Arhiva revistei

Pe corzile la harpe

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

îmi sun cântecul pe corzile la harpe
aşez în cuvinte, fior tremurat de glas,
până-mi alunecă sub pană un şarpe
singur, tristul poem gravat în plexiglas.

plâng vocalele umilite-n lacrimi
coboară înţelesul uimitor de clar,
îmbracă în sunete negrele patimi
cu un ceremonial tăios de sticlar.

au sufletul lemnului, al pietrei rare
inima-n lacrimi cînd o vor stinge,
închid în durere pornita cărare
să simtă drumeţii cum drumul îi plânge.

albă ignoranţă la margini diforme
o aglomerare de semne prin vise,
cerneală de gând în nuanţe şi forme
sub aripi frânte-n nopţile ucise

rămaşi în derivă cu gându-n cuvînt
sub semnul crucii roşii deschide cerul,
cu adevărul înflorit din mirul sfânt
,,mirabila sămânţa”-i dă misterul.

Imagini

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Imagini, suprapuse pe retină,
zac în neorânduială
și uitare…
Prea multe imagini ne-apasă
perspectivele,
odată largi și clare.

Oricât am ridica colțul pleoapelor,
nimic nu poate cosmetiza
privirea supraîncărcată,
privirea în care
nu mai pătrund
decât jumătăți
și, în final,
sferturi de iubire,
sferturi de zbor.
sferturi dintr-o lume uitată…

Un leac se cere inventat
pentru curățarea privirii
de imensul balast
de imagini
ce retinele supraîncarcă,
un leac
pentru ca privirile să reintre
ca niște ape cuminți
în matcă,
iar perspectivele să redevină
largi și clare.

Să fie acest leac iubirea?!…
Uitarea?!…
Cine ne poate spune dacă
ar trebui
să reinventăm iubirea
sau să adâncim uitarea?
Cine?…
Mi-e dor de soare!

Întrebare in situ

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (11 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Plutesc, prin dimineţile inimii tale
din perspectiva statuilor care-şi dorm
încă, singurătatea atinsă de cer
în mod esenţial
acolo unde totul rămîne veşnic,
în ciuda eforturilor de-a zîmbi ostentativ
numai la gîndul că eşti
rodul unei stări, de la celălalt capăt
al vernisurilor
încît uiţi cu desăvîrşire că dragostea
mă face o femeie frumoasă
cu piele de levantin,
după Praxitele piese care mă emoţionează
profund, în sfîrşit împăcată cu toate
cu durerile, cu zeii şi cu mîinile mele,
ca o dovadă, neaditivată
de căinţă,
în lucrurile cele mai dragi…

Nu vezi cum iau forma gîndurilor tale?

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Soarele obosise, slăbise, se vlăguise,
lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negrul-cărbune.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Plângeam pe marginea craterului,
îl rugam să îşi revină,
să nu se stingă, să nu moară,
mă rugam, îl rugam
să îşi adune forţele,
să urce pe cer.

Mici semne, sforţări, licăriri, reîncepu să lumineze,
culorile i se schimbau,
cu mari eforturi se înalţa,
slăbit, revenea la loc, sunet, durere, asfixiere.

Simţeam asta, ştiam asta,
depindea atât de mult de noi,
de iubire,
lacrimi, dorinţe,
gând-iubire, gând-lumină.

Slăbit nu reuşea, agoniza,
am chemat, am strigăt oamenii…
Stând acolo pe marginea craterului,
umbrele noastre uitându-se
Lacrimi, rugă, dorinţă,
neputinţă-n durere, agonie, stingere.

Cu mare efort pâlpâia viaţă luminii,
Schimba culorile spre incandencent,
să redevină minge de foc, să redevină Lumină.

Cu mare efort se înălţa puţin câte puţin,
inutil efort,
puterile-i slăbiseră, căzuse la loc.
Se stinse treptat, mistuit,
tăcut spre veşnicie într-o sinistră noapte.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Toţi plecaseră.
Doar eu cimitir în suflet,
Doar eu lacrimă în agonia Soarelui,
Doar eu plângând moartea Soarelui din vis.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

A fost ….

