bovary), Charles Dickens (Marile sperante), W. Thackeray (Bâlciul desartaciunilor), N. V. Gogol (Mantaua), F. M. Dostoievski (Crima si pedeapsa), L. N. Tolstoi (Razboi si pace), A.P. Cehov (Livada cu visini), H. Ibsen (O casa de papusi), M. Twain (Print si cersetor) si altii. In ceea ce priveste literatura româna, patrunderea realismului s-a realizat treptat, dupa cum atesta diferitele momente din evolutia prozei noastre: romanul social al lui Nicolae Filimon (Ciocoii vechi si noi), nuvelele lui Ioan Slavici (Moara cu Noroc), ale lui Barbu Stefanescu-Delavrancea (Hagi Tudose) sau Ion Luca Caragiale (In vreme de razboi); romanele din ciclul Comanestenilor, publicate de Duiliu Zamfirescu, proza memorialistica a lui Ion Creanga; elementele realiste reperabile în proza interbelica reprezentata de Hortensia Papadat-Bengescu {Concert din muzica de Bach}, G. Calinescu {Enigma Otiliei}, Liviu Rebreanu {Rascoala}; metodele specifice realismului existente în romanele postbelice ale lui Marin Preda {Morometii}, Z. Stancu {Descult}, Eugen Barbu {Groapa}, Fanus Neagu {Ingerul a strigat}; analiza unor fenomene sociale, propusa de literatura contemporana de introspectie, apartinând unor scriitori ca A. Buzura {Vocile noptii}, C. Toiu {Galeria cu vita salbatica}, G. Balaita {Lumea în doua zile}.

Fara a exista vreodata în stare pura, realismul coincide, în literatura româna, cu vigoarea artistica si izbânda romanului. Acest fapt devine explicabil prin definirea speciei, pe care o opera George Calinescu, anume ca „romanul este o scriere tipic realista, demonstrarea unei idei printr-o experienta”, efortul romancierului fiind acela „de a face inteligibila si vie aparenta incoerenta pentru altii, într-un cuvânt, de a crea fictiune stabila care sa încifreze experienta”.

In concluzie, romancierul realist este „un om între oameni”, care scrie despre „o padure a spânzuratilor”, sperând ca cititorul sa regaseasca, în paginile oferite, un „concert din muzica de Bach”.
Exista mai multe definitii ale realismului, formulate de-a lungul timpului, pe masura ce curentul s-a conturat mai pregnant si s-a imbogatit. Se accepta indeobste ca realismul este o ampla miscare literara aparuta in Franta, la mijlocul secolului al XlX-lea, ca o reactie antiromantica, avand prelungiri si in secolul XX, a carei doctrina se bazeaza pe rasfrangerea obiectiva, veridica, a realitatii, repudiind idealizarea acesteia.

Folosit si in filosofie, termenul realism” se reduce, in esenta, la conceptia potrivit careia omul trebuie sa se intoarca la natura si la sine insusi ca individ si ca tip. Daca in plina Renastere” Shakespeare declamase: Natura, tu esti zeita mea!

„, dezvaluindu-si astfel intentiile de a armoniza natura cu omul, de a stiliza realitatea prin arta, valorificand-o creator, Diderot, unul dintre promotorii realismului burghez, va lansa lozinca: Natura!

Studiati natura!

„. Accentul se va muta deci pe observatie si analiza, pe descrierea fidela a constantelor umanitatii, urmarindu-se si implicatiile sociale, psihologice, sociologice, etice.

Asa cum se arata in revista Realisme, realismul se pronunta pentru reproducerea exacta, completa, sincera a mediului social, a epocii in care se traieste, pentru ca o atare directie de studiu este justificata de ratiune, de necesitatile inteligentei si de interesul publicului si pentru ca ea exclude orice minciuna, orice mistificare. Aceasta reproducere trebuie asadar sa fie pe cat posibil de simpla, in asa fel incat sa fie inteleasa de toata lumea”.

Pentru Maxim Gorki, realismul reprezinta o reflectie adevarata a realitatii, o reprezentare care smulge din haosul intamplarilor de viata relatiile dintre oameni si caracterele cele mai semnificative, cele mai des repetate; aduna trasaturile si faptele din caractere si evenimente care se intalnesc cel mai frecvent si creeaza din ele tablouri de viata, tipuri de oameni”. G. Calinescu vede in realism oglindirea fenomenalului sub speta ideologicului () metoda care pune arta in concordanta cu realul”.

Principalele trasaturi ale curentului sunt lipsa idealizarii, atitudinea critica fata de societate, stilul solemn si impersonal, preocuparea pentru social, obiectivitatea lucida, demistificatoare, interesul pentru amanuntul plasticizam, tipicitatea actiunilor si a personajelor, prezentarea banalitatii” cotidiene.

Teoretician al realismului in secolul al XlX-lea este socotit scriitorul francez Jules Husson (ChampfleurY), care nu va emite o definitie, ci, dimpotriva, va demonstra cu patima imposibilitatea de a se putea elabora vreuna.