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

,,Prinţesă  eşti, tu, din poveşti,
Crăiasa vieţii mele,
Izvorul  dădător de vieţi,
Luceafărul din stele.’’

Aşa odată îmi spuneai,
Când mă-nbătai cu şoapte
Şi când de mâna mă ţineai,
În fiecare noapte.

Câte sărutări mi-ai luat
În nopţile cu lună,
La câte oare n-am visat
Atunci, noi, împreună.

În clipele cât am tăcut,
Am ascultat tăcerea
Şi stelele cum ne-au văzut,
Ne-au luminat şederea.

În ochii mei te adânceai
Şi jadul mă ardea
Şi focul, tu, mi-l stâmpărai
Cu gura ta  şi-a mea.

M-ai făcut să fiu izvor
De pace şi lumină,
M-ai  învăţat ce-nseamnă
În noaptea cea haină,

M-am simţit o zi regină
Şi mai apoi o noapte,
Din vise-am plăsmuit  lumină
Şi din cuvinte şoapte.

Cu buzele mă dezmierdai,
Mă sărutai  pe  pleoape
Şi părul, tu, mi-l mângiai
O zi şi-apoi o noapte.

La  pieptul tău, tu, mă strângeai,
Când mă simţeam pierdută,
Cu dragoste îmi alinai,
O zi din viaţa scurtă.

În păr, de-atîtea ori mi-ai prins,
Cununile  de stele
Şi eu cu mâna am atins
Lumina de pe ele.

M-ai purtat pe căi de vis,
Spre viaţa de poveste
Şi îmi păreai atunci un prinţ
Şi prinţul viaţă este.

Eu am păşit neobosită,
Urmând a ta chemare,
De câte ori eram sleită,
De dor şi de visare.

Am călcat pe culmi de dor,
Pe raza de la soare
Şi curcubeul mi-era nor
Şi clipa sărbătoare.

M-ai facut să nu fiu om,
Doar suflet şi simţire,
Am înţeles ce-nseamnă dor,
De viaţa, de iubire.

Împreună am păşit,
Spre veşnica vecie,
Iubirile ni le-am unit,
Din fragedă pruncie.

Din iubire am clădit,
Noi, visele măreţe.
În ce morminte le-am zidit,
Ascunse pe sub pietre?

Peste veacuri voi iubi,
Albastra  departare,
Şi în neant cei doi copii,
Se-ntorc pentru visare.

N-am crezut că va să doară
Iubirea ce ne-ardea,
Din lacrimi visele să ceară,
Tributul pentru ea.

N-am crezut  că va să ardă,
Iubirea ce durea,
Din neguri stelele să vadă
O lumea ta şi-a mea.

De-ai fi putut a mă cunoaşte
Cum mama pruncu-şi ştie
Ai da un veac iubirii noastre
Şi apoi veşnicie…

Mă voi întoarce

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Mă voi întoarce  din neant,
Să te cuprind cu gândul,
Să-mi fi iubire înc-un veac
Şi ani şi ani de-a rândul.

M-ai recunoşte într-o zi,
Din tumultul trecut,
Mă voi întoarce şi-om trăi
Iubirea de demult.

Mă voi întoarce în trecut,
În calea vieţii tale,
Nebunul, încă nenăscut
Cu sufletul ce moare.

Mă voi întoarce să îţi dau
Cu totul altă viaţă,
Să te iubesc şi să îţi iau
O umbră de pe faţă.

Din trecut, din viitor,
Din viaţă şi din moarte,
Mă voi întoarce iarăşi om
Ca să mă poţi cunoaşte.

Mă voi întoarce să trăim
Mai multe vieţi de-a rândul,
Să ne-ntâlnim, să ne-ndrăgim,
Să te cuprind cu gândul.