Dezvoltarea curentului este legata de teoriile scientiste si pozitiviste ale secolului al XlX-lea, de atitudinea materialista fata de realitate, ale carei concepte presupun observatia, descriptia, determinismul experienta.

Epoca realista nu mai incurajeaza expansiunea sensibilitatii subiective, fiind un moment de intarire a spiritului critic; acum imaginatia este o facultate privita cu neincredere; se apreciaza cunoasterea lucida si spiritul stiintific, incat Flaubert declara ca literatura trebuie sa ia felul de a fi (Ies allureS) al stiintei, iar Taine, ca de la roman la critica distanta nu mai este asa de mare”.

Realismul refuza, in numele prezentului, idealizarea trecutului, abordand cu precadere subiecte din contemporaneitate sau din trecutul foarte apropiat si refuzand clar romanul istoric sau de epoca preferat de curentele anterioare.

Manifestarile curentului au fost si sunt destul de eterogene, astfel incat Marian Popa vorbeste despre un realism mitologic”, pentru a defini literatura Antichitatii, dar si pe aceea contemporana, care valorifica mitul, de realism psihologic, realism oniric, realism aluziv, realism critic, realism burghez, realism socialist, neorealism, suprarealism, ajungan-du-se la acele aparent absurde formule ca: realism romantic, realism clasicist, realism simbolic” (Marian Popa, Realismul, I).

Genul in care s-a manifestat cu predilectie realismul este epica, iar specia care a valorificat cel mai bine estetica sa este romanul, cunoscand astfel o dezvoltare fara precedent in istoria literaturii, prin activitatea unor scriitori ca Balzac, Stendhal, Dickens, Flaubert, Tolstoi, fratii Goncourt, iar in literatura romana prin activitatea lui Slavici, Rebreanu, Calinescu, Preda s.a. in literatura romana, realismul a debutat ca un curent antiromantic declarat. Bogdan-Petriceicu Hasdeu este printre primii ganditori si esteticieni romani care au observat ca studiul societatii omenesti” trebuie primit ca o situatiune care tine si de stiintele naturii, si de stiintele spiritului, imbratisand astfel totalitatea stiintelor intr-un singur buchet, al carui mod de legatura este omul”. in Literatura romana si strainatatea, Titu Maiorescu vedea gustul literar al epocii sale manifestandu-se ca un nou principiu estetic in privinta romanului modern”, conceput ca un ecou al epocii, al framantarilor sociale, filosofice, ideologice.

Romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi, adera la principiile realismului prin culoarea locala, fixarea cadrului actiunii, interdependenta dintre caracterul personajului si mediul in care acesta traieste, rolul ereditatii in evolutia individului, tipicitatea personajelor si a situatiilor.

Desi la confluenta dintre structurile realiste si cele fantastice, Creanga apartine curentului prin gustul detaliului, descrierea concret-istorica, minutioasa, inzestrarea personajelor fantastice cu mentalitati ale indivizilor, notatia precisa a limbajului acestora, relatarea la persoana I, impresia de verosimil pe care o lasa chiar si basmele si povestile sale.

La Caragiale, realismul ia in primul rand forma criticismului, a demontarii, prin ras, a mecanismelor sociale; scriitorul savarseste un proces de demistificare prin atitudinea ironica, lucida si analitica, prin tendinta de a sfarama orice iluzie. Catre realism si chiar naturalism converg majoritatea nuvelelor si povestirilor sale, chiar daca imbraca forma miraculosului sau a analizei psihologice.

Un realism autentic vom intalni la Slavici, in surprinderea vietii Ardealului la toate nivelurile: social, etnic, etic, psihologic, economic etc.Desi insinuat pregnant in literatura de secol XIX, realismul romanesc va ajunge la maturitate estetica si la o formula originala abia prin opera lui Liviu Rebreanu, George Calinescu, Marin Preda.

Realismul va evolua la un moment dat spre naturalism, curent literar promovat si valorificat artistic in special de Emile Zola, inventator al termenului si sef de scoala recunoscut. Avand o doctrina mai radicala decat a realismului, naturalismul tinde spre reproducerea cruda, brutala chiar a realitatii, temele sale predilecte fiind boala, ereditatea, tarele biologice, fiziologia, cazurile patologice. Scriitorul intocmeste adevarate fise medicale ale personajelor, cuprinse intr-un intreg lant determinist-biologic, aplicand metoda de lucru experimentala in constructia romanului.

Emile Zola declara: “Eu nu-mi iau misiunea nici de a aproba, nici de a blama: ma multumesc sa analizez, sa constat, sa disec si sa spun ceea ce vad. Sunt pur si simplu un curios neobosit care ar vrea sa demonteze masina umana bucatica cu bucatica pentru a vedea cum functioneaza mecanismul si de unde urmeaza sa se produca asa stranii efecte”. in literatura romana, naturalismul este prezent in nuvelele lui Caragiale si ale lui Delavrancea, precum si in romanele lui L. Rebreanu si ale Hortensiei Papadat-Bengescu

Autor: Prof. Drd. Monica Bold

Tăgadă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Ce ştiu acum e nimicul din mine.
Îl caut și-ntreb, dar nimeni nu știe.
Aud doar ce-i surd
și-năuntru absurd:

„Ce-i sigur e-aici,
nu-i timp să-nțelegi.
Uită să strigi.
Ecoul e frust,
închis şi vetust.
Chiar lacrimi să fie
mai rău iţi faci ţie.”