Arlechinul și omul cu porumbei pe umăr

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

E o poveste despre unii și alții, cu sfârșit în undele sonore ale mării :
e gol! Apoi a făcut un pas spre stânga scenei aplecându-și capul
e gol! Și câțiva porumbei își frâng zborul în glonț
a spus aceeași voce a arlechinului
și uite
ca de fiecare dată pietrele dintre neant și frunza de arțar pun punct nopții
spuse omul cu porumbei pe umăr
da
da
da
și parcă între salinele umplute cu gol se joacă ruleta rusească
și câteva cioburi sparg
liniștea dintre scenă și scaunele acestea mute de uitare
arlechinul se așeză departe de actorul fără corp
e doar un glas rătăcitor printre acvarii
da
și parcă aud iar clopotul din pivnița soarelui cum sfârtecă
milioane de secunde bizare
completă omul care zâmbea din spatele cuvintelor
multe
nesfârșite
și dacă plouă azimâine între noi doi? Și corpurile noastre se vor atinge în umbră? întrebă arlechinul
atunci ne vom dubla râsul isteric
surâsul amabil
și aplauzele noastre vor sfârși între nopți subpolare
uite, eu propun să jucăm ceva de-a matei
așa de dragul gurii rele
să uităm pentru o secundă cum e să alergi pe sfera minutului
și a orei
să facem din umbra arțarului o nouă sferă
pe care porumbeii soarelui să alunece spre ultima pojghiță
de gheață
omul cu porumbei se plimbă în jurul axei lunii
uite, oglinda aceasta are forma unui măr
da
da
și parcă se apleacă deasupra unui vid acvatic, spuse arlechinul întârziat
e gol pretutindeni
între coaste lumina deschide ferestre
și ideile sfârșesc pe plaja nordică a ultimului vis
și visul nostru e un simplu
ecou
da da da și ecoul nu e decât un moft al artistului
ascuns între scânduri ude
auzi, îndrăzni arlechinul, ieri a căzut pe câmpul alb un înger
și avea aripile rănite
și sufletul altora se regăsea în scoarța arțarului care-l proteja
și a ars încet
până când toate s-au întors în cenușă
pentru un ultim salut
ca într-o piesă sans tambour ni fin
am auzit, spuse omul cu porumbei
apoi tăcu multă vreme
într-un final răspunse : așa e de fiecare dată
povestea începe modern și se încheie
între aripi rănite de înger
și frunze de arțar arse pentru totdeauna departe
între pietre de saline nenumite…

Fărâme de suflet

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

Au tăcut plângând,
Fărâme de suflet,
Cu lacrimi în gând
Şi teamă în pântec.

Au ridicat de jos,
Puzderii  din stele
Şi au lipit la loc,
Lumina pe ele.

Au agăţat pe cer,
O lună, un soare,
Un sumbru mister,
Din visul ce moare.

Au făcut întreg ,
Din  viţă şi moarte,
Din  visul acerb.
Din dragoste-s, toate.

Au adormit visând,
La ziua de mâine.
Şi s-au trezit căzând,
În  vremea ce vine.

Uitare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 2,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

De-ai să te rupi se lângă mine
şi ai să mergi pe-un drum pietros
în buzunar cu un bilet
doar pentru dus, nu şi întors,
 
eu ştiu că încă voi simţi
în jurul meu prezenţa ta
chiar de neantul te-a răpit
tu eşti captiv în mintea mea.
 
Şi voi săpa adânc în mine
ca amintirile s-afân
am să găsesc acum în ele
hrana ce-mi trebuie de drum.
 
Şi-am să te strâng în vasu-acesta
care încet se descompune
căci sub a timpului putere
nimic în lume nu rămâne.
 
Am să m-agăţ cu disperare
de stări, senzaţii şi imagini
care din ce în ce mai palid
dispar în goluri fără margini.
 
Se stinge lent în mintea mea
tot ce a fost, tot ce ştiam
doar pozele-mi rămân fidele
când timpul trece peste ele.
 
Şi mă trădez pe mine însămi
căci nu mai pot să tot lipesc
fragmente de-amintiri şi gânduri
în golurile care cresc.
 