Ce suntem azi distrus va fi mâine
și din turle înalte s-or face cascade.
Zdrobit va fi nisipul,
uitat va fi pământul
iar ce-o fi să rămâie
nu-ţi va şti nume, nici călcâie.
Încotro vei mai fugi?
Unde vei mai construi
un neant care să ţie
pe pământ o veşnicie?

Unde-i iubirea? Unde-i credinţa?
Unde e cerul şi unde sunt oameni?
Unde-i un suflet? Unde sunt toate
ale înaltului frânturi,
ascunse în noi dintru-nceputuri?

În pomada ce-l ţine ascuns
am găsit ridicol răspuns.
„Sunt pretutindeni şi nicăieri.
Îmi caut stăpân, dar e gol de-ncăperi”

Nu vreau să cred o vorbă.
Aceasta e o probă.
Departe fie orice adăpost
al firii ce nu-şi găseşte rost.

Să nu ştii şi să-mbătrâneşti
nu poate fi mai rău decât să uiţi şi să trăieşti.

O scrisoare…găsită (schiță didactică)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––

Un dascăl trecut binişor de prima tinereţe se căznea să probeze dacă amorul său târziu e împărtăşit de o colegă a sa, pe care n-o putea aborda decât în cancelarie – în prezenţa colegilor, sau în clasă – în prezenţa şcolarilor. Iar practica clasică a bileţelelor era riscantă. Căci, la vârsta lui, nefiind „becher”, nu dorea să lase, eventual, dovada păcatului său tainic.

Într-o zi crezu că are o inspiraţie socratică şi pregăti un plan „beton”: un mesaj discret, direct şi…la purtător, ca să nu rămână urme. „Niciun risc!”, se încurajă el. Şi, cum intră dăscăliţa în clasă – mărul cel oprit, rumen şi frumos rotunjit, numai bun de cules – hop şi profesorul după ea. Avea catalogul sub braţ şi o planşă asupra lui, ca să spulbere orice bănuială…extraprofesională. Ignorând prezenţa asistenţei inocente din bănci, deschide timid un dialog „didactic” cu învăţătoarea clasei:

– Stimată doamnă, îţi spune ceva acest stilou? Şi-i arată colegei, cu oarece ezitare, stiloul abia scos din buzunarul de la piept – partea stângă, evident.

– Nu-mi spune nimic stiloul dumneavoastră! răspunde puţin mirată colega. Dar fiţi mai explicit! solicită ea.

Şi profesorul atacă:

– Dragă doamnă, stiloul acesta e un stilou deosebit. Deşi îl am de-un sfert de veac, chiar de la debutul meu didactic, scrie fără cusur. Să-ţi demonstrez…

Şi, pe o foaie pregătită strategic, puţin incomodat de cele două instrumente de uz didactic, scrie, cu un tremur uşor perceptibil, ceva ce trebuia să rămână numai pentru cei patru ochi.

          Contrariată vizibil, cea care trebuia să fie ţinta săgeţii lui Cupidon îngână ce-i trecu atunci prin cap, căci prin…inimă, nimic. Reuşi totuşi o subtilă ieşire din impas:

– Deştept stilou! N-a făcut nicio greşeală de…ortografie. Şi învăţătoarea începe lecţia în prezenţa, încă, a „vânătorului” cu tolba goală.

Needificat pe deplin de efectul strategiei sale, dar consolat că secretul lui a fost supus doar riscului minim, profesorul recuperează suportul declaraţiei sale tainice şi se se retrage precipitat.

Ca o fatalitate însă, Don Juan cu catalog scapă petecul de hârtie pe care îi demonstrase colegei virtuozitatea longevivului său stilou. Misiva este recuperată imediat de ocupantul băncii întâi, rândul de la catedră. Şi cum inteligenţa infantilă e tare iscoditoare, Nicuşor „scanează” cu coada ochiului propoziţia în două cuvinte, caligrafiată cu unealta cea năzdrăvană, şi se repede după  cel care tocmai ieşea pe uşă. Îl trage dezinvolt de mânecă, îi întinde corpul delict şi îi spune şoptit, cu o deductibilă complicitate:

–  Şi mie mi-i dragă doamna… Dar eu nu-i scriu, că fac greşeli de ortografie…Dacă aş avea stiloul dumneavoastră!…

Copacul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 4,20 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––

Visa să zboare
când sâmbure era
și când pământul darnic
la sânu-i cald
îl legăna.

Și s-a trezit
așa,-ntr-o blândă dimineață,
că roua-i scaldă trupul
și soarele ștrengar și vesel
îl răsfață.

Și când spre cer
a ridicat a sa privire,
cu glasu-i subțirel și moale
a exclamat plin de uimire:
”O, Doamne, ce albastru ești!”

Și, de atunci,
tot stă copacul meu
cu brațele întinse, nu pentru zbor,
ci pentru-o mută rugăciune
spre Dumnezeu.