Şi simt cum un nimic rămâne
şi în prezent şi în trecut
azi nu mai ştiu de unde vin
ce vreau să fac şi cine sunt
 
Mă uit în jurul meu la tot
la ce-am dorit, la ce-am avut
şi-mi pare rău că voi uita
c-ai fost al meu, c-am fost a ta…
 
Mă lupt cu tot şi cu nimic
destinul eu provoc la trântă
nu mi-e nici teamă, nici nu strig
dar simt că voi ieşi înfrântă…

Gata de culcare, copii?

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Cum? Deja  mă aşteptați  să vă spun povestea cu Şoricelul Ţic care-şi  moaie codița în călimara cu cerneală şi scrie poeziile “Chiţ! Chiţ!”?

Sau povestea despre Motanul Tom care în fiecare seară se asează în fotoliul din camera mea şi-şi notează  în jurnalul lui personal întâmplările de peste zi şi tot ce gândeşte el despre ele.

Probabil vreți să ştiți şi despre Veverița Saul care zilnic vine cu câte o nouă piesă de teatru, pe care o joacă în grădină, asistată de copiii din cartier.

N-o să credeți dar există şi o poveste despre două vrăbiuțe, Vira si Riva, care compun cântecele “Do re mi…” În fiecare dimineață pe crengile mărului din grădina mea găsesc câte o partitură cu câte un cântecel-ciripel.

Însă trebuie să vă spun despre Porumbelul Gulaş neapărat! El este jurnalistul ziarului “Zbor” şi tare frumos le mai încondeiază. Aşa că datorită lui, dimineaţa, la cafea, întotdeuna citesc ultimele ştiri din cartier.

Mai curând chiar am aflat din ziarul lui Gulaş că a mai apărut un scriitor. Îl cheamă Bozi. Este câinele vecinilor mei şi  scrie întâmplări de vânătoare. Da. El este un câine de vânatoare. Trebuie să fie tare curajos! 

Să nu credeți că am terminat. Ați auzit de povestea ciocănitorii care s-a făcut tipografiță şi îl ajută pe Gulaş la tipărit ziarul? Nu? Eu am auzit şi o cheamă Tip-Cioc. Datorită ei ziarul este tare frumos tipărit.

Şi mai este o poveste. Numai o clipă. Să-mi aduc aminte. Nu ştiu de ce mereu le uit numele  la astea două păsărele . Şi sunt atât de frumoase! Oh, da. Este povestea despre doi măcălendri. Au  gâtul şi pieptul roşii-gălbui.  Rob şi Bor, că aşa îi cheamă, sunt pictori şi, toată vara, pictează flori. Tabloul “Panseluța” din bucătăria mea de ei este pictat.

Mai mai să uit să vă spun că la noi,  în oraşul nostru mic, mai este un motan, Motanul Cor, bibliotecarul. Are o pasiune deosebită pentru cărți. Dacă ați vedea ce ordonată este biblioteca noastră publică! Iar dacă  întrebi de vreo carte, Motanul Cor se duce imediat la raft, fără să ezite, ți-o aduce şi-ți urează  “lectură plăcută”.

Datorită lui am citit o poveste tare frumoasă despre Uliul cel blajin , care, cum zbura el deasupra unei curți de găini şi rațe, a hotărât aşa deodată că nu o să le mai vâneze. S-a aşezat pe un stâlp şi nu şi-a mai luat ochii de la ograda de păsări. S-a dus apoi la mama lui şi i-a spus că el vrea să fie prieten cu găina care face cotcodac şi cu rața care face mac-mac. Şi aşa a devenit Uliul cel blajin profesor de fonetică. Era tare sensibil la sunete.

Credeați că am uitat de povestea cu Papagalul Gal? Nu. Cum să uit de el? El este cel care păstrează  tot ce se scrie , se compune şi se picteaza în dublu exemplar, chiar şi fonetica Uliului cel blajin. El este arhiva noastră. O dată Vrăbiuțele  Vira şi Riva au pierdut o partitură, iar Gal le-a ajutat cu copia, şi aşa concertul dat în cinstea artiştilor din orăşelul nostru a putut să aibe loc în grădina mea. 

Ştiți ceva, dragi copii, dacă între timp vă aduceți aminte şi voi de alte poveşti  să mi le spuneți şi mie. Vin acuşi înapoi.

Noapte bună, copii!